În cadrul sistemului totalitar, ideologia pare că joacă un rol primordial. Așa putem explica, rațional, turnura unor evenimente sau adoptarea unor decizii ce ar părea, altfel, complet iraționale.
Știind că ceea ce este întotdeauna rațional este gama mijloacelor îndreptate către un scop și nu scopul luat în sine, putem înțelege (uneori justifica) măsurile luate ca fiind îndreptate spre realizarea unui scop. De aceea ideologia joacă rolul preponderent în analiza sistemelor totalitare pe care naziștii germani și comuniștii bolșevici le-au experimentat în secolul XX.[1]
Cu toate acestea, după punerea în funcțiune a sistemului, elementele de susținere reciprocă reprezentate de cei cinci piloni (ideologie, propagandă, partid unic, poliție politică, cultul personalității conducătorului) interferează în buclă.
Această interacțiune succesiv repetată face ca motivația ideologică să apară deseori drept inconsistentă, sumară, uneori chiar ridicolă. Văzând imensul aparat represiv de putere discreționară, propagandă omniprezentă, poliție secretă dezlănțuită, te poți legitim întreba dacă ideologia sistemului nu este mai curând o justificare slabă a unui sistem de putere, un soi de „combustibil” necesar perpetuării sale. La fel este cazul „dușmanului extern camuflat în interior”, cel niciodată vizibil și totuși veșnic prezent, ca justificare a poliției politice. Cu geniul său desăvârșit, Orwell și-a imaginat în romanul său O mie nouă sute optzeci și patru o situație de război perpetuu, realizat prin redefinirea constantă a alianțelor militare, prin care vechiul dușman devenea noul aliat și vice-versa. Această veșnică schimbare determina o veșnică epurare a elementelor indezirabile, o nouă mobilizare ideologică și, deci, o justificare perpetuă a menținerii sistemului totalitar.
La fel se întâmplă azi cu eco-sexo-marxismul, cel care se înfățișează, pe de-o parte, ca „motor” al sistemului totalitar în construcție. Pentru că „egalitatea” între sexe (rebotezate „genuri” pentru a include „nuanțe” sau „gusturi” cvasi-neutre, deci o posibilitate infinită de diviziune) și „sănătatea planetei” nu pot fi niciodată pe deplin atinse, sistemul își justifică singur perpetuarea indefinită. A construi un tunel rutier în Alpi, un canal subteran pe sub Marea Mânecii sau un pod peste râul Tarn la Millau, deși necesită resurse materiale și umane considerabile, sunt acțiuni finite. Odată realizate, le putem admira, le putem compara cu realizări viitoare în termeni estetici, economici și inginerești.
Nimic de acest fel nu este posibil atunci când „lupți” cu „discriminarea sistematică” sau cu „încălzirea planetei”. Și nu pentru că acestea nu ar putea fi definite operațional, deci cuantificate la voință, dacă ar fi suficient de bine contextualizate, ci pentru că ele sunt fenomene incomensurabile în sine, fără început și fără sfârșit, veșnic disponibile pentru a justifica „urgența” și „permanență” intervenției birocrației statului totalitar. Fără repere măsurabile, nici un efort nu poate fi considerat fără rost, dar nici un pas nu ne apropie de „ținta” ideologic impusă. Nici o constrângere la adresa majorității nu va fi suficientă pentru „discriminarea pozitivă” a minorităților, ce sunt veșnic în multiplicare, deci veșnic nemulțumite de starea lor de „inegalitate”. Nici o restrângere a veniturilor și mobilității oamenilor din clasa de mijloc nu este suficientă pentru „repausul” de care are nevoie planeta pentru „a se reface”.
În acest sens se poate observa cum ideologia apare tot mai pregnant drept o justificare slabă a sofisticatului aparat de coerciție al statului birocratic totalitar. Și poate tocmai de aceea sistemul de propagandă este nevoită să alimenteze continuu ficțiunea acțiunii în vederea atingerii țintei, ficțiunea unei noi realități dezirabile, inclusive, echitabile. Așa poate fi încadrata taxa de carbon pe locuință și pe persoană, taxă cerută de Fondul Monetar Internațional guvernului României, care trebuie să se aplice din 2025.[2]
La fel, așa poate fi înțeles noul manual de adresare elaborat de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, care descurajează folosirea unor termeni precum „mamă” și „tată” sau „el” și „ea”, care indică ideea unei identități de sex stabilă și puternică. Pentru acest Departament american, genul este construit social și nu poate fi dedus din aspectul sau prenumele persoanei.[3]
Anterior, chiar Parlamentul European a elaborat un astfel de „ghid” de adresare, în care cuvintele menționate anterior sunt eliminate pentru a face loc unor auto-atribuiri aleatorii, pentru a nu afecta diferite sensibilități.[4] Deși ele sunt simple prejudecăți, infuzarea lor cu puterea covârșitoare a birocrației de stat le face piatra de temelie a noii ideologii totalitare. Aceasta este ideologia oficială a noii entități formate, în epoca de sfârșit a capitalismului clasic, de fuziunea dintre birocrația statului polițienesc anterior și marele capital corporatist (al băncilor, sectorului tehnologiei de vârf, telecomunicațiilor, industriei farmaceutice și mass-media).
