Haiducii Negoiță Gheorghilaș și Nicolae Grozea, panduri călare însetați de răzbunare

Munții Buzăului l-au adăpostit și pe mare haiduc Negoiță Gheorghilaș, asta în perioada anilor 1821–1827.

Gheorghilaș a fost pandur în ceata lui Tudor Vladimirescu, iar după fapte de vitejie s-a retras în zona muntelui Podul Calului. Fiind originar din comuna Cislău, haiducul a colindat împrejurimile, ajungând un stăpân al munților Buzăului în acea perioadă. Baladele populare ne transmit că, Gheorghilaș fura de la boierii din Gura Teghii (pe vremea aceea Bâsca Penteleu) și de la boierii din Siriu, și le împărțea țăranilor din satele din apropiere aproape toată prada obținută. Diverse balade ne transmit și faptul că, Negoiță a avut un stăpân rău pe nume Macovei, care-l tot maltrata.

Macovei era un boier pe care Gheorghilaș îl ura „pe față”, iar tocmai din această cauză, haiducul a intrat în conflict cu el. În anul 1827, Gheorghilaș a mers la Nehoiașu, sat în valea Buzăului, la pășunea lui Macovei de la „Fântâna Bradului”, unde l-a întâlnit pe Moș Radu Barbă-sură, păstorul lui Macovei.

Gheorghilaș i se plânge acestuia că: „a servit șapte ani ca argat al lui Macoveiu, în urmă însă Macoveiu l’a despoiat de totă averea ce o agonisise și acum e silit să umble din perdea în perdea, să adune la pelcele, să se negustorească cu ele, însă dacă ar prinde pe Macoveiu, se scie că ar fi dus între cei vii”. „Auzind amenințarea lui Gheorghilaș, Moș Radul înmărmurea, Barba i se zbârlea, Limba i se-mpleticea…” Gheorghilaș începe să-si aleagă pelcele (piei de oaie) de la Moș Radu, „pe cele mărunte le aruncă, pe cele mari le alege, când etă că zăresce în fundul stânei pe Macoveiu”. Macovei este găsit în stâna lui Moș Radu, iar balada spune că văzându-l pe Macovei, Gheorghilaș „începe să-l judece, îl prinde de chică, îl învârtesce prin stână, îl lovesce cu măciuca grea de dece ocale și-l silesce se-i înapoieze totă averea luată, în urmă-i răpesce și turmele de oi”. În final, Macovei este omorât în bătaie de către Gheorghilaș, după care este aruncat de pe o stâncă din apropiere, cel puțin aceasta este una dintre variante. În plus, unele mărturii orale atestă faptul că, Macovei chinuise mai multe sate și că, locuitorii din zonă au sărbătorit moartea acestuia („ciocnind pahare pline, toți oamenii din satele vecine”). Nu se știe sigur cum a murit Gheorghilaș, dar într-una dintre baladele din zonă se spune că imediat după plecarea lui de la stână, la câteva minute, haiducului îi apare în față o ceată formată din prietenii lui Macovei, care-l omoară cu un glonț în zona toracică (ascultați și Irina Loghin – Balada lui Gheorghelaș – )

Un alt mare haiduc, Nicolae Grozea, a fost cel care a dat dovadă de multă iscusință în a se ascunde și în a scăpa de oamenii puterii, trăind inclusiv în București, chiar „sub nasul” autorităților.

