EXCLUSIVITATE | Prof. Ioan-Aurel Pop scrie despre „Nevoia de cunoaștere istorică: românii transilvăneni și starea lor în secolul al XVI-lea”

Prof.Univ.Dr. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, scrie în exclusivitate pentru R3media, despre nevoia de cunoaștere a adevărului istoric în ceea ce-i privește pe românii transilvăneni.

În articolul său, reputatul istoric combate ideea (re)apărută recent, conform căreia regimul maghiar de ocupație din Transilvania ar fi propus o mare „toleranță” sau o „mare generozitate” pentru românii din această parte de lume.

„Ungaria nu a încetat niciodată după 1918 – direct sau indirect – să revendice Transilvania sub forma unei propagande acerbe, din care nu a lipsit deloc istoria. Iar în decursul acestei istorii de dominație a fost mereu prezentă discriminarea față de români. În etapa actuală a propagandei, se vehiculează din nou ideea „marii generozități” a regimului de „toleranță” propus de stările sau națiunile Transilvaniei românilor în secolul al XVI-lea. Pentru necunoscători, ideea a fost izbitor de modernă și le-ar fi asigurat românilor libertatea, printr-un „fenomen de transfer cultural”, adică prin mâna întinsă „dezinteresat” sub forma Reformei protestante. Numai că românii, „îndărătnici, înapoiați și inculți”, ar fi ratat ocazia multiculturalismului, a plurilingvismului, a interculturalității și a apartenenței la o Europă ante litteram, suspect de asemănătoare celei visate de globaliștii, de „progresiștii” și de neomarxiștii actuali. Cu alte cuvinte, liderii Transilvaniei („cele trei națiuni și patru religii”) și mai ales calvinii maghiari ar fi fost plini de bune intenții, iar românii ar fi fost în cel mai bun caz dezinteresați, dacă nu de-a dreptul recalcitranți, ostili progresului.”, scrie profesorul Ioan-Aurel Pop.

Oare chiar așa să fi stat lucrurile în acel frământat secol al XVI-lea?

Răspunsul la această întrebare, în articolul integral de mai jos:

Nevoia de cunoaștere istorică: românii transilvăneni și starea lor în secolul al XVI-lea

Trăim în secolul al XXI-lea și ne plângem adesea de „moștenirea istorică”, dar, în fond, știm tot mai puțin ori nu vrem să știm nimic despre soarta românilor din trecutul mai îndepărtat. Programele școlare recente aproape că nu mai includ noțiunea de „istoria românilor”. Ne interesează comunismul și „istoria recentă”, ne interesează Europa unită sau istoriile altor popoare, ceea ce este foarte bine. Dar acest studiu, „pe bucăți”, al trecutului se potrivește la facultate, unde studentul are o viziune istorică de ansamblu. Elevul care învață „calupuri” de trecut nu înțelege mai nimic, fiindcă nu are în cap evoluția de ansamblu.

Viața românilor ca popor constituit datează cam de la anii 800-900 încoace, adică din urmă cu peste un mileniu. În acest mileniu, din 1150-1200 și până la 1541, circa 40% din teritoriul României de azi, cu români cu tot, a fost cuprins în Regatul Ungariei. Atunci, bunurile imobiliare și funcțiile de conducere din acest spațiu s-au aflat în mâinile stăpânilor unguri. Ungaria nu a încetat niciodată după 1918 – direct sau indirect – să revendice Transilvania sub forma unei propagande acerbe, din care nu a lipsit deloc istoria. Iar în decursul acestei istorii de dominație a fost mereu prezentă discriminarea față de români. În etapa actuală a propagandei, se vehiculează din nou ideea „marii generozități” a regimului de „toleranță” propus de stările sau națiunile Transilvaniei românilor în secolul al XVI-lea. Pentru necunoscători, ideea a fost izbitor de modernă și le-ar fi asigurat românilor libertatea, printr-un „fenomen de transfer cultural”, adică prin mâna întinsă „dezinteresat” sub forma Reformei protestante. Numai că românii, „îndărătnici, înapoiați și inculți”, ar fi ratat ocazia multiculturalismului, a plurilingvismului, a interculturalității și a apartenenței la o Europă ante litteram, suspect de asemănătoare celei visate de globaliștii, de „progresiștii” și de neomarxiștii actuali. Cu alte cuvinte, liderii Transilvaniei („cele trei națiuni și patru religii”) și mai ales calvinii maghiari ar fi fost plini de bune intenții, iar românii ar fi fost în cel mai bun caz dezinteresați, dacă nu de-a dreptul recalcitranți, ostili progresului și închistați în tradiție. Oare chiar așa să fi stat lucrurile în acel frământat secol al XVI-lea?

