Este cât se poate de clar că, nici măcar acum, când răul veacului este atât de avansat, când pactul social dintre Biserică și stat este în mod vizibil rupt, când încep interdicțiile deliberat îndreptate către creștini, ierarhia noastră nu are un „plan B”. Nici măcar acea parte a ierarhiei care este de angajament duhovnicesc, mai puțin încremenită în birocratism și rigidități, nu dă niciun semnal că, înțelegând ce petrece acum, caută să-și pregătească turma pentru ce va urma.
Acest tip de atitudine este dezarmantă, demobilizantă. Sentimentul transmis este de neputință extremă, de predare necondiționată, de abandon. „Asta e fraților, atâta am putut, mulțumim tuturor, inclusiv celor care ne-au pus cizma pe gât.” Eventual luăm asta drept manifestare a voii lui Dumnezeu și bineplăcut Sfintei Parascheva. Fără a intra în detalii teologice, a mulțumi abuzatorului este foarte rău. Abuzatorului i se cuvin doar aceste cuvinte: „nu ți se cade”. Și dacă nu le poți rosti, atunci mai bine nu spui nimic.
Ceea ce îngrijorează în această reacție pasivă, resemnată, este lipsa de orizont, acest subînțeles „nu se poate altfel”, „nu există alternativă”, ceea ce se întâmplă se întâmplă cu necesitate, și dacă e necesar, rezultă că e și rațional, adică parte a planului lui Dumnezeu.
Dacă planul lui Dumnezeu poate fi inclusiv declanșarea unei persecuții, este una. Dar ca tu, om al Bisericii, să nu ai niciun fel de viziune alta decât cea cu care te-ai obișnuit până acum, e cu totul altceva. La nivel ierarhic, pare că există mentalitatea potrivită căreia singura modalitate prin care Biserica se poate manifesta e în conivență cu statul, în prietenie cu politicienii și de mână cu milițienii și securiștii. Dacă Cezarul rupe prietenia, cădem în fatalism depresiv, de parcă scrie în Evanghelie, pe undeva, „căutați alianța cu Cezarul, căci în prieteșugul ăsta stă biserica voastră”.
Să nu fiu înțeles greșit. Nu e vorba de a aștepta de la ierarhi să iasă și să troznească cu cârja pe Arafat, Orban, pe primar sau pe prefect. Ci de a avea o ierarhie care să înțeleagă că Biserica poate și trebuie să funcționeze și fără alianța cu Cezarul.
Să aibă acest „plan B”, care nu constă atât într-o luptă în comunicate, ci în acțiune eficientă. Pe de o parte, într-o acțiune de apărare a credincioșilor inclusiv prin mijloace legale. Ordinele și deciziile nedrepte și ilegale trebuie contestate și ca principiu, pentru că ele dăunează nu doar credincioșilor, ci societății ca întreg. Azi au fost ortodocșii, mâine vor fi penticostalii, poimâine va fi toată lumea. Dacă decizia publică încape pe mâna unor sociopați, iar acestora li se dă mână liberă, eventual cu flori, mulțumiri și gânduri bune, atunci firește că abuzul nu va fi limitat. Oamenii vor suferi, și nu va fi nimeni care să-i apere. Pe de altă parte, o acțiune eficientă e necesară „pe teren”, în parohii, în mănăstiri. O lucrare de trezire și de conștientizare, de formare a unor rețele de supraviețuire inclusiv la nivel ecleziastic.
Ce trebuie ierarhia să facă și să transmită turmei sale, oricât de restrânse, este că nu o abandonează. Că va fi alături de ea chiar dacă pentru asta va fi nevoită să treacă în semi-clandestinitate. Nu ar fi prima oară în istorie când Biserica a funcționat așa. Ba chiar dimpotrivă – simfonia a fost o excepție, persecuția a fost o constantă. Scopul nostru nu este să rămânem cu orice preț prieteni cu Cezarul, ci să rămânem cu orice preț Biserică a lui Dumnezeu, indiferent de consecințe.