OPINII Gânduri despre un posibil sens al istoriei

Gânduri despre un posibil sens al istoriei

Eşecul conceptiei raţionaliste

Filosoful Karl Popper ne spune că nu există legi istorice universale, ci doar puncte de vedere tributare unei perspective particulare. Adică diferite interpretări, bazate pe o selecţie subiectivă a faptelor istorice. Concepţia numită de el „istoricism” şi asupra căreia îşi focalizează critica sa, ar considera aşadar că istoria însăşi e determinată de nişte legi inerente, care ne modelează viitorul, iar prin contemplarea acestora am putea descifra taina destinului omenirii.

Spre deosebire de această concepţie, pe care o respinge, singurul sens pe care Popper îl vede în istorie ar fi cel conferit de acţiunile individuale: lupta pentru drepturi egale şi raţionalitate, pentru „societatea deschisă”. După el nu există noţiunea de „progres istoric”, ci doar acţiuni la la nivel individual, spre consolidarea instituţiilor democratice, de care ar depinde libertatea care are drept corolar progresul. Acesta ar fi în cele din urmă o consecinţă a eforturilor individuale, a năzuinţelor spre un bine comun bazat pe o concepţie clară, raţională şi realistă.

Şi totuşi, dacă renunţăm la îngustimea perspectivei pur raţionaliste, în fenomentele istorice pot fi observate atât anumite legi intrinseci, cât şi un sens providenţial.

În primul rând se poate constata faptul că încercarea de a fundamenta construcţia unei lumi prin mijloacele unui raţionalism echilibrat, care se bazează pe puterea de persuasiune a argumentului şi care foloseşte instrumentul dialogului şi al schimbului civilizat de idei, precum ne propune Karl Popper, nu poate fi decât o utopie sortită eşecului. Aceasta pentru că natura umană e prin definiţie una căzută. Dacă e ruptă de transcendent, ea nu îşi poate găsi în sine puterile tămăduitoare capabile să o scoată din această stare. Iar una din legile ineluctabile ale istoriei ne spune că acest gen de ruptură va fi dus întodeauna până la ultimele sale consecinţe. Cu alte cuvinte, putem vorbi de principiul revoluţiei care „îşi mănâncă copiii”. Personajele decente, echilibrate, sunt la un moment dat înlăturate –fizic sau doctrinar- atunci când stau în calea tăvălugului unui aşa-zis „progres” care nu mai cunoaşte limite.

Termenul popperian de „societate deschisă” a devenit de pildă în ultimele decenii unul dizolvant, instrumentalizat de magnaţi de genul unui George Soros şi de agenţii sponsorizaţi de aceştia. Departe de a fi vorba de o disponibilitate la dialog şi de o chemare la echilibru, aici nu găsim decât o corectitudine politică agresivă şi o ostilitate radicală la adresa religiei şi în special a Bisericii creştine.

Una din consecinţele recente ale acestei atitudini a fost şi revolta iconoclastă împotriva statuilor, căreia i-au căzut victimă nume celebre precum Churchill sau Columb. Toate aceste excese s-au făcut în numele unei cauze aparent bune, precum lupta împotriva discriminării şi a rasismului. Rezultatul nu a fost însă decât un val de furie oarbă împotriva unei moşteniri istorice care e judecată în mod greşit după şabloanele ideologice ale prezentului, în loc să se ţină seama de contextul şi mentalitatea epocii respective.

Acest radicalism violent i-a oripilat până şi pe mulţi intelectuali cu orientare moderată de stânga, care au semnat o scrisoare deschisă  unde se face un apel în spirit popperian la justiţie şi la o dezbatere de idei deschisă. În ea se condamnă fanatismul şi conformismul ideologic şi se solicită o cultură a toleranţei faţă de opiniile adverse şi deschiderea spre dialog.

Iniţiativa e în principiu lăudabilă, dar trebuie să rămânem sceptici la ideea că astfel de apeluri vor reuşi să îmblânzească spiritele dezlănţuite. Acestea nu fac decât să ducă până la ultimele consecinţe negarea oricărei moşteniri istorice, incluzând aici dimensiunea religioasă a existenţei umane.

