Recenta dispută privind posibila schimbare a calculului datei Paștelui ortodox prin alinierea totală la calendarul civil, după cum propun unii intelectuali de la noi, care au înaintat și o adresă în acest sens Sfântului Sinod al BOR, nu aduce nimic nou sub soare. Asemeni mișcării de revoluție a corpurilor cerești, care periodic revin la aceeași poziție relativă, același gen de dezbatere a avut loc la noi și acum aproape un secol, mai precis în anul 1929. Atunci inițiativa modificării a pornit chiar din partea Sinodului, în vreme ce intelectualii creștini ai vremii, în frunte cu Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, s-au implicat în paginile ziarului „Cuvântul“ într-o amplă campanie de presă împotriva deciziei sinodale, stând cu fermitate pe temeiul predaniei milenare a Bisericii.
Citind scrierile lor de atunci, putem constata valabilitatea lor argumentativă nu doar în contextul epocii respective, ci și în ziua de azi. Aceasta pentru că „progresiștii“ de ieri și de azi nu fac decât să repete aceleași argumente aparținând mai degrabă unui plan mundan, orizontal, la care „tradiționaliștii“ le răspund cu argumente care țin de alt plan, simbolic și etern, considerat a fi primordial. E aceeași ciocnire dintre rațiunea omenească, secularizată, și Tradiția Bisericii, care a rânduit tot tipicul cu întreaga sa bogăție simbolică, așezându-l pe o temelie menită să înfrunte mileniile.
Putem noi oare „înnoi“ această tradiție, fără a-i știrbi cu nimic întregul simbolism? Dacă răspunsul la ultima întrebare e afirmativ, atunci fără îndoială că am avea de-a face cu o dezvoltare legitimă a tradiției. Altfel, ar trebui să fim mai degrabă reticenți la orice asemenea tentative hazardate și dictate mai degrabă de considerente pseudo- sau parateologice.
Singurul loc unde autorii recentei adrese invocă o autoritate teologică este acela în care citează o idee a profesorului Teodor M.Popescu dintr-un articol datând din anul 1964: „Totuși, așa cum sublinia profesorul Teodor Popescu într-un studiu de referință în Biserica noastră, «azi nu ne mai întreabă și nu mai interesează pe nimeni de ce nu serbăm Paștile la o dată cu pasha iudaică; ne întreabă de ce nu serbăm Paștile o dată toți creștinii»“.
Întâmplarea face ca Nae Ionescu a făcut încă din 1929 o radiografie cât se poate de precisă a concepțiilor tânărului (pe atunci) profesor teolog T.M. Popescu și care devine una paradigmatică, dacă o raportăm la atitudinea curentului „progresist“ față de Tradiție.
„… ne-au cam obosit progresiștii Ortodoxiei, cari simt nevoia să facă profesiuni de credință progresistă, dar pe cari nu-i vedem deloc progresând. Cazul d-lui profesor T.Popescu este cel puțin caracteristic: domnia-sa, după ce rupe câteva săgeți de stuf împotriva hipertradiționaliștilor, cari ar voi să oprească în drumul lui mersul victorios al Ortodoxiei (ce păcat că nu putem vedea și noi acest mers!), se declară pentru o reînnoire a Ortodoxiei pe bazele stabilite de Scriptură, tradiție și canoane. Caragiale, prin eroii lui, tot așa spunea: să se modifice, dar să nu se schimbe nimic.
Apoi, vedeți, tocmai aici e nodul chestiunii: cum să înnoiești pe bazele arătate mai sus? Că, mai întâi, sunt unii cari susțin că aceste baze se opun categoric unei înnoiri. Iar dacă este vorba de înnoirile vieții, cari nu sunt decât formele desfășurării ei, apoi atunci nu e nevoie să fim noi pentru înnoire sau nu. Pentru că ne înnoiește viața singură. Numai să existe această viață.
Ideile înnoitorilor au fost întotdeauna confuze. E natural; dat fiind că în mintea unor asemenea oameni se amestecă în chip necesar lucruri din planuri de realități deosebite. Iată, chiar profesorul Popescu, minte, altfel, ascuțită și familiarizată cu gândirea personală, o cam încurcă. Mă rog, ce însemnează înnoire pe bazele Scripturii, tradiției și canoanelor? Noua Pascalie este o înnoire acceptabilă sau nu? D-l profesor are aerul să spună că da. Apoi, e această înnoire pe baza dogmelor, tradiției și canoanelor? Asta cred că ar afirma-o mai puțin.