Nicolae Grozea s-a născut într-o familie de țărani la sfârșitul secolului al XVIII-lea într-un sat din județul Vâlcea, a participat la Revoluția din anul 1821, iar după moartea lui Tudor Vladimirescu, haiducul a continuat rezistența alături de Gheorghe Cârjaliul, Vasile Haiducul și Ghiță Haiducul. Se ascunde apoi în București unde este martor la execuția mai multor căpitani de haiduci și panduri, oameni viteji precum: Dinu Harambașa, Stan Bălosu, Gheorghe Cuțui și Simon Mehedințeanu (un nume cu însemnătate în țara noastră). Mai târziu, el devine proprietarul unei cârciumi în care îl cunoaște pe Ioniță Tunsu, fiu de diacon din Olt și paraclisier la Biserica Sfântul Gheorghe Vechi din București. Celor doi li se alătură Dumitru Lungu din Mehedinți și decid să apuce calea codrului și-a haiduciei. Cei trei haiduci comit o serie de jafuri și tâlhării dintre care cea mai cunoscută este cea a logofătului Manolache, pe care îl atacă în curtea sa de Anul Nou (haiducii aveau o metodă inedită de a-i lăsa pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau prin sistemul de canalizare de sub oraș. Tocmai de asta, haiducii căpătaseră porecla de năluci/năluciri, unii oameni crezându-i fantome și nu oameni). Pus sub urmărire, Grozea este arestat la Focșani și trimis la Iași pentru judecată însă scapă din arest simulând o boală. Este arestat din nou în anul 1832 (în același an în care Ioniță Tunsu este ucis de către poteră pe podul Grozăvești), judecat și trimis la ocna Telega. Reușește să evadeze la data de 10 ianuarie 1834, după ce lovește un subofițer cu o bucată de sare și escaladează crivacul de 75 de metri a minei, împreună cu alți 13 deținuți. După evadare jefuiește un negustor evreu pe nume Abraham, de la care fură 40.000 de lei și îl atacă pe Soliman Kara, aga de Karaman. Autoritățile pun o recompensă de 5000 de lei pe capul său, o sumă foarte mare pentru acea perioadă, însă nu trădarea îi aduce sfârșitul, ci o luptă în pădurea Vlașcăi, în anul 1834, el fiind decapitat de către un poteraș (în balade, poterașul era spân, simbol al maleficului în folclorul românesc).

Acestea au fost, în mare și conform istorisirilor de pe vremea lor, viața haiducilor Negoiță și Grozea. Pentru unii bandiți, pentru alții, cei mulți și oropsiți, luptători pentru libertate. Iar pentru cei care mușcă din memoria lor, eu am o întrebare. De ce doar ciocoii i-au urât? Iar oamenii din popor nu s-au plâns niciodată din cauza existenței lor? Istoria este scrisă de către învingători, iar alta ar fi fost „concluzia” dacă haiducii și-ar însemnat viața și dacă ar fi rămas și variantele lor de „adevăr”. Haiducii nu au avut niciodată dreptul la opinie (după cum nu a avut nici poporul), ei au avut dreptul doar la un cartuș fatal. Și la opinia (venită post-mortem) falsă a unor lași și trădători, despre viața haiducilor și a pandurilor.

Groza

de Vasile Alecsandri

 „Galben ca făclia de galbenă ceară

Ce-aproape-i ardea,

Pe-o scândură veche, aruncat afară,

De somnul cel vecinic Groza-acum zăcea;

Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,

La el se uita.

Unii făceau cruce; alții, de mirare,

Cu mâna la gură capul clătina

Şi-ncet, lângă dânsul, își șopteau așa

„El să fie Groza cel vestit în țară

Și-n sânge-ncruntat!

El să fie Groza, cel ce ca o fiară,

Fără nici o grijă de negrul păcat,

A stins zile multe și lege-a călcat!”

Un moșneag atunce, cu o barbă lungă,

La Groza mergând,

Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,

Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,

Mai făcu o cruce și zise plângând:

„Oameni buni! În iarnă bordeiu-mi arsese,

Și pe-un ger cumplit

Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.

N-aveam nici de hrană, nici țol de-nvelit,

Și nici o putere!… eram prăpădit!

Nu așteptam alta din mila cerească

Decât a muri,

Când creștinul ăsta, Domnu-1 odihnească!

Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi

Ş-aproape de mine calul își opri.

„Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,

Fă piept bărbătesc;

Na, să-ți cumperi haine, și casă, și pâine…”

Și de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,

Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.”

Și, sărutând mortul, bătrânul moșneag

Oftă și se duse cu-al său vechi toiag.

Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:

„Dumnezeu să ierte păcatele sale!”