Să luăm exemplul unui român transilvănean, provenit din Țara Românească, rudă cu familia lui Iancu de Hunedoara și cu domnii din dinastia Basarabilor (cu Vlad Drăgulea, poreclit Țepeș). Este vorba despre Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1498-1568), catolicizat și maghiarizat, ajuns în cea mai mare funcție ecleziastică posibilă din Regatul Ungariei, adică arhiepiscop primat și în cea mai înaltă funcție politică posibilă (cu excepția calității de rege), tot din Regatul Ungariei, anume cea de guvernator/ vicerege sau regent (al Ungariei habsburgice). Până aici, s-ar putea spune că Regatul Ungariei era țara tuturor posibilităților. Olahus a scris – în manieră umanistă – despre Ungaria, despre trecutul acestei regiuni, despre locuitorii țării, despre vecini. Are și scrieri în frumoase versuri latinești. Când detaliază situația țării sale, el vorbește în chip natural – ca și cum ar fi fost o realitate obișnuită – despre multele națiuni (în total, sunt enumerate 13) care alcătuiau Ungaria: „Întreg acest regat al Ungariei cuprinde în el, în vremea noastră, diferite națiuni – unguri, germani, boemi, slavi, croați, sași, secui, români, sârbi, cumani, iazigi, ruteni și, în sfârșit, turci – care, toate, se folosesc de limbi diferite […]”. Despre țara sa de naștere, Transilvania, același Olahus scrie: „În ea trăiesc patru națiuni de origine diferită: ungurii, secuii, sașii, românii […]. Ungurii și secuii folosesc aceeași limbă, numai că secuii au anumite cuvinte specifice lor […]. Sașii sunt, se zice, coloniști saxoni din Germania […]; ceea ce poate susține adevărul <acestei păreri> este asemănarea dintre limba acestor popoare. Se zice prin tradiție că românii sunt coloniști ai romanilor. Dovada acestui lucru este faptul că ei au multe lucruri în comun cu limba romanilor, popor ale cărui monede se găsesc din belșug în aceste părți; fără îndoială, acestea sunt mărturii importante ale vechii stăpâniri romane aici”. Olahus, umanist de origine română (cum se vede și după acest numele său în chip de poreclă, la care nu a renunțat niciodată), vorbește despre națiuni în sens etno-lingvistic renascentist, modern și nu în sens politic, cum era cazul încă în Transilvania contemporană lui, unde națiunile erau grupuri elitare privilegiate. Pentru el, adeptul noilor idei, nu mai contează doar națiunile politice, adică grupurile privilegiate deținătoare ale puterii în principat, ci sunt relevante națiunile etnice, cele născute în chip organic, care dădeau conținut țării sale și care se caracterizau prin limbi, origini, credințe și tradiții diferite. Olahus făcea parte dintre acei români care știau să explice istoria poporului lor. Prin urmare, exista și la unii dintre români conștiința originii poporului român, descins de la Roma, dintre coloniștii aduși de împărații romani după cucerirea Daciei. Chestiunea originilor – reale, imaginare sau situate între real și imaginar – ale popoarelor preocupă în secolul al XVI-lea elitele comunităților etnice europene, deopotrivă ca o conștiință de sine sau ca o cunoștință despre destinul altuia. Nici Transilvania – împodobită cu atâtea etnii – nu face excepție de la această preocupare. Olahus se află între primii autori de origine românească care exprimă ideea de unitate a românilor din toate cele trei țări pe care le descrie (Transilvania, Țara Românească, Moldova): „Moldovenii se folosesc de aceeași limbă, obicei [și] religie ca și muntenii; pe alocuri, se deosebesc parțial în port. Ei socotesc că sunt și de viță mai aleasă și mai harnici și mai buni călăreți decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se spune că pot chema la arme patruzeci de mii și mai bine de oșteni. Graiul lor și al celorlalți români a fost cândva latin, ca al unora care se află într‑o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebește foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înțeles pentru cei [care vorbesc] latinește” (Lingua, ritu, religione eadem Moldavi utuntur, qua Transalpini; vestitu, aliqua saltem ex parte differunt. Iudicant se, Translpinis esse, & generosiores, & magis strenuos; equis præstant. Sæpius a rege Hungariæ defecerunt; sæpius cum rege Poloniæ bellum gessere. Ad quadraginta, & ultra, millia hominum armatorum dicuntur cogere posse. Sermo eorum, & aliorum (i) Valachorum, fuit olim Romanus, ut qui sint coloniæ Romanorum: nostra tempestate, maxime eo differt; præterquam quod multa eorum vocabula, latinis sint inteligibilia).