Aşa cum ne-au arătat şi alte evenimente istorice din trecut, atunci când energiile distructive se acumulează în cantităţi suficiente, ele se revarsă la suprafaţă, producând zguduiri şi transformări sociale majore. În astfel de momente se poate spune că „revoluţia” îşi devorează copiii, tovarăşii de drum, idioţii utili sau înaintemergătorii de care nu mai are nevoie în mersul ei „triumfal” înspre catastrofa finală.

Legi inerente şi sens providenţial

În acest proces se manifestă atât o lege inerentă a istoriei, cât şi un sens providenţial. Sunt detalii care se pare că i-au scăpat lui Popper, de vreme ce susţine că aşa ceva nu există. Însă, în mod ironic, înseşi principiile sale, pe care le considera universale, riscă să devină o victimă colaterală a fanatismului şi intoleranţei noilor progresişti.

Acest sens providenţial se manifestă în mod vizibil şi la scara timpului. Desigur că selecţia evenimentelor e realizată din perspectiva civilizaţiei care se revendică de la moştenirea creştină. Dar nimeni nu poate nega faptul că această civilizaţie este cea care şi-a pus amprenta pe întregul glob pământesc. Societăţile zidite pe cu totul alte tipare sunt doar exemple izolate. Prin urmare, nu e vorba de o selecţie arbitrară sau subiectivă, cu relevanţă doar dintr-o perspectivă particulară, ci de suprindere a esenţialului, a adevăratului motor al istoriei omenirii.

Istoria lumii s-a scris şi se scrie prin polarizarea forţelor care au stat de-o parte sau de alta în acest câmp de tensiuni istorice. Conflictul dintre tabăra „progresistă” şi cea „conservatoare” e motorul principal al evenimentelor istorice din ultima jumătate de mileniu. Un amănunt pe care Popper iarăşi nu îl vede, sau pe care îl ignoră, considerându-l tributar unei perspective particulare, deşi el însuşi e un element activ în cadrul acestui proces. Moderaţia la care face apel în permanenţă e pe punctul de a fi aruncată peste bord, căci instrumentele pe care le propune sunt prea slabe şi ineficiente pentru a duce mai departe lucrarea „progresismului”. Nu mai contează că Popper a fost un critic al marxismului, căci acesta e capabil de metamorfoze şi de reveniri sub alte veşminte, acaparând, instrumentalizând şi conferind sensuri proprii unor termeni fundamentali precum „liberalism” sau „democraţie”.

Repere temporale. O lege a acceleraţiei „progresului istoric”

Există o serie de repere la scara timpului care punctează această evoluţie istorică. După cum vom vedea îndată, ele respectă cu o rigurozitate matematică o lege a acceleraţiei „progresului istoric”. Acesta se manifestă în salturi, sub forma unor crize majore care au loc în jurul unor borne temporale punctând trepte esenţiale din acest proces care cuprinde civilizaţia cu rădăcini creştine, fie ea şi secularizată. Istoria consemnează de obicei date fixe pentru anumite evenimente revoluţionare, considerându-se că ele sunt deschizătoare de epocă. Dar schimbările de paradigmă şi transformările sociale nu au avut loc într-un moment punctual, şi în nici un caz în miezul acelor explozii revoluţionare, ci mai degrabă în anii imediat următori (a se vedea Revoluţiile Franceză sau Bolşevică). Alteori procesul a fost invers: mai întâi au avut loc transformările de sus în jos, iar consecinţa lor finală a fost răsturnarea de jos în sus a sistemului, aşa cum a fost cazul căderii comunismului.

Să urmărim aşadar cronologia acestui proces centrat pe evoluţia lumii creştine, mai precis pe procesul ei de secularizare, care e dus treptat până la ultimele sale consecinţe. Cei care nu vor fi de acord cu exactitatea datelor prezentate mai jos, sunt rugaţi să vadă în ele doar o bună aproximaţie.

În ciuda divergenţelor şi a curentelor eretice, vreme de practic un mileniu Biserica Creştină a rămas una, nedespărţită, triumfând prin cele şapte Sinoade Ecumenice, până la Marea Schismă din 1054, care a marcat ruptura fatală dintre Răsărit şi Apus. Nu suntem departe de borna 1024 raportat la era creştină, număr care înseamnă cifra doi la puterea a zecea.