În ce mă privește, nu-l pot uita pe răposatul părinte Guzeanu, fostul meu profesor de religie din liceu: „Spune ca-n carte, măi blestematule, că asta-i dogmă, măi, nu alta; și la dogmă trebuie să te ții de litera scrisă, ca orbul de gard…“. Nu-l uit și mă gândesc unde e mai multă înțelepciune și mai mult adevăr: în sentimentalismul inovator, neclar, al iureșului moderniștilor, sau în împietrirea irațională a răposatului preot Guzeanu?“
(Nae Ionescu, Cuvântul, 1 iulie 1929)
Simbolismul calculului pascal ortodox încearcă să reproducă cu fidelitate condițiile din vremea patimilor și Învierii Mântuitorului. Iar una din aceste condiții esențiale, pe lângă cele care țin de calendarul propriu-zis (după echinochțiul de primăvară, după prima lună plină, zi de duminică) este una care ține de registrul simbolic: Paștele creștin, care prăznuiește Învierea lui Hristos, trebuie să aibă loc după pasha iudaică, căci aceasta reprezintă reperul temporal –devenit ulterior simbol- al patimilor și al răstignirii Sale. Pe acestea Biserica le prăznuiește în Săptămâna Mare, ca pe o necesitate pe drumul către Înviere, iar nu ca pe un scop în sine.
Prin urmare, în calculul datei celei mai importante sărbători creștine, trebuie ținut cont și de calendarul iudaic, care este unul bazat pe ciclurile lunare. Dat fiind că un ciclu lunar durează mai puțin de 30 de zile, anul de 12 luni este mai scurt decât anul astronomic, ca atare, la fiecare câțiva ani se introduce o a 13-a lună cu scop de corecție. Prin aceasta, exactitatea sa sporește, deși tot nu o atinge pe cea a calendarului civil (gregorian) aflat astăzi în uz, încât în acest mod cele două calendare sunt defazate. Fără a intra în detalii tehnice, se poate spune însă că vechiul calendar iulian dă dovadă de o sincronizare mult mai bună cu cel iudaic (deși, cum spuneam, privite la modul strict științific, ambele sunt de fapt eronate), permițând un calcul pascal mai corect, mai ales dacă ne raportăm și la criteriul succesiunii simbolice pe care l-am amintit mai devreme.
Mircea Vulcănescu descrie magistral acest simbolism tradițional într-un articol datând tot din contextul polemicilor anului 1929. El evidențiază distincția dintre Paștele euharistic, care are loc la fiecare liturghie și care comemorează tot jertfa și Învierea Domnului și Paștele anual ca prefigurare simbolică a roadelor aduse prin acestea pentru universul întreg.
„De aceea, Paștile este, înainte de orice: „împărtășire“, dar împărtășire a tuturor din jertfa cea dumnezeiască. A face Paștile înseamnă, deci, pentru creștin a se împărtăși, a avea parte la Înviere. A face Paștile înseamnă însă, pentru biserică, a se uni împreună în împărtășanie toți creștinii laolaltă, întru nădejdea învierii tuturor.
Astfel, sărbătorirea anuală a Paștilor devine chezășia și semnul Biruinței totale celei de apoi asupra șarpelui și a morții. În această deosebire de înțeles stă și deosebirea timpului de sărbătoare a celor două Paști, cel împlinit și cel de semne. Din nevoia de a înfățișa în vreme acest înțeles al sărbătoarei în cadrul anului de semne, izvorăște, deci, sensul așezării datei Paștilor în calendar. Dar aici intervine piatra de poticnire: Paștile iudeilor. Dacă între înțelesul celor două Paști legătura e aceea pe care am văzut-o, urmează că sărbătorirea învierii nu se poate face, în nici un chip, odată sau înainte de Paștile iudeilor. (…)
Sărbătorirea Paștilor legii mai departe de către iudei, după ce legea a fost împlinită, înseamnă că iudeii așteaptă încă pe Hristos drept mântuitor, înseamnă, prin urmare, în realitate, tăgăduirea mai departe și răstignirea mai departe a lui Hristos după înviere (Așezămintele apostolești, V,7).
Acesta este înțelesul real al prăznuirii Paștilor iudeilor după răstignirea și Învierea Domnului Hristos.
