sâmbătă, aprilie 13, 2024
OPINIIIdeologie și știință: câtă libertate de opinie mai au azi oamenii de...

Ideologie și știință: câtă libertate de opinie mai au azi oamenii de știință?

Ultima carte a profesorului Mircea Flonta, cea despre filozofia cercetătorului, readuce în discuție felul în care se desfășoară cercetarea științifică, modul în care interacționează cercetătorii ce susțin teorii științifice divergente și cum se tranșează disputa dintre ei.

[1] Fiind o carte de epistemologie, ea exemplifică modul în care înțelegerea fenomenelor naturii de către cei care le cercetează pune sub semnul întrebării teoria dominantă, propun și apoi consolidează o nouă teorie, menită să o înlocuiască pe cea veche. Această abordare nu este fără legătură cu cea propusă de Thomas Kuhn în lucrarea sa despre evoluția științei.[2] Momentul publicării cărții profesorului Flonta vine însă într-un moment în care funcționare „științei normale”, în termenii lui Kuhn, este afectată de ingerința unor structuri de putere publică, ce alterează mediului social în care dezbaterile științifice au loc. Astfel, prin mecanismele statului birocratic, partizanatul politic și ideologic poate eradica orice îndreptare spre adevăr, atunci când acesta poate fi ușor înlocuit cu sentința definitivă a unui Minister public al Adevărului.

Etapa istorică în dezvoltarea științei despre care discută Mircea Flonta este apariția și consolidarea teoriei atomice la începutul secolului XX, sub influența lui Niels Bohs și a „Școlii de la Copenhaga” a fizicii cuantice. Deși este o carte despre fizica cuantică, cartea lui Mircea Flonta nu este o carte sau un manual de fizică atomică. Ceea ce-l interesează pe autor este înțelegerea pe care oamenii de știință implicați în studierea fenomenelor atomice o dau acestor fenomene. Această elaborare a teoriei științifice ca înțelegere a observațiilor empirice este ceea ce se poate desemna drept o filozofie a cercetătorului. Așa se poate explica de ce persoane oneste, cu mare competență științifică și în general binevoitoare s-au găsit în opoziție în interpretarea unor observații științifice pe care le putem considera drept fapte, deci pe deplin obiective.

Descoperirea cuantei de acțiune de către Max Planck în 1900 a deschis un nou câmp de observație și interpretare științifică, dar a produs și un enorm șoc pentru temeliile pe care ne-am construit conceptele în descrierea clasică a fizicii și pentru întreg modul nostru de a gândi.[3] Acest șoc a fost produs de noua realitate a lumii subatomice, în care conceptele lumii macroscopice nu mai funcționează. Cuanta de energie fiind un element demonstrat al radiației termice, aceasta înseamnă că discontinuitatea pe care ea o introduce în explicarea fenomenelor subatomice nu mai permite păstrarea conceptelor și teoriilor specifice fizicii clasice, care operează cu mărimi continue (timp, spațiu, masă, poziție, viteză, forță, accelerație). Astfel, crede Bohr, pe măsură ce înaintăm în cunoașterea acestei lumi a atomului, trebuie să ne așteptăm, adică să fim deschiși, la modificări ale celor mai potrivite puncte de vedere (de fapt teorii) pentru a ordona experiențele noastre. Acest lucru implică inclusiv să renunțăm la cerința unei descrieri strict cauzale a fenomenelor atomice. Aceasta este complementaritatea elaborată de Bohr pentru noul său model atomic (1913), anume că noile realități nu pot fi descrise prin alte concepte decât cele consacrate de fizica clasică (pentru că atunci nu am mai putea descrie fenomenele observate), dar, concomitent, că avem nevoie de noi concepte, diferite de normele clasice ale descrierii fizice.

Acest lucru a devenit pe deplin evident prin elaborarea în 1927 a relațiilor de nedeterminare de către Werner Heisenberg, dovedind că perspectivele unei descrieri deterministe sunt iluzorii. Localizarea spațială și starea de mișcare a sistemului nu pot fi simultan precizate. Acest lucru este imposibil.[4] Atunci când este foarte probabilă determinarea unei caracteristici a sistemului fizic, altă caracteristică devine imposibil de determinat. Mai mult, în fizica cuantică devine imposibil de precizat o anumite stare, cum ar fi evoluția unui micro-obiect, între două măsurători succesive în timp.

