Mesia politic, iată ce aclamau evreii cu ramuri de finic în mâini în ziua de Florii, în Iisus, mergând spre Ierusalim călare pe un măgaruș.
Primirea e regească, de pildă Solomon care va călari un catâr (3 Regi 1, 33; Zaharia 9, 9), dar regele e mai degrabă un împărat, iar împărăția lui e cerul și pământul, timpul și veșnicia împreună (Apocalipsa 21, 1-7), nu vechea Palestină a marilor lor regi David și Solomon. El, Iisus, era fiul lui David și cel așteptat, evreii au știut asta, fiindcă nimeni nu a putut mai mult ca el, să învețe cu atâta putere, să învie morții sau să sfideze establishment-ul politico-religios al vremii, corupt și antinațional sau trădător (cam cum arată și elitele noastre astăzi).
L-au văzut. Au avut ochi. El era cel așteptat. Dar au făcut aceeași greșeală pe care o facem și noi azi, adică au separat învățătura de persoana lui (i.e. etica de teologie, rațiunea de credință, în jargonul învățaților de astăzi) și au ratat esențialul. O săptămână mai târziu, teribil de dezamăgiți, cereau să fie răstignit.
Istoria ereziilor de mai târziu, trinitariene și hristologice în special, nu arată altceva decât că problema adevărului și a vieții sunt inseparabile de răspunsul la întrebarea cine este El.
Răspunsurile nu sunt politice, să ne înțelegem, contextul este altul, dar ele au încercat să intepreteze iconomia divină și/ sau Întruparea lui Dumnezeu, într-unul din codurile filosofiei clasice (neoplatonism, aristotelism etc), conducând la marile erezii cunoscute: arianismul, apolinarismul, monofizitismul, nestorianismul și monotelismul. Toate încercări de a răspunde la întrebarea pusă de Iisus ucenicilor lui:
“Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri” (Mt 16, 13-17).
Floriile lansează această întrebare și astăzi. Contemporanii Lui au văzut în El eliberatorul și restauratorul politico-moral al Israelului și s-au înșelat, persistând până astăzi în această orbire. Istoria ereziilor arată că răspunsul la această întrebare se dovedește la fel de dificil de dat, dacă nu chiar mai dificil.
Dar el este dat totuși, de la Sf Ap Petru la istoria sinoadelor trinitariene și hristologice acest adevăr nu doar că nu a dispărut, dar a continuat să fie formulat și afirmat din ce în ce mai bine.
El nu e un rezultat al minții umane, fiindcă de la săptămâna patimilor, culminând cu răstignirea, până la Tolstoi și ateii moderni, care reiau mai mult sau mai puțin erezia ebionită (divinitatea lui Iisus, un profet și un învățător religios înzestrat, spun ei, e o inovație târzie a bisericii, de pildă Bart Ehrman), sau chiar Martorii lui Iehova, mintea umană i-a condus pe oameni la cu totul alte răspunsuri.
Legea credinței, din timpurile biblice până astăzi, este aceeași: lex orandi, lex credendi. “Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.”
Floriile ne pun în față acestă întrebare din nou și din nou.
