ACTUALITATEEXCLUSIVITATE | Prof. Ioan-Aurel Pop : Controversa privind soarta evreilor din Franța...

EXCLUSIVITATE | Prof. Ioan-Aurel Pop : Controversa privind soarta evreilor din Franța de la Vichy

Prof. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, ne-a făcut bucuria de a trimite pe adresa R3media acest text, pe care îl publicăm în exclusivitate.

Controversa privind soarta evreilor din Franța de la Vichy

Relativ recent, cu ocazia împlinirii a 77 de ani de la eliberarea „fabricii morții” de la Auschwitz, s-au comemorat, cum era firesc, victimele lagărelor naziste. Faptul acesta, în forme variate, se va repeta cât timp va exista omenirea civilizată, bazată pe valori umaniste, fiindcă Holocaustul a fost o catastrofă umanitară fără egal, care a pedepsit un întreg popor, cel evreu, pentru simpla vină de a fi existat ca atare. Acțiunea de exterminare a evreilor de către naziști și de către acoliții lor, în principal în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost atât de teribilă și de terifiantă, încât ecourile sale au rămas vii și printre specialiști – mai ales printre istorici – până astăzi. Mulți spectatori de azi, mai ales tineri, s-ar fi așteptat, poate, ca detaliile Holocaustului și implicațiile sale să fie acum, după atâtea decenii, pe deplin lămurite, dacă nu la noi, atunci măcar în alte istoriografii, la alte popoare. Dar se vede că lucrurile nu stau deloc așa.

În acest sens, am remarcat un articol al lui André Larané, publicat în „Herodote.net. Le média de l’histoire” și intitulat „O enigmă franceză. De ce cele trei pătrimi din evreii din Franța nu au fost deportați” („Une énigme française. Puorquoi les trois quarts des Juifs en France n’ont pas été déportés”). Autorul se întreabă dacă acum, la 50 de ani după filmul „Suferința și Mila” („Le Chagrin et la Pitié”), care prezenta o Franță petainistă, supusă și antisemită, se poate revizui viziunea asupra francezilor de sub Ocupație. Pretextul (de la care a plecat și titlul articolului) îl constituie cartea apărută în ianuarie 2022, scrisă de Jacques Semelin în colaborare cu ziaristul Laurent Larcher, de la ziarul „La Croix”. Cartea ajunge la concluzia că marea masă a francezilor nu au fost nici antisemiți și nici delatori și că, în fapt, majoritatea francezilor, printre care și agenții administrației, i-au protejat pe evrei în măsura posibilului, contra voinței autorităților de la Vichy și a ocupantului german. Totuși, lucrurile nu sunt atât de simple, pentru că – se relatează în continuare – în urmă cu aproape cinci decenii (în 1973), un istoric american, Robert Paxton, în cartea sa de succes „Franța de la Vichy”, decortica arhivele oficiale și-i asigura pe cititori că autoritățile de la Vichy și o bună parte a francezilor au susținut fără ezitare cererile germane. Dimpotrivă, Alain Michel, în 2012, în cartea „Vichy și Shoah, anchetă asupra unui paradox francez”, explică faptul că majoritatea evreilor din Franța nu au fost deportați pentru că autoritățile franceze și marea parte a francezilor au făcut totul pentru a frâna, măcar în privința evreilor francezi, zelul germanilor. Alain Michel nu a fost primul care a urmat o asemenea cale a cercetării. Încă din 1954, Robert Aron, în cartea „Istoria Vichy-ului (1940-1944)”, arată că puterea din Franța declarată oficial „liberă” ar fi încercat să diminueze presiunea ocupantului și că ar fi jucat rolul de „scut”, în timp ce De Gaulle juca de la Londra rolul de „sabie”. Paxton, dimpotrivă, consideră guvernul de la Vichy și o bună parte a francezilor ca fiind funciarmente antisemiți și complici ai naziștilor, că, în loc de întrebarea cum de au supraviețuit atâția evrei în Franța, ar trebui întrebat cum de au pierit atâția. Pomenitul film documentar „Suferința și Mila”, făcut în 1971 (cu doi ani înainte de cartea lui Paxton) susținea, în esență, același lucru, anume că francezii supuși și învinși erau antisemiți și prompți să-și denunțe vecinul. În acel moment, Simone Veil, membră a conducerii televiziunii de stat franceze, s-a opus difuzării filmului, pe motiv că acesta ar fi arătat „că toți francezii fuseseră ticăloși”. Pe urmele acestor concluzii deloc măgulitoare pentru poporul francez, președintele Jacques Chirac a declarat în 1995: „Da, nebunia criminală a ocupantului a fost secondată de francezi, de statul francez”. Ulterior, au venit și criticile, remarcându-se că fusese vorba despre un discurs prezidențial plin de emoție, legat de suferința evreilor, de persecuția și de deportarea lor, dar că, în plan juridic și politic, remarca nu rezista analizei, fiindcă lipseau din ea două cuvinte: „de Vichy” (în românește, „de la Vichy”). Altfel spus, președintele nu precizase că se referea la francezii și la statul-marionetă de la Vichy. De asemenea, autorul articolului de la care am plecat mai notează că, în 1997, o delegație de episcopi francezi declara că „în fața amplorii dramei și a caracterului nemaiauzit al crimei, prea mulți păstori ai Bisericii, prin tăcerea lor, au ofensat Biserica însăși și misiunea ei”. Prelații au cerut tot atunci iertare lui Dumnezeu, iar poporului evreu i-au cerut să asculte acest cuvânt de pocăință, trecând cu vederea, ca nulă și neavenită, participarea unui mare număr de credincioși catolici și de clerici la protejarea evreilor, după cum arătaseră alți autori, precum pomenitul Jacques Semelin sau Serge Klarsfeld.