Noua teorie atomică elaborată de Bohr și Heisenberg a dat o puternică lovitură înțelegerii naturii ca realitate complet exterioară, independentă de actul observației. Această cerință de realitate și obiectivitate în formularea teoriilor științifice i-a despărțit pe fizicienii atomiști din anii 1930. Pentru Einstein, o teorie științifică este o imagine exterioară a unei realități existente în sine, independent de orice teorie și de orice cercetare întreprinsă de oameni. Fiind exterioară și complet independentă, realitatea fizică nu poate fi descrisă corespunzător decât de o teorie științifică care să fie atât corectă, cât și completă. Astfel, orice element al teoriei trebuie să aibă un corespondent în natura pe care teoria o descrie. Altfel, teoria este incompletă. Cum principiul nedeterminării lui Heisenberg nu permite estimarea concomitentă a tuturor valorilor mărimilor fizice ale unui sistem, atunci teoria cuantică ar fi incompletă.

În replică, Bohr amintește că „această nedeterminare (determinată de Heisenberg, n.n.) exprimă fără îndoială un caracter complementar distinct, care împiedică folosirea simultană a conceptelor spațio-temporale și a legilor de conservare a energiei și impulsului, tipică modului de descriere mecanic”.[5] În teoria cuantică, însă, dispozitivele experimentale fac parte din chiar definiția fenomenelor, prin interacțiunea lor permanentă cu micro-obiectele studiate. Acestor micro-obiecte nu li se pot atribui concomitent poziții și viteze pentru faptul că aceste concepte fizice nu pot fi definite în același aranjament experimental. Dar asta nu înseamnă, consideră Bohr, că teoria ar fi incompletă, ci doar că cerințele descrierii naturii din fizica clasică sunt inadecvate noii realități descoperite odată cu avansul cercetării în lumea atomului.[6]

Planck, de Broglie, Einstein, Schrödinger și alți fizicieni au considerat că cerințele descrierii științifice a naturii, descriere ce se putea înțelege ca „știință exactă a naturii” în secolele XVII și XVIII, sunt cerințe ale descrierii științifice în genere. În opoziție, Bohr, Heisenberg, Pauli, Born considerau că intrarea în lumea atomului duce la o schimbare majoră în descrierea tradițională a naturii, de unde dispare cerința unei descrieri în genere. Toți erau persoane bine intenționate și cercetători onești, toți erau laureați ai premiului Nobel pentru fizică. Fiind cercetători, ei erau liberi să exploreze toate aspectele teoretice și să conceapă toate mijloacele practice pentru a testa noi teorii, noi predicții. În mod esențial, ei își puteau împărtăși viziunile despre lumea cercetată și puteau detalia condițiile experimentale în întâlniri specifice (congrese, conferințe) și în publicații de specialitate sau pentru uzul publicului larg. Ei se puteau reuni în cerc restrâns, așa cum făceau la congresele Solvay de la Bruxelles, la fel cum își puteau comunica observațiile unui public de specialitate sau chiar unui public neinițiat în fizica avansată. Toți erau liberi să-și exprime felul în care ei „văd lumea”.[7]