Umanistul avea două motive de mândrie: descendența sa din principii Țării Românești (și înrudirea cu „atletul lui Hristos”, care a fost Iancu și cu regele Matia, fiul lui Iancu), pe de o parte și descendența românilor din romani, care fuseseră „stăpânii civilizatori ai lumii”, pe de alta. De aceea, în textul diplomelor de înnobilare a sa către împăratul romano-german – text elaborat de însuși Olahus – spune că românii săi se coboară din Roma, regina orașelor lumii, că au fost puși de strajă contra inamicilor din acea parte foarte prosperă a Daciei, numită Țara Românească și că ei își zic și acum pe limba lor „romani”: „Așa sunt originile tuturor neamurilor celor prea lăudate, între care valahii, neamul tău, nu sunt cei din urmă, despre care se știe că sunt născuți din Roma, doamna și stăpâna împărățiilor, și s-au așezat într-o parte a vechii și foarte bogatei Dacii, al cărei nume este acum Țara Românească, ca să apere provinciile romane de incursiunile inamicilor din vecini, de unde și acum încă romani se cheamă pe limba lor” ( … Aiunt sic vero sunt omnes propemodum laudatissimarum gentium origines, inter quas Valachi gentiles tui minime postremas habent, ut quos ab ipsa rerum domina urbe Roma oriundos et in veteris illius Daciae opulentissima parte, cui nunc nomen est Transalpinae, ad arcendos hostium finitimorum in provincias Romanas incursiones collocatos esse constat, unde nunc quoque sua lingua Romani vocantur).

Fiindcă se considera român de stirpe princiară și, în același timp, roman (cum erau îndreptățiți să se considere toți românii), el, Olahus – o spune indirect –, era demn de cele mai înalte onoruri și fiindcă românii erau urmașii romanilor, ei meritau renumele de păzitori ai civilizației creștine contra inamicilor, mai ales a „păgânilor turci”.

Olahus a fost un cetățean (regnicolarus) deplin și loial al Regatului Ungariei, un catolic convins, un european fidel ideii de universalism catolic. A fost membru conștient al „Republicii Creștine” și al „Republicii Literelor” europene. Totuși, a păstrat toată viața o mândrie romană și românească, fapt care i-a deranjat pe unii dintre contemporani. Aceștia încep și ei să fie animați de sentimente naționale și chiar de exclusivism etnic. Astfel, la moartea lui Nicolaus Olahus, întâmplată în 1568, un supus al său, dar și un cunoscut inamic al său, Francisc Forgach, episcopul catolic de Oradea, răsufla ușurat, neputându-și înăbuși invidia și ura: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora” (Archiepiscopus ex sordissimo loco, et Valacho patre natus, ad summum locum aliorum odio evectus, locumtenentiam et regium sigillum retinere studebat. Haec enim omnia summa officia tenebat cum gravi omnium offensione, quod multorum dignitates, et loca indigne occuparet). Pentru Francisc Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Nicolaus Olahus, ci doar originile lui „josnice” românești, nașterea sa într-un neam inferior, de supuși. Episcopul subliniază aceste origini cu dispreț și cu ură, privește cariera fulminantă a „valahului” cu invidie, fără să-și ascundă satisfacția că totul se sfârșise. Sunt semne clare că, cel puțin în conștiința elitelor intelectuale, națiunea începe să prevaleze în fața confesiunii.