Evenimentul regretabil al schismei nu poate fi asimilat încă debutului unui proces de tip „progresist”, la mijloc fiind doar divergenţe politice şi teologice în interiorul concepţiei creştine. Dar i-a creat premisele. „Germenii” progresismului au infiltrat partea apuseană, coagulând în timp un curent antitradiţional, anticlerical şi ulterior anticreştin. Principala sa ţintă a fost Biserica Catolică, scopul său fiind emanciparea de sub influenţa politică şi religioasă a acesteia. Renaşterea, Reforma, Iluminismul, Comunismul – toate aceste trepte succesive care au marcat iniţial lumea apuseană şi care au cuprins ulterior întreaga lume – s-au petrecut într-un ritm accelerat, la limitele dintre cicluri istorice având fiecare jumătate din durata celui precedent.

Dacă la anul 1024 adăugăm jumătate din durata primului ciclu, adică doi la puterea a noua, sau 512, obţinem 1536. Ne aflăm în perioada Renaşterii şi a începutului Reformei, adică a unor mişcări îndreptate împotriva Bisericii Catolice, şi din care au derivat ulterior curentele seculariste, îndreptate împotriva oricărui tip de religie. Fireşte, la acel moment nu se putea concepe încă aşa ceva, dar să ne reamintim principiul remarcat mai devreme, după care orice proces revoluţionar se descotoroseşte de înaintemergătorii şi de tovarăşii de drum de care nu mai are nevoie. Acest fapt este o lege istorică intrinsecă, aplicabilă mai ales atunci când pe primul plan stă refuzul oricărei tradiţii. Propria „tradiţie” nu înseamnă aici decât un instrument convenabil, de care te poţi debarasa atunci când devine inutil sub imperativul paşilor care urmează.

Adăugând încă jumătate, adică 256, obţinem borna anului 1792. Ne aflăm în siajul Revoluţiei Franceze de la 1789, în vârtejul unor ample frământări şi transformări sociale, când se puneau bazele unei noi paradigme, bazată pe raţiune şi pe ostilitate la adresa religiei.

Acest nou ciclu a durat 128 de ani, sau doi la puterea a şaptea. Ajungem astfel la anul 1920. Suntem în apropierea anului 1917, când bolşevismul (adică ducerea paradigmei raţionalist-materialiste la ultimele ei consecinţe) a ajuns la putere în Rusia. Dar abia în anul 1920 putem vorbi de o consolidare a puterii sovietice, ieşită învingătoare dintr-un sângeros război civil, pentru a purcede la transformări sociale radicale, impuse cu fanatism şi violenţă. Borna acestui an marchează ceea ce istoricul german Ernst Nolte denumeşte „Războiul civil european”, deoarece în jurul acestui an au apărut în întreaga Europă reacţii viguroase la adresa bolşevismului care risca să se înstăpânească peste tot, asemenea unui incendiu mistuitor. Se poate spune că undeva în miezul acestei perioade, în anul 1945, bolşevismul –datorită sprijinului de care a beneficiat din partea democraţiilor occidentale- şi-a învins adversarii de moarte care i-au oprit expansiunea iniţială, etichetaţi generic drept „mişcări fasciste” (deşi între acestea au fost şi diferenţe considerabile) şi a cucerit o jumătate din continentul european.

Această domnie a bolşevismului clasic a durat aproximativ 64 de ani (doi la puterea a şasea) pe care, dacă îi adunăm la borna precedentă a anului 1920, ajungem la numărul orwellian de 1984. Ei bine, un an mai târziu, în 1985, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov, a început o tentativă de reformare a comunismului, care patru ani mai târziu, în 1989, a condus la căderea sa. Acest sistem s-a dovedit în final prea departe de realitate şi de natura umană, încât orice reformă s-a dovedit imposibilă. Dar germenii acestei prăbuşiri pot fi găsiţi în transformările începute odată cu anul 1985, un proces care a avut şi opozanţi în rândurile ţărilor satelite ale Moscovei, precum dictatorii Honecker sau Ceauşescu, care nu au fost capabili să înţeleagă mersul istoriei.

Adăugând încă 32 de ani la borna 1984 ajungem la anul 2016. Căderii comunismului nu i-a urmat, aşa cum ne-am fi aşteptat, o întoarcere la valorile liberale ale lumii occidentale din era războiului rece, ci la o revenire treptată sub camuflaj a ideologiei marxismului cultural, sau a neo-marxismului, care în jurul anului 2016 s-a considerat suficient de influent pentru a genera noi schimbări menite să afecteze profund ţările întregii lumi, dar în special pe cele cu rădăcini creştine.