Pentru a depăși statutul de simple prejudecăți, pentru a le face să intre în vocabularul curent și în imaginarul cotidian, aparatul de propagandă trebuie să le difuzeze prin toate canalele disponibile. De aceea, internetul, cinematograful, televiziunea și radioul sunt mijloace predilecte. Abia când spațiul public „mustește” de prejudecăți devenite normă, abia atunci acceptarea lor are șanse de reușită. Așa pot fi înțelese acțiunile de anulare culturală a valorilor anterioare, subliniind faptul că nimeni nu este scutit de judecata feroce a aparatului de propagandă, indiferent dacă este vorba de Rudyard Kipling sau de Adam Smith. La fel, așa se poate explica frenezia de semnalare a conformității (virtue signaling), dovada că indivizii se conformează complet noului regim ideologic, adoptând voluntar și entuziast noile valori difuzate.
Anularea valorilor culturale și semnalarea frenetică a conformității nu pot fi înțelese însă fără victoriile propagandei, care a reușit să „îmbibe” spațiul public cu prejudecățile transformate în norme. Aceste victorii sunt condițiile necesare conformismului și renegării trecutului, de aceea lupta propagandei pentru a acapara cât mai mult teren este esențială. Altfel, cum am putea înțelege dorința de a disemina elementele definitorii ale exo-sexo-marxismului până și în cele mai anodine și lipsite de talent filme de Crăciun, produse de șabloanele studiourilor de cinema și de televiziune prin cablu? Lăsăm aici deoparte întrebarea dacă eco-sexo-marxismul este un marxism autentic sau doar o unealtă ideologic utilă în modelarea societății. Ceea ce rămâne important este mecanismul de propagandă de stat și privată pentru a impune o listă de prejudecăți culturale (locale, rasiale, sexuale) drept norme sacrosancte.
Nu este de mirare, deci, că un film de Crăciun este folosit drept vehicul pentru difuzarea acestor prejudecăți. Pentru că imaginea noastră despre realitate este acum ceea ce vedem, ceea ce ni se „arată”, ce ni se „spune despre”, în această epocă a opiniei teledirijate.[5] Modificând istoria, adică controlând trecutul, controlăm prezentul. Aceasta este una dintre maximele funcționării sistemului totalitar, așa cum l-a înfățișat Orwell în O mie nouă sute optzeci și patru. De aceea trebuie să vedem într-un film de televiziune, a cărui acțiune se întâmplă într-o comunitate rurală izolată din Scoția, aceeași diversitate ca în marile orașe, Glasgow, Edinburgh sau Londra. O fată de culoare, o negresă, lucrează la recepția micului (și unicului) hotel din așezarea de 158 de locuitori de pe dealurile Scoției. Ea face parte și din clubul de tricoteri, persoane care-și petrec timpul liber tricotând pulovere, șosete sau mănuși. Din clubul face parte și un bărbat alb, dar homosexual, al cărui „soț” murise cu ceva vreme înainte.
La prima ieșire pe stradă, în dreptul micului hotelul, un vizitator nu poate întâlni în raza vizuală decât un cuplu rasial mixt, un bărbat negru și o fată albă, edificator pentru compoziția localității rurale, atunci când iei la întâmplare două persoane din acea localitate. Scoția rurală nu este, cum cineva ar fi putut crede, un loc al proprietarilor de pământ, al unor războinici destoinici ce au luptat pentru puritatea graiului și a credinței, pentru libertate economică și autonomie individuală, din rândurile cărora s-au ridicat scriitori, filozofi și economiști precum Walter Scott, David Hume sau Adam Smith. Dimpotrivă, Scoția rurală este la fel ca restul Occidentului, la fel cum domeniu castelului unde se petrece acțiunea este parte din minunata lume nouă. Din pădurea domeniului nu se taie nici un brad de Crăciun fără se planteze ritual doi puieți, în timp ce personajele afirmă răspicat că acțiunea lor salvează planeta. Întreruperile de curent de pe domeniul castelului sunt datorate fluctuațiilor de intensitate a vântului, căci nu se putea produce curent electric decât pe bază eoliană, moriștile de vânt fiind un peisaj „natural” în Scoția rurală. Iar Crăciunul nu este o sărbătoare religioasă creștină, așa cum niște răuvoitori ar putea să creadă auzind cum răsună în film cunoscuta „Gloria in Excelsis Deo” din slujba catolică. Partitura nu este cântată, cum ai putea crede, de Kiri Te Kanawa sau de Ileana Cotrubaș, într-o somptuoasă biserică barocă. Deloc. Ea nu este decât muzică de acompaniament pentru cumpărăturile personajelor. Crăciunul, în sine, nu este decât ocazia minunată de a decora casele și a face cadouri. Atât și nimic mai mult.