Un umanist ungar de origine croată, Anton Verancsics sau, latinizat, Verancius (1504-1573), ajuns arhiepiscop al Ungariei (1568-1573) după Olahus, scria și el, pe la 1549, despre români: „Odinioară acești principi <domnii români> erau întăriți de regii Ungariei, care, câteodată, puneau alți principi sau îi aduceau din nou în scaun pe cei alungați – astfel, regele Ioan [Zapolya] a adus înapoi pe Radu și pe Vlad; față de acești regi, principii se legau solemn, jurând credință regilor și le plăteau un tribut anual (?) sau ascultau de ei, ca unii ce prin armele multor regi din vechime fuseseră alipiți sau, mai bine zis, readuși sub atârnarea Ungariei. Căci foarte adeseori, simțind cum se trezește în cugetul lor un oarecare spirit al puterii lor de altădată și căutând să-și așeze iarăși vechea lor stăpânire, cădeau din nou în răzvrătire. Într-acolo tindeau mai ales muntenii în timpul domniilor lui Carol, Ludovic și Sigismund, căci stăpânirea ungurească le era mai urâtă decât se poate spune”. Altfel spus, Verancsics știa, pe la jumătatea secolului ai XVI-lea, că domnii români urau puternic „stăpânirea ungurească”. Despre locuitorii de drept Transilvaniei și despre românii de acolo, umanistul notează: Țara „este locuită de trei națiuni, secuii, ungurii , sașii; i-aș adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr <pe ceilalți>, nu au nicio libertate, nicio nobilime, niciun drept al lor, afară de puțini care locuiesc în districtul Hațeg, unde se crede că a fost capitala lui Decebal și care, în vremea domniei lui Iancu de Hunedoara, originar de acolo, au dobândit nobilitatea, fiindcă au luat parte mereu, neobosit, la lupta contra turcilor. Ceilalți <români> sunt cu toții oameni de jos, iobagi ai ungurilor și fără un teritoriu al lor, răspândiți peste tot, în toată țara, locuind arareori în locuri deschise, de cele mai multe ori retrași în păduri; iar ei, împreună cu turmele lor, duc o viață fără noroc”. Aici, românii sunt „adăugați” locuitorilor Transilvaniei, fiindcă existau în număr mare și nu se putea face abstracție de ei, dar nu erau „națiune”, adică participanți la putere, ci doar un popor au o populație (gens).

Condiția de inferioritate a românilor începe să transpară tot mai mult, de la jumătatea secolului al XVI-lea, chiar și în deciziile (cu putere de lege) ale adunărilor de stări (adunările comițiale sau dietale) ale Transilvaniei, decizii luate de cele trei națiuni. Unele exemple de astfel de hotărâri ale adunărilor țării, dintre 1542 și 1555, sunt edificatoare: ungurul (Hungarus) acuzat de furt se poate apăra prin jurământul primarului satului (iudex) și al unor oameni cinstiți în număr de trei, dar românul (Valachus) are nevoie de jurământul cnezului satului și de jurămintele a patru români și trei „creștini” unguri (1542); românul nu poate reclama la judecată pe ungur ori pe sas, dar ungurul și sasul îl pot denunța pe român (1552); țăranul ungar nu poate să fie acuzat numai cu trei martori, ci cu șapte persoane de încredere și abia apoi poate fi pedepsit, pe când românul poate fi pedepsit prin pronunțarea a trei oameni de încredere (1554); omul țăran și creștin (catolic) poate fi ridicat (închis) prin jurământul (mărturia) a șapte „creștini”, dar românul cu jurământul a trei „creștini” sau șapte români. Din aceste documente oficiale reiese că „românul” nici nu este considerat creștin. Opoziția dintre creștini și români poate să fie considerată drept una dintre catolici și ortodocși, deși un termen religios este contrapus unuia etnic (creștini-români). Cu alte cuvinte „valahul” se confundă în Transilvania cu ortodoxul („schismaticul”).

Un alt umanist, Szamosközi István sau Zamosius (1570-1612) – de această dată un calvin, cu studii la Padova – a fost impresionat de efortul antiotoman al lui Mihai Viteazul de la finele secolului al XVI-lea și l-a lăudat pe acesta cât timp domnul a luptat contra turcilor. Dar după 1599, odată cu trecerea oștilor comandate de Mihai în Transilvania, atitudinea menționatului cronicar umanist s-a schimbat radical. Acesta nu a putut înțelege și nici accepta domnia în Transilvania a unui principe român, adică de aceeași etnie cu disprețuiții valahi, cu iobagii, cu truditorii, cu locuitorii de mâna a doua. După octombrie 1599, Mihai este numit de acest cărturar, cu dispreț, „Valahul” și „Tiranul”, iar populația românească în întregul său este apreciată ca “leneșă”, “murdară” și înclinată spre “tâlhării” și “prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate acestea pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul.