Vorbim de un atac concertat la adresa acestei tradiţii, prin suprapunerea mai multor fenomene paralele, declanşate în mod deliberat.

Pe de-o parte valul migraţionist, care a debutat în anul 2015 şi care de atunci încoace continuă să inunde treptat continentul european, aducând milioane de oameni străini de tradiţiile sale. Se doreşte în mod deliberat dezrădăcinarea omului european şi modelarea lui după tiparele „multiculturalismului” şi „diversităţii”, adică crearea unui „om nou”, insensibil la propriul trecut şi la viitorul propriei culturi.

În paralel s-au intensificat acţiunile propagandei „apocalipsei climatice”, fiind promovată figura iconică, cvasi-religioasă, a adolescentei panicate Greta Thunberg, cu scopul de a imprima această panică întregii lumi. Solicitările sunt şi aici o serie de transformări sociale de factură dirijistă, ostilă liberalismului economic, ţelul fiind edificarea unei lumi pe baze artificiale, tehnocratice, planificată până în ultimul detaliu. Argumentele invocate sunt pretins irefragabile, fiind postulate în chip dogmatic de către anumiţi oameni de ştiinţă, ignorându-se cu bună ştiinţă opiniile şi argumentele contrare. O cultură a dezbaterii deschise nu mai există. Popper se pare că a devenit depăşit, argumentul său privind falsificabilitatea drept criteriu al teoriilor ştiinţifice este ignorat (vom vorbi despre el mai încolo), iar „societatea deschisă” capătă cu totul alte înţelesuri.

Şi, în final, în anul de graţie 2020, tot în preajma bornei 2016, a venit ca la o comandă invizibilă pandemia de coronavirus. Ea însăşi pretext pentru impunerea unor profunde transformări economice şi politice, care merg tot în direcţia trasată de doctrina socialistă, de dirijism economic şi de control şi restricţionare a libertăţilor individuale. Nu în ultimul rând, în paralel au loc şi atacuri la adresa Bisericii, în special la adresa Sfintei Împărtăşanii, aceasta fiind privită ca un spin în ochiul raţiunii pretins infailibile şi atotputernice.

Scenariu pentru deceniile următoare

Până aici ştim ce s-a întâmplat. Tiparul se potriveşte, legea înjumătăţirii ciclurilor istorice a funcţionat cu o precizie de ceasornic. Probabil că pentru Popper avem de-a face cu o simplă coincidenţă, deşi această ipoteză poate fi supusă chiar testului său de validare a teoriilor ştiinţifice. Pentru a nu fi un simplu postulat arbitrar şi subiectiv, o astfel de teorie trebuie să treacă testul „falsificabilităţii”. Adică ar trebui să poată fi imaginate scenarii care, dacă ar fi observate în realitate, ar infirma teoria în cauză (exemplu: afirmaţia că toate lebedele sunt albe ar putea fi contrazisă de observarea unei lebede negre).

Ei bine, nu avem decât să lăsăm să treacă timpul şi să urmărim ce se întâmplă. E posibil ca vreo douăzeci-treizeci de ani de acum încolo să nu se întâmple nimic semnificativ, ca lumea să „îngheţe” la situaţia anului 2020. Atunci teoria ar fi în mod evident infirmată.

Dar cine poate crede cu adevărat acest lucru, mai ales că ONU a lansat „Agenda 2030” de dezvoltare durabilă, UE vorbeşte de un „Green Deal”având drept reper final anul 2050, iar summitul din 2021 al Forumului Economic Mondial va avea loc sub motto-ul unui „Great Reset”, adică al unui program ce prevede ample transformări pe fondul pandemiei declarate de coronavirus? Avem agende peste agende, planuri şi repere, încât e limpede că în deceniile următoare ne aşteaptă şi mai multe transformări. Care e direcţia lor, cred că am arătat limpede în rândurile de mai sus.

Asumând deci că în viitor ne aşteaptă şi alţi paşi din acest proces pe care l-am descris, vom vedea că ciclurile finale vor fi tot mai scurte, încât o datare foarte precisă a lor poate că nu se va suprapune cu aceeaşi exactitate pe modelul enunţat. Dar el ar fi infirmat mai curând doar în cazul în care am avea de-a face cu perioade mai lungi de imobilism. Practic doar astfel s-ar putea contrazice această lege a acceleraţiei transformărilor istorice.