Ce s-ar întâmpla dacă, din motive ideologice, cercetătorii nu s-ar putea exprima liber? Dacă susținătorii uneia dintre teoriile rivale ar fi sprijiniți de tot aparatul de propagandă de către guverne, asociații neguvernamentale, presă scrisă, radio, TV? Dacă accesul către public al celor care susțin o teorie contrară ar fi limitat, dacă teoria lor ar fi ridiculizată de aparatul de propagandă guvernamental și dacă personalitatea lor ar fi sistematic discreditată? Ar mai exista comunitate științifică? Acea țară, unde astfel de lucruri s-ar petrece ar mai fi o țară în care să domnească libertatea? Acesta este finalul ideii de libertate de conștiință și de exprimare a omului de știință care contestă versiunea oficială azi, în Occidentul care se reclamă drept produs al Iluminismului și al revoluțiilor politice americană și franceză. Deși ni se recomandă tuturor să ne bazăm doar pe știință, aparatul birocratic de propagandă ce domină azi spațiul mass-media din vestul Europei și din Statele Unite nu ne spune ce înseamnă știință, cum apar și cum sunt validate teoriile științifice. „Științific” este doar ceea ce este explicit catalogat ca atare de către acest aparat de propagandă. „Follow the science” a devenit un slogan al lui „crede ce ți se spune, pentru că ce ți se spune este științific dovedit”. „Follow the science” nu înseamnă să te încrezi în teorii ale oamenilor de știință ce abordează diferit problema investigată și cu atât mai puțin să cercetezi tu însuți fundamentele științifice, dând la o parte balastul ideologic al partizanatului birocratic de stat.

Vedem azi cum știința se evaporă atunci când ideologii de stat încheie un pact cu unul dintre grupurile științifice aflate în conflict de idei, așa cum se întâmplă acum cu teoria sacrosanctă a încălzirii globale. Azi, cercetători onești, dar în opoziție cu versiunea oficială a guvernelor occidentale, sunt drastic cenzurați. Îmbrățișând perspective diferite decât cele instrumentalizate politic, ei nu mai sunt pe placul jurnaliștilor ce au abandonat jurnalismul clasic bazat pe fapte, înlocuindu-l cu jurnalismul partizan bazat pe opinii și atitudini. Într-un astfel de mediu informațional, ei nu mai sunt gânditori disidenți în rândurile comunității științifice, ci persoane publice nefrecventabile, ale căror opinii trebuie limitate ca răspândire, ascunse privirii oamenilor prin motoarele de căutare, eventual discreditate de cerberii comunicării standard corecte.

Azi, companiile ce dețin mijloacele de comunicare în masă, rețelele sociale, trebuie să se asigure de eliminarea conținutului neconform, cel care „dezinformează”, așa cum cere noul Regulament privind Serviciile Digitale (Digital Service Act – DSA) al Comisiei Europene din 2022, în vigoare din august 2023.[8] Regulamentul vizează întărirea Codului privind combaterea dezinformării, cerând companiilor media să se asigure că echipe de „experți” cenzurează eficient postări pe Twitter, Instagram, TikTok sau Facebook, „șterg” materiale video pe YouTube, limitează utilizarea unor conturi sau să le închidă definitiv, ascund căutării informații prin algoritmii Google, retrag de la vânzare cărți de pe Amazon, pentru ca, în final, să interzică accesul la nenumărate pagini internet „neconforme”. Ele fac ceea ce media tradițională face de o vreme. Intrând în posesia marilor jucători de pe piața tehnologiei comunicațiilor, ziarele americane și europene care, altădată, criticau deținătorii puterii, au devenit stindardele intereselor lor economice și politice, promovând asiduu o agendă ideologică ce nu lasă loc nici unei versiuni contrare, oricât de mică. Media americană și vest europeană a devenit, prin comparație cu idealul democratic pe care-l reprezentau încă în urmă cu o jumătate de secol, mai aproape de aparatele de agitație și propagandă („agitprop”) ale sistemelor totalitare din urmă cu un secol.[9]

Deși DSA privește „discursul de ură” și „dezinformarea” periculoasă, nimeni nu poate spune cum funcționează în cazul disputelor științifice. Ce trebuie remarcat este că atunci când până și discuțiile științifice sunt cenzurate, este foarte greu să mai definești ce mai este o comunitate științifică și care rămân subiecte științifice, libere de constrângere, și care sunt susceptibile de a fi cenzurate și eradicate pentru că intră în contradicție cu ideologia de stat dominantă (fie că este vorba de Uniunea Europeană, de Statele Unite sau de China, pentru că toate dețin mijloace legale de cenzură), adică cu prejudecățile și tabuurile unei subțiri pături dominante politic, social și economic. Astfel, este greu să înțelegi care este riscul, pericolul sau vătămarea de care este ferit publicul european și american atunci când oameni de știință intră în contradicție cu versiunea oficială, versiune care este opinia unui grup distinct de cercetători, aflați în dispută cu alți cercetători în privința unor chestiuni științifice legate de măsurarea sau interpretarea unor date fizice.