Ce are de gândit un creștin față de această tăgăduire?
Tăgăduirea și răstignirea lui Hristos înainte de înviere, oricât de greu ar fi de priceput cu mintea, era necesară Învierii lui Hristos. „Trebuia ca Hristosul să pătimească toate acestea și să intre întru slava Sa“ (Luca, 24,26)
Stăruința acestei tăgăduiri după-nviere și prăznuirea ei la o anumită dată în vreme fac însă imposibilă însemnarea cu aceeași dată sau prăznuirea înaintea acesteia a prefigurării învierii universale, care presupune tocmai că s-a biruit orice tăgadă. (…) A sărbători înainte de iudei înseamnă a lăsa ca tăgăduirea în semne să se facă după pomenirea Biruinței învierii, adică, înseamnă a ne îndoi de eficacitatea mântuitoare a Învierii și chiar a tăgădui învierea adevărată a Mântuitorului.“
(Mircea Vulcănescu, Cuvântul, 3 februarie 1929)
Condensat într-o singură expresie, acest simbol, poate cel mai important dintre toate elementele care determină calculul pascal, nu este altul decât triumful final, eshatologic și universal, al Învierii lui Hristos asupra păcatului și a morții, mai presus de orice tăgadă. Finalul va fi în Hristos și nu în altcineva sau altceva, iar după El nu mai poate urma nimic. Învierea Sa e un simbol al biruinței finale asupra răului. Aceasta e credința pe care Biserica o mărturisește încă de la înființarea ei și va continua să o mărturisească până la sfârșitul veacurilor.
E drept, există tentative moderniste de reinterpretare a acestor canoane care ar sugera, spun unii, doar sărbătorirea Paștelui într-un mod independent de cel al iudeilor, care e considerat a fi nul, depășit odată cu Noul Testament, putând fi deci pur și simplu ignorat. Argumentul ar fi acela că interdicția din Canonul 7 apostolic „Dacă vreun episcop sau preot sau diacon ar sărbători sfânta zi de Paști înainte de echinocțiul de primăvară cu iudeii, să fie caterisit.” ar avea sensul de conjuncție logică, adică se referă doar la prohibirea în cazul îndeplinirii ambelor condiții, simultan, deși toate interpretările pe care le-a fixat Tradiția sugerează că Paștele trebuie sărbătorit după echinocțiu și totodată după cel iudaic.
Replicându-i la vremea sa unui teolog „progresist“ care susținea asemenea teorii, Mircea Vulcănescu scria următoarele:
„Autorul s-a deșteptat din nălucire, a deschis prima oară Pidalionul și a cetit. A cetit și a înțeles! Ce a înțeles nu importă, dar ajunge că a înțeles. Şi pentru că acest canon avea o tâlcuire, și pentru că tâlcuirea făcea trimiteri la Așezămintele apostolice, și pentru că acestea consfințeau un uz, autorul s-a năpustit asupra lor, doborând la pământ pe Vlastare –autorul tâlcuirii – [Matei Vlastare, canonist bizantin din secolul al XIV-lea, a cărui tâlcuire e conținută în „Pidalion“, n.n.] ca pe un „sofist“ netrebnic, scoțând din uz Așezămintele apostolice ca apocrife și a decretat uzul bimilenar al bisericii caduc.
Apoi, cu o cutezanță care n-are drept măsură decât inconștiența, spre a nu-și da de gol înșelăciunea, se scurge-n laude fățarnice și preamăriri ale Tradiției, pe care a necinstit-o în chipul de mai sus, proclamându-se ortodox adevărat, cu temenele către fețele bisericești care i-au patronat nelegiuirea.
Toată această pretinsă argumentare constituie însă o sofismă atât de grosolană, încât în fața ei trebuie să ne întrebăm dacă e rea-credință sau prostie.
Într-adevăr, autorul începe prin a-și acorda aceea ce e de demonstrat. El afirmă că sensul canonului e acel care-i convine și apoi infirmă, una după alta, ca necanonice, tâlcuirea Așezămintelor apostolice și Tradiției, care i se împotrivesc, atunci când, de fapt, tocmai sensul acestui canon e în discuție și pentru lămurirea lui sta: 1) tâlcuirea; 2) Așezămintele … 3) tradiția bisericească. E aici o petițiune de principii de neînlăturat [raționament circular, folosirea premisei de demonstrat în demonstrarea ei, n.n.].