Aceasta este propaganda peste tot răspândită, până și în producții mediocre de televiziune, pentru a genera o nouă cultură, înlocuind-o pe cea veche, desuetă, homofobă și europocentristă. Dar și pentru a crea iluzia prezenței elementelor sale definitorii (relativism cultural, anti-creștinism, ecologism fanatic, idolatrie homosexuală) peste tot, în orice colț al lumii occidentale bazate pe reguli cărora trebuie să te conformezi. Aceasta este minunata lume nouă.
[1] Hannah Arendt, Originile totalitarismului, trad. rom. Ion Dur și Mircea Ivănescu, București, Humanitas, 2006, în special partea întâi, „Antisemitismul”. De asemenea, vezi Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, trad. rom. Lucreția Văcar, București, Humanitas, 2007.
[2] Euronews România, „Cu cât ne va scumpi viața taxa pe carbon. Ea se va aplica locuințelor încălzite cu gaz sau lemne și autovehiculelor poluante”, euronews.ro, 03.02.2024, https://www.euronews.ro/articole/cu-cat-ne-va-scumpi-viata-taxa-pe-carbon-ea-se-va-aplica-locuintelor-incalzite-cu (consultat la 29.02.2024).
[3] Victor Nava, „Secretary of State urges staffers to avoid „problematic” terms like „manpower” and „mother/father”, New York Post, 19.02.2024, https://nypost.com/2024/02/19/us-news/secretary-of-state-antony-blinken-urges-staffers-to-avoid-using-problematic-terms-like-manpower-and-mother-father-report/ (consultat la 29.02.2024).
[4] Sorina Ivașc, „Parlamentul European: Cuvintele „mama” și „tata” ar trebui evitate în documentele oficiale la nivel european”, stirileprotv.ro, 18.03.2021, https://stirileprotv.ro/stiri/social/parlamentul-european-cuvintele-mama-si-tata-ar-trebui-evitate-in-documentele-oficiale-la-nivel-european.html (consultat la 29.02.2024).
[5] Giovanni Sartori, Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, trad. rom. Mihai Elin, București, Humanitas, 2006.
Luați vă niște timp să l ascultați pe acest fost apropiat al lui Thatcher despre liberalism și woke și restul. Fiindcă mi se pare că filmul e doar un pretext pentru o discuție despre altceva la care vă pricepeți mai mult.
E și tradus la noi cu două vol, Dincolo de liberalism și conservatorism și Cele două fețe ale liberalismului, nu e chiar un necunoscut
Enjoy
John Gray on What is Living and What is Dead in Liberalism?
https://youtu.be/QLwiuKxE948?si=WtdbWhsVjRTQHU6A
incă un text excelent scris de dl profesor Dragoman! Felicitări pentru curaj și succes !
„Aceasta este propaganda peste tot răspândită, până și în producții mediocre de televiziune, pentru a genera o nouă cultură, înlocuind-o pe cea veche, desuetă, homofobă și europocentristă. Dar și pentru a crea iluzia prezenței elementelor sale definitorii (relativism cultural, anti-creștinism, ecologism fanatic, idolatrie homosexuală) peste tot, în orice colț al lumii occidentale bazate pe reguli cărora trebuie să te conformezi. Aceasta este minunata lume nouă.”
S-a terminat articolul tocmai când urma să aflăm în ce constă „euro(po)centrismul”! Ce ne poate povesti chipeșul universitar democrat despre fața acestuia în Africa ? De rit englez, de rit francez, de rit belgian, de rit italian, de rit german, de rit portughez (am uitat pe mulți ?). Noi și spaniolii aveam proprietăți în … America (de Sud, Centrală, ba chiar și de Nord!). (Care fusese poziția oamenilor Domnului în această chestiune ?) Știați că Democrația Maxima (doctrina lu’ Monroe – nu Marilyn!) a dat edict „euro(po)centrismului”, cum că America Latină este „off-limits”, e „pusă deoparte”, drept „curtea noastră din dos” ?
Vă refereați cumva la „migrația necontrolată” ?! Procedea specific democrat de reducere a salariilor (și de „ajutare a sărăciilor să se dezvolte, în compensație”! Țineți minte ce balamuc migratoriu era în RSR, până ne-a salvat 1989 ? Ori sunteți prea tânăr ?
Mai „vând” Niger-ul, Mali-ul etc. „yellow cake” ?