Acesta este cazul lui John Clauser, laureat cu premiul Nobel pentru fizică în 2022, care este sceptic cu privire la metodele de măsurare și la modelele matematice elaborate de colegii săi cercetători cu privire la presupusa iminență a dezastrului provocat de încălzirea globală.[10] Lăsând la o parte faptul că predicțiile sumbre ale susținătorilor modelelor matematice de acum câteva decenii nu s-au adeverit (mai ales cele legate de inundarea orașelor de coastă americane ca urmare a topirii ghețarilor polari), ceea ce subliniază Clauser este că acuratețea modelelor nu este științifică, că numărul predicțiilor eronate este mult prea mare, deci că nu ar trebui să li se acorde o încredere atât de mare încât să fie încununate cu o recunoaștere de felul premiilor Nobel. De altfel, Clauser este doar unul dintre laureații Nobel care nu susține isteria media provocată de date empirice îndoielnice și de teorii nesustenabile. Ivar Giaever,[11] Robert Laughlin,[12] ambii laureați Nobel, susțin aceeași opinie. Ivar Giaever chiar a inițiat o „Declarație mondială privind clima”, punând sub semnul întrebării modelele matematice ce stau la baza politicilor publice adoptate în Statele Unite, Australia și Uniunea Europeană.[13] Aceste politici publice vizează reducerea emisiei de gaze cu efect de seră, dar nu țin cont de efectele colaterale asupra vieții oamenilor, libertăților, proprietăților lor, cerându-le acestor miliarde de oameni sacrificii disproporționate cu rezultatele la care politicienii ce-i susțin pe acești oameni de știință speră să ajungă. Simplu spus, nu se știe câte mii sau sute de mii de miliarde de dolari trebuie cheltuite, câte privațiuni trebuie introduse în serviciile cetățenilor (alimentare cu apă, încălzire, îmbrăcăminte, acces la educație și la sănătate, transporturi aerian și auto, conturi bancare etc.) pentru a reduce temperatura planetei sau a limita creșterea ei cu un grad Celsius. Nimeni nu poate răspunde în mod cert. În cazul României, reducerea și apoi renunțarea la consumul de carne și lactate, precum și limitarea călătoriilor și a cumpărării de haine noi, la care s-au angajat primarii din 16 orașe,[14] cu cât vor limita ele presupusa încălzire atmosferică? Poate fi ea calculată? Dincolo de intențiile afișate,[15] cum vor reuși primarii români să impună astfel de limitări și transformări de practici de consum? Merită sacrificiile, în comparație cu „beneficiile” scontate?

Acest gen de întrebări sunt esențiale în evaluarea politicilor publice. Cum politicile publice se bazează pe teorii științifice meteorologice, fizice, reprezentate prin modele matematice, este justificată intervenția acestor laureați Nobel. Ei denunță infestarea discuțiilor științifice de interese materiale, politice și ideologice, jurnalistice, care le transformă în pseudo-știință. De aceea, conferințele lor publice sunt anulate, opiniile lor marginalizate, postările lor din social media izolate și șterse. De aceea, opiniile lor împotriva ideologiei oficiale de stat sunt considerate „dezinformări periculoase”. Ne putem gândi, în consecință, cum ar fi arătat cenzura oficială realizată de companiile din mass-media, în numele Comisiei Europene și al Guvernului american, în anii 1920, în disputa dintre atomiști. Oameni de cea mai bună credință, Einstein, Planck, von Laue, de Broglie, Schrödinger erau cu toții laureați cu Nobel. Dar și Bohr, Heisenberg, Pauli, Dirac și Born erau tot așa, laureați ai premiului Nobel pentru realizările lor deosebite în fizica teoretică și experimentală. Cum ar fi tranșat Comisia Europeană, prin „echipele de experți” pe care ea însăși le supraveghează, disputa cu privire la mecanica cuantică?