Argumentarea nu ar sta în picioare decât dacă autorul ar ști de altundeva sigur care e sensul adevărat al canonului pe care-l opune tradițiunii bisericii; de pildă, dintr-o „revelație“ a sa proprie asupra chestiunii.
Ce are însă de răspuns dreapta credință față de o astfel de „revelație“ personală, opusă patrimoniului întreg bisericesc? Este eretic și nelegiuit procedeul de a opune năzăreala ta personală revelației obștești, dată în paza bisericii. Preferând aceea ce ți se pare ție a fi adevăr la aceea ce ai primit a fi Adevăr, de la biserică, te-ai și scos din Biserică și ai devenit eretic, de ai avea pentru tine tot consimțământul evidenței tale personale. Este, deci, eretic și nelegiuit procedeul de a opune înțelesul tău personal al unui text – fie acest înțeles oricât de corect „științificește“ – împotriva înțelesului pe care i-l dă tradiția vieții bisericești, din care nu ești decât parte. Căci Tradiția bisericii este un izvor de cunoaștere reală și sigură, mai presus de rațiunea individuală a mea sau a lui Fuioagă. Înlăturând această „cunoaștere prin biserică“, adică tâlcuirea dată de tradiție unui text spre a-i da o tâlcuire mai potrivită cu ceea ce știu eu, îmi răpesc orice posibilitate de a mai ști ceva sigur despre aceasta. Un text care-mi vine prin tradiție –cum e canonul- nu poate fi desprins de întregul de viață în care a ajuns până la noi și nici despărțit de înțelesul tradițional ce i s-a dat, chiar dacă minții mele îi este greu să priceapă.“
(Mircea Vulcănescu, Cuvântul, 15 martie 1929)
[Notă. Articolul în cauză e semnat cu pseudonimul „Stoenescu“, care nu mai apare în paginile ziarului. Unii l-au atribuit lui Nae Ionescu, fiind inclus în antologia de texte teologice ale sale, dar la publicarea ulterioară a lui într-o selecție de articole ale lui Mircea Vulcănescu se susține că textul a fost găsit în arhiva rămasă de la acesta, atribuindu-i-se astfel lui paternitatea articolului.]
Cu alte cuvinte, cei care au susținut sau susțin că unele canoane aveau la momentul emiterii lor un anumit sens, care ulterior ar fi fost alterat printr-o exegeză neconformă cu el, alterare preluată pur și simplu cu inconștiență de întreaga Biserică, ignoră cu nepăsare tocmai fermitatea cu care de-a lungul veacurilor Biserica însăși s-a opus oricăror modificări de cult sau dogmatice care ar contraveni adevăratului duh al tradiției ei. Încât o răsturnare peste noapte a înțelesurilor, datorită unor pretinse modificări aduse în Evul Mediu, și care să fie și acceptată fără împotrivire, ar fi imposibilă. Cea mai credibilă explicație nu poate fi de fapt decât aceea că acei canoniști bizantini care au exprimat pe larg înțelesul canoanelor nu au făcut de fapt decât să reproducă învățatura Bisericii, unanim acceptată înainte și după ei. Ei nu au fost niște inovatori, ci niște pătrători fideli ai tradiției, iar exegeza lor e una normativă, indiferent de sensurile filologice sau lexicale care s-ar putea desprinde dintr-un text canonic.
Astfel, Mircea Vulcănescu, a cărui memorie este atât de prigonită în zilele noastre, nu a făcut altceva decât să mărturisească în chip sincer și curat adevărul de credință al Bisericii Ortodoxe. Prin scrierile și atitudinile sale el a fost un mărturisitor autentic, fără cea mai mică urmă de abatere de la adevăr. Iar prin moartea sa martirică din temnița comunistă și-a pecetluit această mărturisire cu prețul propriei vieți. Așa se cuvine să-l înțelegem și să-l prețuim de fapt pe cel pe care unii îl vor stigmatizat pe vecie cu eticheta infamă pe care i-a pus-o un tribunal bolșevic, nelegitim și abuziv.
Până atunci însă, iată, Mircea Vulcănescu poate rămâne un reper cât se poate de actual și în contextul dezbaterilor recente lansate oarecum artificial, menite mai degrabă să tulbure apele în Biserică.
