Giorgia Meloni: Viitorul sau o Amăgire?

Va fi capabilă Giorgia Meloni, în cazul că devine prim-ministrul Italiei, să-și țină promisiunile din campanie?

Se spune că, dacă femeile ar conduce lumea, nu ar mai fi războaie, sărăcie și foamete. Da, dar cu condiția ca acea femeie să nu fie Giorgia Meloni. Altfel, vom fi într-o stare de alertă de cel mai înalt grad, pentru că „fascismul” a reînviat în peninsulă (în Italia).

Este posibil ca Meloni să devină viitorul premier al Italiei, după victoria ei răsunătoare în alegerile legislative de luni. În cazul acesta, Meloni ar fi prima femeie premier din istoria națiunii, dacă vă interesează astfel de detalii. Însă, ce interesează mai mult este dacă Meloni va fi în stare să pună în practică mesajul populist care le-a asigurat, ei și partidului Frații Italiei, victoria în alegeri, sau dacă va și ea fi doar un populist italian, devorat de birocrația excesivă și de mașinațiunile sistemului politic italian.

Mai sunt totuși câteva săptămâni până la instalarea noului parlament italian și alegerea oficială a premierului. Așa că, deși nu este încă sigur că Giorgia Meloni va fi următorul prim-ministru al Italiei, ea este, evident, într-o poziție privilegiată, având în vedere că partidul condus de ea, Frații Italiei, a obținut 26% din voturile exprimate – mai mult decât orice alt partid politic. În plus, coaliția celor trei partide de extremă dreaptă, condusă de Meloni, formată din partidele Frații Italiei, Forza Italia și Liga, a reușit să obțină 44% din voturi.

Ascensiunea lui Meloni a fost una absolut meteorică. În urmă cu doar patru ani, la alegerile generale din 2018, partidul Frații Italiei – pe care Meloni l-a fondat împreună cu doi colegi de ai ei, în 2012, după ce a devenit cel mai tânăr ministru din guvernul lui Silvio Berlusconi – a obținut doar 4,4% din voturi pentru Camera Deputaților și 4,3% din voturile  pentru Senat. Succesul lui Meloni și al partidului Frații Italiei, din ultimul timp, este rezultatul jocului politic inteligent al acestora, din ultimii patru ani, în special de când pandemia de Covid-19 a făcut ravagii în Italia, în primăvara anului 2020, precum și al mesajului lor electoral lipsit de echivoc.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Ghidul incorect politic –despre femei, sex și feminism, de Carrie Lukas  vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

În plus, gafele anterioare ale altor lideri de dreapta au ajutat-o pe Meloni să devină liderul necontestat al coaliției celor trei partide, la alegerile din 2022. După ce Mișcarea populistă Cinci Stele, inițiată de actorul Beppe Grillo, a obținut aproape o treime din voturile exprimate, întrecând o coaliție formată din trei partide conservatoare, la alegerile din 2018, aceasta s-a asociat cu partidul Liga lui Matteo Salvini, cu scopul de a forma un guvern de coaliție. Giuseppe Conte, profesor universitar și candidat independent, a fost ales prim-ministrul guvernului, printr-un acord negociat de partidele care fac  actualmente parte din alianță.

Inițial, combinația a fost solidă. Programul de reformă economică populistă națională al mișcării Cinci Stele și concentrarea Ligii pe stoparea imigrației ilegale, adică a navelor africane care transportau migranți pe Marea Mediterană, au făcut ca guvernul lui Conte să devină incredibil de popular. Deoarece imigrația a fost în prim-planul politicii italiene, încă de la criza refugiaților sirieni, cu bine-cunoscutele efecte în aval ale migrației asupra piețelor muncii și a economiilor interne, concentrarea Ligii pe problemei imigrației  a fost partea din agenda guvernamentală care s-a bucurat de cea mai mare popularitate. O popularitate atât de mare, încât Salvini a cerut o moțiune de cenzură împotriva lui Conte, sperând să profite de popularitatea masivă a Ligii și să îi ia, astfel, locul prim-ministrului Conte.

A fost o gravă greșeală. Mișcarea Cinci Stele s-a aliat cu Partidul Democrat de centru-stânga, iar politicile migraționiste ale Ligii au fost înlocuite cu politici mai potrivite partenerilor de coaliție ai noului guvern. După izbucnirea pandemiei de Covid-19, fostul prim-ministru și lider al Partidului Democrat, Matteo Renzi, a cerut o revizuire generală a planului Conte de redresare post-Covid-19  – cerere  pe care Conte a ignorat-o. Drept urmare, Renzi și-a retras miniștrii din cabinetul Conte, fapt care a forțat în final demisia lui Conte.

Înlocuitorul lui Conte a fost Mario Draghi, fostul președinte al Băncii Centrale Europene. Și mai ciudat este însă faptul că, după trei ani tumultoși de lupte interne publice între partidele din guvernul Conte, stânga a reușit să convingă toate partidele să susțină guvernul lui Draghi. Toate, cu excepția unuia: Partidul Frații Italiei, a Georgiei Meloni.

Pariul lui Meloni a dat roade. Draghi a devenit rapid nepopular, din cauza incoerentei   strategii lui anti-Covid-19 și a faptului că a fost de acord cu obligativitatea pașapoartelor de vaccinare (verzi?) pentru angajați. Meloni a fost singurul lider de dreapta care a avut voința politică și susținerea de a se opune politicilor anti-Covid-19 ale lui Draghi, deși, în particular, era în relații bune cu premierul italian.

La următorul sezon electoral, numele lui Meloni s-a bucurat de o recunoaștere fără precedent, iar publicul a perceput-o ca pe oponenta lui Draghi.