Răspunsul rezidă doar în încărcătura ideologică a perspectivei pe care cele două tabere ar fi îmbrățișat-o. Comisia Europeană și Guvernul american ar fi finanțat doar proiectele teoretice și practice care ar fi susținut ideologia oficială. Ele ar fi cerut presei scrise și radio să fie precaute în difuzarea unor mesaje periculoase, ce deviază de la „standardele comunității”. Ele s-ar fi erijat, ca și acum, în instanțe supreme de judecată a ceea ce este adevărat. Ele ar fi redus la tăcere orice opinie contrară. Dar ar fi devenit, astfel, identice cu aparatul de propagandă al naziștilor, care-l acuza pe Einstein de „campanii de ură” (așa cum, ironic, se justifică azi Digital Service Act). Ele ar fi devenit identice cu aparatul „agitprop” al staliniștilor, acuzându-l pe Soljenițîn de atentat la ordinea socialistă. Ele ar fi reluat vechea practică a Inchiziției, judecându-i pe Galilei, pe Bruno sau pe Campanella. Se pare că această asemănare nu are prea mare importanță pentru Comisia Europeană sau pentru Guvernul american, atunci când în joc sunt marile „adevăruri” ale ideologiei de stat, de fapt niște prejudecăți și tabuuri ale unei foarte subțiri clase de putere.[16]

[1] Mircea Flonta, Filozofia cercetătorului. Înțelegerea fizicii cuantelor la Niels Bohr și Werner Heisenberg, București, Humanitas, 2022.

[2] Thomas Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, București, Humanitas, 1999.

[3] Niels Bohr, Teoria atomică și descrierea naturii, București, Humanitas, 2013, p. 126.

[4] Werner Heisenberg, Partea și întregul. Discuții în jurul fizicii atomice, București, Humanitas, 2015, p. 107.

[5] Niels Bohr, Teoria atomică și descrierea naturii, p. 20.

[6] Mircea Flonta, Filozofia cercetătorului, p. 123.

[7] Albert Einstein, Cum văd eu lumea. O antologie, București, Humanitas, 2010.

[8] Comisia Europeană, Pachetul legislativ privind serviciile digitale, disponibil la https://digital-strategy.ec.europa.eu/ro/policies/digital-services-act-package

[9] Joel Kotkin, „The new age of agitprop”, Spiked, 03 septembrie 2023, disponibil la https://www.spiked-online.com/2023/09/03/the-new-age-of-agitprop/

[10] Matthew Impelli, „Nobel Prize Winner Who Does Not Believe Climate Crisis Has Speech Canceled”, Newsweek, 24 iulie 2023, disponibil la https://www.newsweek.com/nobel-prize-winner-who-doesnt-believe-climate-crisis-has-speech-canceled-1815020

[11] Lindau Nobel Laureate Meetings, 01 iulie 2015, disponibil la https://mediatheque.lindau-nobel.org/recordings/34729/ivar-giaever-global-warming-revisited

[12] Lindau Nobel Laureate Meetings, 05 iulie 2012, disponibil la https://www.mediatheque.lindau-nobel.org/recordings/31308

[13] Global Climate Intelligence Group, There is no Climate Emergency, 14 august 2023, disponibil la https://clintel.org/wp-content/uploads/2023/08/WCD-version-081423.pdf

[14] Marian Popescu, „Cele 16 orașe din România care vor să elimine carnea, lactatele și mașinile”, Gândul, 30 august 2023, disponibil la https://www.gandul.ro/actualitate/cele-16-orase-din-romania-care-vor-sa-elimine-carnea-lactatele-si-masinile-20044335

[15] Despre intențiile primarilor de a accelera adoptarea de noi obișnuințe cetățenești (mersul pe jos sau cu bicicleta, consumul de produse vegetale și stabilirea în zone urbane compacte, dotate cu facilități publice, magazine de bază și activități economice accesibile printr-o scurtă plimbare pe jos sau cu bicicleta, vezi C 40 Cities, https://www.c40.org/what-we-do/scaling-up-climate-action/ și pagina World Economic Forum, https://www.weforum.org/organizations/c40-cities-climate-leadership-group

[16] Joel Kotkin, The Coming of Neo Feudalism: A Warning to the Global Middle Class, New York, Encounter Books, 2020.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

4 COMENTARII

  1. Este corect că știința din Vest este corupta de ideologie, dar în mod special corupția se aplică la științele umaniste, pentru că ele îi interesează cel mai mult pe păpușari: originea omului, rasele umane, rescrierea istoriei de după WW2 și migrația. Pe fondul presupusei egalități forțate intre rase se desființează popoare milenare iar rezultatul este o populație de mai slabă calitate, mai ușor de controlat.

