Au vorbit între ei vreo câteva minute, fără să-i înțeleg, după care gazda mi-a comunicat concluzia muntenegreano-bosniaco-sârbă: era mai bine atunci. Acum sunt mici, iluzia că s-ar putea gospodări bine singuri s-a spulberat repejor, iar în propria bătătură au ajuns să facă alții regulile. Cu eleganță, insinuez că poate nu e la fel în tot spațiul ex-iugoslav: o fi mai bine pentru foștii confederați care sunt acum membri UE. Miliana zâmbește și-mi răspunde: „Ce vă arătam că fac rușii la noi, fac nemții în Croația- au cumpărat și cumpără tot ce mișcă. Prețurile au crescut atât de mult la ei, încât majoritatea croaților nu-și mai permit tradiționalul concediu anual la mare în propria țară. De la an la an, vin tot mai mulți la noi, că e mai ieftin…”
Unele restaurante de pe coasta muntenegreană a Adriaticii încă poartă „ștaiful” de altădată: se simte în clasa ospătarilor, în actul servirii, în ofertele din meniu. Paradoxal, chelnerii trecuți de prima tinerețe sunt cei care rup mai bine limbi străine și fac conexiuni plăcut surprinzătoare- unii știu că vorbim o limbă înrudită cu italiana și, din loc în loc, strecoară câte un cuvânt pe care îl avem în comun cu vecinii lor de peste mare. Alții știu despre România și „Temișvar” mult mai mult. Un bacșiș de trei euro și ceva, pentru o masă în patru ce costa puțin peste 40, i-a umplut fața de zâmbet și mulțumire chelnerului. Nu lipsesc mușterii de la restaurant, dar coadă se face la „pekara”, de care străzile sunt pline-ochi: un fel de plăcintării în care găsești de la cornuri simple, la burek și felii generoase de pizza, cu doar un euro și ceva. Căci, da: muntenegrenii nu au monedă proprie. Și-au dat seama că sunt prea mici și, fără să fie stat UE, folosesc euro.
Ceea ce nu s-a reușit la referendumul din 1992, s-a reușit la cel din 2006: cu o diferență de doar 2300 de voturi, Muntenegru părăsea ceea ce rămăsese din federația iugoslavă. Am trecut și pe lângă șantierul teribilei autostrăzi chinezești: tuneluri și viaducte impresionante atacă peisajul aproape imposibil de imaginat ca purtător de șosele, hale uriașe pline cu utilaje și muncitori chinezi, o ambiție contrazisă de două studii de fezabilitate ce era cât pe ce să-i coste independența… E departe de a fi gata și aproape că a băgat țărișoara cu populație cât a Timișului în faliment: anul trecut, datoria externă a atins 103% din PIB. Faptul că UE a sărit în ajutor pentru rambursarea datoriei către băncile statului chinez i-a ferit, pentru moment, de o executare silită croită perfid la kilometrul pătrat de țară. Fără vreo garanție că viitorul îi va feri cu adevărat de așa ceva pe muntenegreni. Care se străduiesc, zi de zi în sezonul turistic, să pună bănuț pe bănuț pentru a trăi și celelalte nouă luni din an în țărișoara cu peisaje de o frumusețe ireală și economie reală atât de absentă…
Am lăsat frumosul unei săptămâni petrecute în Muntenegru să „macereze” cu impresiile mai puțin turistice pe care le-am cules din bucățica vestică de Peninsulă Balcanică. Și, dincolo de starea de bine, e ceva în experiența asta ce nu voi uita niciodată. Ne opriserăm lângă plajă, să cumpărăm o sticluță de ulei de măsline pentru bronzat. Lărgesc privirea și văd că pe măsuță, fetișcana de nici 16 ani mai avea smochine, niște lucrușoare „hand-made” și vreo două-trei sticle de plastic de un litru. Opt euro: răchie de caise și „loza”- tărie de struguri. Pe cea de caise o știam parfumată, bună, și cum seara mai cădeam la o vorbă cu cei din grup, mi-am zis să văd dacă ni s-ar potrivi în pahare. N-a știut fătuca nici engleză de-ajuns, nici experiență n-avea să-mi spună cât e de tare… M-a invitat doar s-o gust și am refuzat, fiindcă sticla era sigilată și poate n-o cumpăram. A intervenit un cuplu de localnici, ce asista la scenă: „It`s good, it`s good…it`s domașni!” mi-au spus căutându-mi privirea, ușor rușinați. A fost ceva în momentul ăla pe cât de greu de explicat, pe atât de lesne de înțeles, sunt sigur: frumos le-a fost zâmbetul celor trei, bună și curată le-a fost răchia locală…
Și a mai fost Mirko, sârbul gonit din Croația, care a făcut purcelul la proțap pentru cei care stăteam la Miliana. Prietenos, cald și vorbicios, de n-ai fi zis că i-au făcut casa una cu pământul, în urmă cu 29 de ani: „Nu hrvati, lele…” A mai fost Kasim, venit din Elveția și Sinan, fratele lui, bosnieci împrieteniți cu doi sârbi cunoscuți acolo. E greu de descris legătura dintre ei… îmi amintește de un vechi obicei otoman, despre care am citit cândva: petrecerea timpului împreună, în multă tăcere. Exact ce citeam despre acest obicei, am văzut cu ochii: chipuri pline de zâmbet și mulțumire, murmurat împreună de versuri din cântecele pe care le ascultau, tăcere, pace și câte un ciocnit de pahar în rest, ca dovadă ultimă a faptului că își apreciază compania… A fost Muntenegru, ca o porție de minunății strălucind prea trist sub lupa geopoliticului…
Articol publicat inițial pe Demnitatea și preluat cu acordul autorului
