Fiecare perioadă pare să aibă greșelile sale de limbă preferate, alături de o semnalizare și corectare publică, de obicei în pas cu acestea. Am avut moda cacofoniilor și a rapidei lor semnalări. Am avut o vigilență publică și în privința formelor “mi-ar place” (în loc de “mi-ar plăcea”) sau “vreau decât” (în loc de “nu vreau decât”). Cu toate acestea, astăzi apar numeroase greșeli de limbă care s-au propagat nestingherite (par chiar a se fi statornicit), iar corelativele lor corecte au prea puțini apărători.
Să încercăm să le semnalăm aici, invitând la vigilență, nu dintr-un gest de aroganță sau de așa-numită poliție gramaticală (englezii vorbesc de “grammar nazi”). Nu – ci dintr-o simplă grijă față de limba română. Limba maternă nu este doar un instrument, un cod folosit pentru transmiterea unui mesaj. Acest rol îl au doar limbile străine, învățate ulterior. Limba maternă este un cadru de gândire și chiar de sensibilitate; formele sale reverberează asupra modului în care gândim și ne poziționăm față de lume. Acesta e un adevăr amintit și de filosofi (Constantin Noica), și de lingviști, și de poeți (Eminescu, Nichita Stănescu). De pildă, inventarul de expresii și locuțiuni dintr-o limbă imprimă vorbitorului un mod de a fi și de a se plasa în lume. Vom da câteva exemple: vorbim despre “copil din flori” semnalând în mod cât se poate de gingaș și eufemistic ceea ce ar părea o venire pe lume cu paternitate incertă. Dar expresia ne scoate din zona judecării, a blamării sociale, pentru a ne aminti că orice copil este o minune, o scânteie de frumos scoborîtă parcă din flori. Originea lui nu importă, pentru că un copil este un miracol în sine. (A se vedea și concepția sfântului Augustin – libertin înainte de convertire, acesta a avut un fiu “din flori” pe care l-a considerat întotdeauna un dar al Domnului, de unde și numele său – Adeodatus)
O altă expresie des utilizată de-a lungul vremii (poate pentru că e mereu potrivită vremurilor) este “a face haz de necaz”. Ne-am născut și am crescut cu ea și, chiar dacă prin personalitate sau traseu biografic, nu am fi înclinați să facem haz de necaz, repetarea acestei expresii se imprimă în mentalul colectiv, cu o forță nu doar descriptivă, ci și generatoare de atitudine. La această arhivă de expresii și locuțiuni se adaugă termenii din diferite zone și registre. De o forță aparte sunt și cuvintele pe care româna liturgică le-a transferat în vorbirea de mai largă circulație. Putem aminti termeni ca: milă, milostiv, nădejde, deznădejde, smerit, păcat (și cu sens interjecțional). Aceștia au migrat în limbajul cotidian, deși sunt concurați intens de sinonime neologice. Spunem “trag/am nădejde că”, deși adesea ne vine ușor să afirmăm “sper/am speranța că”. Numai că nu există sinonimie perfectă, ci apar nuanțe de la caz la caz. De pildă, sunt situații când “milă” e un termen mai puternic decât “compasiune” sau “empatie”. Iar “deznădejde” subliniază o intensitate și o durată mai lungă a trăirii decât simpla “disperare” (care poate fi instantanee, în vreme ce deznădejdea poate implică o amară continuitate). Fără a mai zăbovi pe acest subiect (care el singur s-ar putea dezvolta într-un articol aparte), mai merită spus că româna are șansa unui limbaj religios specific, ceea ce îi conferă o noblețe suplimentară, iradiind totodată spre limbajul cotidian.
Revenind la greșelile frecvente astăzi, să ni se îngăduie un mic inventar, fără a insista asupra cauzelor:
Majusculele – româna contemporană este asaltată de majuscule acolo unde nu este cazul. În special prin filieră anglofonă, asistăm la scrierea cu majusculă, în mod eronat de: nume de luni (Octombrie), nume de popoare (Români, Francezi), adjective derivate din nume de popoare (Englezesc, Rusesc), nume de zile ale săptămânii (Marți), noțiuni din stilul juridico-administrativ (Lege, Cod, Cumpărare, Vânzare, Cumpărător, Reclamant), nume de instituții (Școală, Liceu, Cabinet, Guvern, Muzeu, Radio) etc. Instituțiile se scriu cu majusculă doar când denumirea este completă și oficială. Vom spune: “Merg sâmbătă la muzeu.” dar “Merg sâmbătă la Muzeul Național de Artă.” Una din lucrările care reglementează folosirea majusculelor este DOOM 2005.
Fix – acest cuvânt a devenit un tic verbal, un parazit al românei actuale, resimțit cu valoare emfatică și fiind ușor sinonim cu “exact”. Înainte, “fix” era un adverb folosit în special pentru a indica ora exactă. Astăzi, apare de pildă ca întărire a unei afirmații în locuțiunea “fix așa”. Mult mai indicat este să spunem “chiar așa”, “exact așa”, sau, simplu, “da”. Termenul “fix” este de evitat și deoarece frecvența lui l-a transformat în tic verbal.
Super – un adverb ce îl concurează pe “foarte” sau alte superlative. Poate apărea și singur, cu sensul de “grozav”, “excelent”, “minunat”. În mod regretabil, se aude rostit și de oameni care vorbesc bine, stăpânind mai multe paliere lingvistice. De aceea, e necesar un semnal de alarmă: “super” este ca un semipreparat congelat pus pe o masă de sărbătoare, ca un reziduu toxic plutind pe un râu pitoresc, ca o nucă în perete. Iar lista comparațiilor poate continua, poate prea hiperbolic. Fără alte exagerări, să subliniem că denotă o sărăcie de exprimare; de ce să îl alegem când româna are un repertoriu foarte bogat pentru a reda aceeași idee?
Gen – parazitismul său este dincolo de orice îndoială, ca și golirea sa semantică. “Gen” nici măcar nu mai este doar echivalent cu locuțiunile “de genul”, “de tipul”, ci a devenit un cuvânt de umplutură, ca o prelungire a frazei într-un “ăăă” sau într-un “știi” emfatic. Din nou, din păcate, se regăsește și la vorbitori cultivați, atenți la modul cum se exprimă. În aceste cazuri, incidența lui nu se explică decât prin aceea că nu s-a atras suficient atenția (la școală și în media, de pildă) asupra caracterului său de “rudă săracă”. Deși chiar această descriere este prea blândă pentru sărmanul “gen”.
După – astăzi “după” tinde să nu mai fie folosit ca o prepoziție, ci ca un adverb. Mai precis: în mod firesc, “după” trebuie să fie urmat de substantivul (cu sens temporal sau spațial) la care facem referire (luându-l ca punct de reper). Astăzi, vorbitorii vor afirma repede: “Merg la serviciu și după la cumpărături”. În mod obligatoriu, însă, trebuie spus “după serviciu”. Dacă nu vrem să repetăm, putem înlocui cu “apoi” sau “după aceea”. (Merg la serviciu și după aceea/apoi la cumpărături.) Așadar, în româna actuală, în cazul când apare un “după” stingher, izolat, el ar trebui să fie, de fapt, “după aceea”.