    Tot respectul pentru autorul articolului dar, trebuie sa recunoaștem că ne purtăm foarte urât cu natura, natura de care depinde supravietuirea noastră. Nu trebuie sa fii om de știință sau sa ai o inteligență excepțională sa vezi că distrugem sistematic mediul nostru natural, umplem pădurile cu gunoaie, atunci când nu le tăiem, vânăm și ultimele câteva animale sălbatice, poluam cu chimicale (cică facem agricultură), solul, aerul și apele, mergem cu mașina oriunde, chiar daca sunt doar 200m de mers și așa mai departe.

    E suficient sa aruncam o privire pe Google Earth și vedem că practic 95% din suprafața pământului e exploatată de agricultură (în mod special pt furaje pt. miliardele de animalele care sfârșesc măcelărite in abatoare anual ca să savuram burgerul de la corporația McDonald’s și altele).

    Avem haine pentru următorii 30 de ani, dar tot cumpăram altele noi, csre necesită presiune inutilă pe ecosistemul planetar.

    5% din suprafața Planetei e acoperita de asfalt.

    Oare creșterea economică e mai importantă decât Ecosistemul natural creat de o inteligență genială și care ne întreține viața?

    Sărăcia, acolo unde este, este tocmai din cauza că unii nu se mai satură, sunt lacomi și consumă excesiv bunuri și alimente. Acest consum excesiv secătuiește mediul natural și chiar îl distruge. Mulți alții care sunt săraci sunt si pt. că direcționează resursele lor defectuos (fac cheltuieli peste puterile lor).

    Sunt de acord că e o agenda globalistă in spatele acestor politici așa zise verzi, însă ce ar fi rău în asta? Dar daca Planeta chiar moare? Ne permitem sa ne jucam cu așa ceva?

    Ce e rău în a consuma mai puțin, a cumpăra doar ce e strict necesar, a economisi și a duce în general o viață mai minimalistă?

    Oare este mai bine sa din îndatorați la băncile evreiești pt. că vrem o mașină cu motor mai mare și o casa mai mare care va fi încălzită pe lemne defrișat din pădurea de alaturi care ne da oxigen și întreține viața?

    Până și în religia Creștin Ortodoxă sfinții erau asceți, adică se mulțumeau cu puține bunuri, nu consumau tot ce vedeau.

  2. la subiect:
    in Avocatul Diavolului -Al Pacino in persoana satanei debita:
    ” azi scoatem mai mult ca niciodata avocati,
    noi controlăm totul
    până când putoarea se va ridica până in Ceruri ”

    -avocatzi, I.T.isti,
    cerceshători -poate in “sequel”….

  3. Mircea Flonta este un filozof român, profesor de filozofie la Facultatea de Filozofie a Universității din București, specialist în teoria cunoașterii, epistemologie, filozofia limbajului. Este membru titular al Academiei Române.

    -e un sharlatansky.
    (e un mironov mai boshorogit)

    • 🙂 Am făcut Filosofie cu d-l profesor în anul 3, în plin „întuneric comunist”. După „Revoluție”, mi-au folosit vizitele la dânsul (România ”se schimbase la față”, peste noapte!), și m-am convins că nu era comunist (lucru ghicibil, după cursul pe care îl ținuse).

      Avea și cărți în germană, despre implicațiile filosofice ale fizicii cuantice, ba mi-a împrumutat și mie două trei. Tot de la dânsul (nu de la profesoara de „Socialism Științific”!) am aflat – și citit – articolul lui Albert Einstein: „De ce Socialism ?”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE