Summitul NATO de luna trecută de la Haga a lăsat o impresie tulburătoare a unei alianțe care a trecut în cele din urmă linia fină dintre politica de apărare serioasă și tărâmul fanteziei.
Principalul rezultat a fost prezentat lumii ca un „nou angajament de 5% pentru cheltuielile de apărare” din partea tuturor aliaților. Ținta anterioară, stabilită în 2014, era de 2%.
Președintele Trump a revendicat în mod firesc această nouă bornă ca pe o „mare victorie”, Casa Albă numind-o o „victorie monumentală” și o creștere „dramatică” a contribuțiilor la apărare în cadrul alianței.
Totuși, aproape nimic din toate acestea nu este adevărat.
Doar un exercițiu de contabilitate
Din cei 5%, 1,5% reprezintă orice cheltuieli destinate „protejării infrastructurii critice, apărării rețelelor, asigurării pregătirii civile și rezilienței, inovării și consolidării bazei industriale de apărare”.
Cu alte cuvinte, această parte a marelui angajament de apărare este de fapt un exercițiu de contabilitate, deoarece o varietate de investiții interne existente pot fi pur și simplu desemnate drept „cheltuieli NATO”.
Italia plănuiește deja să declare un pod de 13,5 miliarde de euro către Sicilia drept contribuție la apărarea Europei – ceea ce ar fi amuzant dacă nu ar fi rezultatul logic al degradării politicii de apărare a NATO.
Ceilalți 3,5% ar trebui să asigure adevărata creștere a apărării (așa-numita „bază”), însă chiar și aceasta – lăsând deoparte prostia separată de 1,5% menționată mai sus – este doar o țintă de atins până în 2035, peste zece ani de acum.
Având în vedere că Rusia ar urma să ne invadeze mult mai devreme – conform avertismentelor europene isterice obișnuite – o țintă pentru 2035 devine inutilă, deoarece este clar deconectată de toate calculele strategice oficiale.
Să nu mai vorbim că ținta anterioară din 2014 rămâne neîndeplinită după 10 ani, cu mai mulți membri NATO care nu cheltuiesc nici măcar 2% pe apărare – printre care țări importante precum Italia (1,49%), Spania (1,28%) sau Canada (1,37%) – iar majoritatea celorlalți se situează doar puțin peste prag prin manipularea intensă a contabilității.
Secretarul General al NATO – nedemn
Rezultatul net al tuturor acestora afectează mai degrabă negativ decât pozitiv credibilitatea NATO, mai ales când este asociat cu comportamentul ridicol al lui Mark Rutte, fost entuziast al Nord Stream și acum succesor nedemn al lui Jens Stoltenberg.
„Avertismentul” lui Rutte către publicul britanic din iunie, că ar trebui să cheltuim mai mult pe apărare „sau să învățăm să vorbim rusește”, a fost pur și simplu inept și chiar ofensator, indicând o doză de infantilism în politica NATO.
Dar, de atunci, obediența umilitoare a Secretarului General față de Trump – numindu-l public pe președintele SUA „tătic” și flatându-l în cel mai auto-degradant mod în privat – a aruncat un nor de neseriozitate și jenă asupra Alianței (în special asupra părții sale europene) exact în momentul în care este crucial să demonstrăm forță și determinare față de adversari.
Fără îndoială, motivul pentru toate acestea – ținta de cheltuieli de apărare umflată, de fapt falsă, și comportamentul lui Rutte – a fost nevoia disperată a Europei de a-l convinge pe Donald Trump să nu retragă sprijinul pentru securitatea Europei, care depinde covârșitor de puterea militară a SUA.
EUropa militară – multă impostură
Calculele cancelariilor europene au fost că nicio doză de auto-umilință personală sau de dezinformare flagrantă în privința cheltuielilor de apărare – și mai ales narațiunea din jurul acesteia – nu este prea mult pentru a obține un semn binevoitor din partea președintelui SUA către Alianță.
Dar, indiferent ce cred europenii că au obținut prin acest comportament extrem de prostesc, a fost plătit cu un preț foarte mare în ceea ce privește credibilitatea, atât pentru Alianță în ansamblu în ochii Rusiei și Chinei, cât și pentru Europa în ochii Washingtonului.
Toată lumea disprețuiește un slab și un impostor – și aceasta este poziția în care s-a pus Europa pretinzând că va cheltui 3,5% până în 2035, ca să nu mai vorbim de 5%.Acest tip de comportament nu este nou în țările din Vechea Lume.
Din păcate, ne-am obișnuit să acceptăm PR fals și „narațiuni” în locul unor politici solide susținute de resurse și dovezi, până la punctul în care publicul – clasele „experte”, euro-intelectualitatea, presa, politicienii – aplaudă entuziast de fiecare dată când un nou „anunț” înșelător este prezentat cu vorbe evazive pe care toată lumea este fericită să le ignore.
Să ne amintim doar de acel moment semnificativ din 4 martie, când Ursula von der Leyen a dezvăluit un „pachet de apărare” european de 800 de miliarde de euro, în timp ce cancelarul în așteptare al Germaniei părea să se angajeze pentru peste 400 de miliarde de euro pentru apărare (împreună cu 500 de miliarde pentru infrastructură), cel puțin așa cum a relatat presa mainstream.
Dar nu există „800 de miliarde de euro pentru apărarea europeană”, așa cum nu există nici 5% pentru NATO: cifra falsă a lui von der Leyen este compusă dintr-un plan al UE de a împrumuta 150 de miliarde de euro, plus 650 de miliarde pur teoretice, care ar fi strânse dacă statele membre ale UE și-ar majora cheltuielile de apărare cu 1,5% din PIB (așa cum s-au „angajat” acum la Haga – dar pentru 2035).
Cât despre Merz, el nu s-a angajat niciodată la o cifră specifică pentru apărare (doar 500 de miliarde pentru infrastructură). A vorbit doar despre a nu include cheltuielile de apărare peste 1% din PIB în datoria federală, ceea ce alți economiști au estimat că ar putea valora 400 de miliarde pentru apărare.
Ideea că europenii – și în special marile națiuni militare precum Regatul Unit sau Franța – vor atinge chiar și pragul de 3% în acest deceniu este extrem de îndoielnică, iar îndoiala crește cu cât privim mai departe în viitor.
Nimeni nu-și permite să crească cheltuielile militare
Există mai multe motive pentru aceasta.În primul rând, pur și simplu nu există suficient spațiu fiscal: nivelurile actuale de datorie limitează cât de mulți bani noi pot împrumuta guvernele pentru a investi în apărare fără a provoca o creștere a ratelor dobânzii.
În Regatul Unit, a fost nevoie de presiuni publice și interne intense la începutul acestui an pentru a determina Downing Street să se angajeze să crească cheltuielile de apărare la 2,5% până în 2027 (adică doar cu 0,2%), din cauza echilibrului fragil pe care finanțele britanice trebuie să-l mențină pentru a evita prăpastia unei crize fiscale.
Desigur, mai mulți bani pentru apărare ar putea fi strânși, în principiu – în Regatul Unit, la fel ca în orice altă țară europeană – fie prin reducerea cheltuielilor pentru asistență socială, fie prin creșterea taxelor, fie prin creșterea economiei.
Problema bine-cunoscută este că nici Marea Britanie, nici majoritatea omologilor săi europeni nu își permit niciuna dintre acestea, ca să nu mai vorbim de a spera într-o creștere economică miraculoasă.
Sunt prea împovărați de reglementări, taxe, costuri ecologice, energie scumpă, dezindustrializare, o populație îmbătrânită și un aflux de migranți pentru a putea investi masiv în reînarmare.
Al doilea motiv pentru a ne îndoi de o adevărată creștere a apărării NATO este că nu există o voință politică reală pentru aceasta în Europa, cu excepția câtorva cazuri selecte, precum Polonia și alte țări mai apropiate de Rusia.
Au trecut trei ani și jumătate de când Putin a invadat Ucraina, și încă din iunie 2022 Macron a declarat pentru prima dată că Franța a fost pusă pe o poziție de „economie de război”, ca să nu mai vorbim de Zeitenwende-ul inițial al lui Scholz.
Politicienii britanici, figurile militare și formatorii de opinie au atins noi culmi retorice în acești trei ani, descriind cât de mare este pericolul și cât de vital este să ne reînarmăm la scară largă.
Au existat unele creșteri ale finanțării apărării pe parcurs, în special în Germania, dar nimic la scara care să se potrivească retoricii. După trei ani de eșec total în a trăi la înălțimea comparațiilor „antebelice, anii 1930”, trebuie concluzionat că voința politică pur și simplu nu există pentru a susține o reînarmare reală care să merite acest nume.
Creșteri marginale, da – dar nu o transformare substanțială a apărării europene.A treia problemă majoră care stă în calea atingerii chiar și a pragului de 3% este că situația internă din multe țări europene, în special cele din Europa de Vest profund sclerotice și prost gestionate, devine din ce în ce mai explozivă din punct de vedere social și economic pe măsură ce trece timpul.
Aceasta înseamnă mai multă instabilitate în viitor și, prin urmare, o nevoie mai mare de a devia resurse și atenție către probleme interne, în loc să ne preocupăm de Ucraina.
Într-adevăr, este probabil ca în următorii ani – dacă va dura atât de mult – mai mulți politicieni să vadă beneficii substanțiale în a-și extrage țara din mlaștina ucraineană, ca o modalitate de a economisi bani, de a accesa noi bazine de votanți și chiar de a obține prețuri mai bune la energie pentru industriile lor slăbite.
Din toate aceste motive și nu numai, este aproape clar că nu doar ținta „5%” a NATO este o himeră, ci și cea de 3,5% până în 2035 și chiar 3% până în 2030 (sau mai târziu).
Dacă ne credem propriile fantezii nu contează, cu excepția faptului că subminează credibilitatea capacității de apărare pe care o avem. Problema este că adversarul probabil nu împărtășește credințele noastre – pentru că, fie că este vorba de ruși sau de chinezi, ei privesc faptele și realitățile așa cum sunt și își fac mișcările strategice în consecință.
Noi, pe de altă parte, alegem să trăim într-o lume creată artificial de noi, din ce în ce mai deconectată de realități și de echilibrul real al puterii.
Ceea ce avem acum este o politică de apărare europeană de fațadă, în care SUA pretind că încă ne garantează securitatea, iar noi pretindem că plătim pentru ea. Să sperăm că nu vom fi testați prea curând.
Articol scris de Gabriel Elefteriu pentru Brussels Signal