Următorul reper ar fi anul 2032. Dacă aproximăm, ar însemna să fim atenţi la ce se va întâmpla peste 10-15 ani. Viitoarele borne temporale, adunând jumătate din lungimea ciclului precedent, sau puteri tot mai mici ale lui doi, ar fi aşadar: 2032, 2040, 2044, 2046, 2047. Anii întregi se termină, ar urma să adunăm puteri negative, sau fracţiuni de an.

Adunând însă cantităţi tot mai mici, ajungem la paradoxul broaştei ţestoase care nu mai ajunge niciodată la ţintă. Conform principiului aplicat până acum, totul se opreşte la nivelul anului 2048. Dacă îl considerăm doar o bornă aproximativă, putem concede că UE ar putea totuşi ajunge să apuce anul 2050, în care îşi va putea contempla „opera” deceniilor anterioare.

Şi după aceea?

Dacă e să alegem între „sfârşitul lumii” şi „sfârşitul unei paradigme”, probabil că va trebui să alegem cu precădere ultima variantă.

Paradigma raţiunii atotputernice se va dovedi un eşec răsunător. În final se va prăbuşi asemenea Turnului Babel, pentru că nu ţine cont de adevărata natură umană, care nu poate fi separată de dimensiunea religioasă. Dacă e să facem un pariu, atunci nu ar trebui să-i mai dăm decât cel mult trei decenii.

Să ne gândim la femeia desfrânată din capitolul 17 al Cărţii Apocalipsei, îmbrăcată în roşu şi beată de sângele martirilor creştini. Ea este simbolul laicismului, al raţionalismului ateu, care domină lumea de la Revoluţia Franceză încoace, şi care a inclus şi comunismul clasic, fără însă a se limita la el. Semnificativ e faptul că altarul catedralei Notre-Dame a fost profanat în vâltoarea Revoluţiei Franceze prin punerea pe el a unei prostituate menită să simbolizeze cultul Zeiţei Raţiunii. Ei bine, dacă interpretarea acestui simbol apocaliptic este corectă, atunci din revelaţia Sf. Ioan aflăm că această desfrânată va cădea, carnea ei va fi arsă în foc şi mâncată, iar puterea ei va fi luată şi va fi dată fiarei.

Aşadar, chiar dacă acest raţionalism care astăzi pare atotputernic (şi care a jubilat în chip ocult în faţa simbolului distrugerii celebrei catedrale pariziene prin misteriosul incendiu din anul 2019) va cădea la un moment dat, căci temeliile sale ontologice sunt cât se poate de şubrede, ceea ce îl va înlocui în prima fază nu va fi religia Adevărului.

Foarte probabil va urma aşadar o revenire a paradigmei religioase şi deja încep să apară semne în acest sens. La mijlocul anului 2020 catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol a fost scoasă din condiţia secularizată de muzeu şi a redevenit moschee. Această deturnare şi confiscare a unui simbol major pentru tradiţia creştină nu va rămâne fără consecinţe pe termen lung, chiar dacă pe moment reacţiile de protest au fost destul de anemice.

Nu peste multă vreme, religiile vor acapara din nou scena istoriei. Numai că există religii ale minciunii şi doar una a Adevărului, a Celui care a spus „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Vor mai apărea impostori, profeţi mincinoşi, tot cortegiul descris în Cartea Apocalipsei, care o vreme vor mai oculta Adevărul, însă dintr-o perspectivă cu totul diferită de laicismul care încă domină lumea contemporană.

Cei care vor trăi peste aceste trei decenii, vor apuca să vadă cu ochii lor ce se va întâmpla…

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul globalist și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume cauze conservatoare și/sau naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă dorești să ai ce citi în continuare, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3Media

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

IMPORTANT

Campania R3Media a strâns 4.000 de lei din cei 17.561 lei...

Dragi prieteni ai R3Media, sunteți extraordinari! Campania de donații pentru luna septembrie s-a încheiat ieri cu un bilanț care mi-a depășit așteptările: din necesarul de...

Cele mai citite

Articole relaționate