Giovanni Giacalone, colaborator la ziarul The American Conservative, a declarat pentru TAC, prin e-mail, că opoziția contra Draghi i-a conferit un avantaj enorm lui Meloni. „În ciuda întregii propagande pe care mass-media a făcut-o în sprijinul lui Draghi, majoritatea italienilor s-au opus cu fermitate politicilor acestuia, fapt clar dovedit de demonstrațiile de stradă, cum ar fi manifestația „Ziua Fără Draghi”, ca și multe altele, precum demonstrațiile organizate iarna trecută împotriva vaccinării obligatorii și a restricțiilor care îi vizau pe cei care refuzau să se vaccineze”, a spus Giacalone. „Rețineți că Draghi nu a fost un lider ales; nimeni nu a votat vreodată pentru pe el, și nici pentru guvernul lui, numit „guvernul unității”. În teorie, guvernul Draghi s-a format având  obiectivul precis de a scăpa Italia de pandemie. În practică, guvernul Draghi nu a făcut decât să înrăutățească lucrurile, deoarece a neglijat interesele poporului italian.”

„Giorgia Meloni a criticat aceste măsuri și a spus că ea nu va impune niciun  permis de sănătate sau vaccinări forțate, și că va înființa o comisie de anchetă care să analizeze activitatea guvernului precedent în materie de sănătate publică”, a mai spus Giacalone. „Din punctul meu de vedere, acesta este unul din principalele motive pentru care Giorgia Meloni a câștigat.”

Pe lângă faptul că i s-a opus lui Draghi în ceea ce privește stategia Covid-19, principalul atu al lui Meloni a fost faptul că s-a declarat apărătoarea familiei și a valorilor tradiționale italiene. Ea a vorbit sincer despre trecutul ei, despre faptul că provine din rândul clasei muncitoare și că a fost crescută doar de mama ei, la Roma, după ce tatăl ei și-a abandonat familia. Meloni, care are un copil cu partenerul ei de viață, Andrea Giambruno, a lăudat virtuțile maternității și ale creșterii copiilor. „Trebuie să oferim stimulente pentru nașteri”, a spus Meloni la un miting din ultimele zile ale campaniei electorale, „pentru că astăzi, cine aduce un copil pe lume face un lucru valoros pentru societatea în ansamblu, iar statul ar trebui să îi fie recunoscător.” Ea a pus în contrast familia tradițională italiană cu relele pricinuite de „lobby-ul LGBT”, „ideologia de gen” și „imigrația în masă”, adăugând că „secularismul de stânga și Islamul radical ne amenință rădăcinile”, rădăcinile fiind tradiția creștină occidentală.

Deși Meloni nu susține ieșirea Italiei din UE sau abandonarea monedei euro, spre deosebire de alți populiști de dreapta, a căror amintire este încă vie în mintea italienilor, tot ce își dorește în materie de afaceri externe este ca țara ei să fie „puternică, serioasă și respectată pe scena internațională”.

Într-unul dintre ultimele ei interviuri de dinaintea alegerilor, Meloni spune că victoria ei electorală ar fi o „mântuire” pentru oamenii care „de zeci de ani au stat cu capul plecat”, tânjind după o „o alternativă la dominația sistemului de putere”. ”

Mesajul este simplu:  familii solide, țară puternică și fără iresponsabili. Cu toate acestea, opiniile de acest gen, ale italienilor și ale altor oameni din întreaga lume, sunt  batjocorite de elita noastră globalistă. Ca să se împotrivească pretinșilor lor superiori morali, oamenii nu au avut nevoie de altceva decât de un politician care să vină și să apere, fără nicio sfială, normalitatea.

Dar rămâne în continuare întrebarea dacă Meloni va fi sau nu capabilă să guverneze la fel de bine cum a vorbit în campanie. Meloni a devenit populară pe Twitter, în rândul conservatorilor, pentru retorica ei din campania electorală, însă pentru italieni, a fi doar  anti-woke nu este suficient. Ca să înfrângi  flagelul “woke” este nevoie de mult mai mult decât de un discurs dur. Este nevoie de o agendă de guvernare care să recunoască rădăcinile bazate pe clasă ale acestor ideologii. Cu siguranță, proveniența lui Meloni din rândul clasei muncitoare – în tinerețe, a lucrat ca dădacă, barman și chelneriță – face ca  respingerea bazată pe clasă a ideologiei woke să fie intuitivă.

Cu toate acestea, ca politician, palmaresul lui Meloni este amestecat. Ea încă ezită să rupă legăturile cu Bruxelles-ul, de unde avangarda gândirii progresiste este codificată, instituționalizată și îndesată pe gâtul statelor membre. Și aceasta cu doar câteva zile înainte de alegeri, cu toate că președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a declarat că: „Dacă lucrurile merg într-o direcție dificilă [în Italia], am vorbit despre Ungaria și Polonia, avem instrumente”. Meloni vrea, de asemenea, să întărească relația Italiei cu Statele Unite, având în vedere că Italia este protejată de umbrela nucleară a SUA, datorită NATO. Ca să nu mai vorbim de faptul că, pentru un politician italian,  militantismul pe care Meloni îl manifestă în chestiunea Ucrainei este extrem de agresiv.

Cel mai bine este să rămânem rezervați. Nu este exclus ca reformele Meloni să fie deturnate  de statul administrativ italian sau chiar de proprii ei aliați politici. Mai rău este că, s-ar putea ca eforturile Giorgiei Meloni de a întreține relații cu instituții și guverne care încearcă în mod activ să distrugă însuși modul de viață promovat de propria ei mișcare politică în plină ascensiune să cauzeze în final prăbușirea, poate chiar pentru totdeauna, a mișcării.

Articol scris de Bradley Devin pentru The American Conservative