Toate aceste mărturii nu lasă nicio urmă de îndoială în legătură cu rolul pe care începe să-l joace etnicitatea în secolul al XVI-lea. Pe de o parte, își întăresc individualitatea și identitatea stările Transilvaniei, care sunt numite de-acum aproape invariabil națiuni, iar pe de altă parte, se afirmă prin conștiința lor etnică românii. Națiunile, însă, cu rare excepții, fac front comun atunci când este vorba despre supușii români. Aceștia sunt disprețuiți ca iobagi, ca „schismatici”, ca locuitori fără privilegii sau drepturi depline. Discriminarea românilor se vede la fiecare pas și mai ales atunci când principele român preia frâiele Transilvaniei. Atunci răbufnește ura față de „națiunea” românilor (este de mirare că Zamosius îi numește așa), răspândită peste tot în Transilvania și care, în unire cu românii din Țara Românească, pradă prin toată țara, „încurajată de încrederea de a avea un domn din neamul său”. Prin urmare, românii, disprețuiți și urâți, se unesc și ei și nu contra nobililor, ca odinioară, ci contra ungurilor. Cel puțin așa scriu unii martori. Și nici nu trebuie să fie de mirare, din moment ce românii erau pedepsiți cu cruzime fiindcă erau români (instrumentele de tortură „erau pline mai mult de români”, nu de delincvenți), după cum spun autorii citați.

Toate aceste mărturii nu arată că oamenii de la 1500 se gândeau numai la neamul lor, la limba lor ori la credința lor. Sunt și date despre traiul împreună, despre viețuirea normală în comunități mixte, despre maghiari care mergeau la biserici ortodoxe, despre români trecuți la calvinism, despre catolici ocrotiți de protestanți sau de ortodocși și multe altele. Dar există în societatea transilvăneană și acest dispreț față de „valahi” și față de „religia lor valahă”, există această discriminare cuprinsă în decizii luate de diete, există dovezi de afirmare a identității românilor și acestea nu pot și nu au de ce să fie ignorate.

Prin urmare, este greu de înțeles de ce unii autori contemporani, cuprinși de o pudoare subită, se feresc să observe etnicitatea și la români, să accepte discriminarea românilor, să înțeleagă de ce s-au ridicat românii transilvăneni în Epoca Modernă la lupta pentru libertatea și egalitatea lor cu națiunile oficiale și „religiile recepte”.

Faptul acesta al afirmării sentimentului național la diferite popoare nu are nicio legătură cu naționalismul în sens de xenofobie, de rasism ori de șovinism. Națiunile sunt grupuri mari de oameni care au drept natural la existență, fiindcă ele nu au fost create prin decizii luate de anumite organisme omenești (regi, președinți, guverne, parlamente) și nici nu pot să dispară la comandă. Iar „internaționalismul” și „globalizarea” nu sunt împiedicate să existe de națiuni, ci de modul de teoretizare greșit, de punerea eronată în practică a teoriilor care le susțin. Toate modalitățile aplicate până acum de punere la un loc a națiunilor (imperiile multinaționale, federațiile, comunismul universal, național-socialismul etc.) s-au dovedit falimentare. Națiunile există, cu binele și cu relele lor, iar românii au fost și încă sunt o astfel de națiune, cu manifestări specifice, din Evul Mediu până azi.

Nu există națiuni superioare și națiuni inferioare, ci pur și simplu națiuni, cu drepturile lor de a trăi sub soare alături de alte națiuni și (atât cât se poate) în egalitate cu acestea. Iar istoria trebuie studiată nu după comandamentele corectitudinii politice, ale neomarxismului și progresismului, ci „așa cum a fost”. Altfel încetăm să mai fim istorici și ne transformăm în propagandiști de doi bani. Unii ar vrea ca, de dragul globalizării și al comunizării promovate de ei, să ne declarăm „frați” cu ungurii de la 1500, cu turcii de la 1400, să lăsăm la o parte conflictele din trecut, ca să topim națiunile într-o masă amorfă. Este drept că istoricii nu pot face abstracție complet de timpul lor, de educația lor, de ideile lor, dar au obligația să se transpună în epoca pe care o reconstituie, să redea realitățile și ideile acelei epoci și să nu altereze în mod deliberat tabloul lumilor revolute. Altminteri, istoricii devin jalnici mercenari și încetează de a-și mai onora „meseria de istoric”.

Ioan-Aurel Pop