Articolul nu recurge la comentarii largi sau la analize ale sensurilor avatarurilor de mai sus, din cauza sensibilității temei, a controverselor legate de ea, a pasiunii care domnește în jurul ei. La un moment dat, după ce se relevă concluziile opuse la care au ajuns cei doi istorici – pe de o parte Robert Paxton, pe de alta Alain Michel – se arată că exploatarea arhivelor, oricât de onestă ar fi, nu este suficientă spre a explica salvarea celor trei pătrimi din evreii Franței, că este nevoie și de alte metode, precum anchetele de teren etc. Ne permitem să adăugăm, totuși, că arhivele – mai ales pentru evenimente de demult, lipsite de alte mărturii – rămân fundamentale, dar că istoricii pot selecta din aceste depozite de surse ceea ce le convine, ceea ce găsesc ei la un moment dat și într-un anumit loc sau ceea ce se potrivește cu propriile convingeri. În istoria Franței și a francezilor de la Vichy, se găsesc tot felul de mărturii, de la sublime cazuri de dăruire pentru aproapele și de salvare a evreilor vânați de ocupant până la delațiuni și vânzări abominabile. Mărturiile arhivelor nu se ordonează și nu se sistematizează singure. Ele trebuie prelucrate după regulile „meseriei de istoric” (Marc Bloch), pentru a conduce la concluzii relevante. Și, evident, aceste date din arhive trebuie coroborate cu alte feluri de surse. Cazul Holocaustului are, însă, o componentă emoțională diferită de a oricărui alt eveniment sau proces istoric, pentru că a fost vorba despre un fapt unic în istorie: acțiunea de exterminare a unui întreg popor.

Mutatis mutandis, cazul francez poate suferi o comparație, păstrând mereu diferențele, cu ceea ce putem numi cazul românesc. Fără asemenea comparație, se poate crea impresia că doar românii cultivă astfel de controverse, că doar ei se mișcă între o extremă sau alta, că doar ei se deculpabilizează sau, dimpotrivă, că doar ei își toarnă cenușă în cap etc. Or, cum se vede, nu este așa. Franța a trăit și trăiește această a traumă a statului-marionetă de la Vichy, după cum România – cea care mai rămăsese neocupată de statele vecine totalitare (de tip comunist ori fascist) – a trăit și trăiește drama regimului Ion Antonescu, în timpul căruia Holocaustul intern, local nu a fost dublat, până la urmă, de deportarea evreilor români în lagărele germane ale morții. Cum și de ce s-a întâmplat acest lucru s-a discutat și se va mai discuta cel puțin la fel de intens ca în Franța. Chestiunea pe care o pun în final este nu atât de tehnică profesională, cât de etică a meseriei de istoric: oare există mărturii care să permită cuiva să tragă concluzia că majoritatea poporului francez de la Vichy sau a poporului român din acea Românie trunchiată a anilor 1940-1944 era antisemită și complice a germanilor naziști întru chestiunea deportării evreilor? Poate că, la un timp al viitorului, după cercetări intense și laborioase, făcute „fără ură și părtinire”, se va putea răspunde mai senin și mai aproape de adevărul omenește posibil. Firește, acesta nu va ridica și nu va coborî lucrul – cum ar fi zis Dimitrie Cantemir – fiindcă crima rămâne crimă și deportarea în lagăre ale morții rămâne drum spre moarte, dar demnitatea unor oameni merită, totuși, apărată, ca și ideea că răul nu poate birui întotdeauna și oriunde. Iar popoarele nu sunt în ansamblu angelice și nici ticăloase, ci sunt în toate felurile, cu bunii și cu răii lor. Popoare iremediabil malefice și înclinate spre crimă nu există pe lumea aceasta, ceea ce poate să fie reconfortant și dătător de speranță pentru starea de marasm și incertitudine a societății actuale. Pot să existe, însă, popoare rău conduse, în frunte cu elite compromise și incapabile, care îndreaptă comunitățile pe căi greșite. Dar niciodată masa popoarelor nu se lasă amăgită mereu și în toate împrejurările.

Se vede de la început o anumită seninătate în abordarea autorului francez, chiar dacă tema este dramatică și plină de semnificații dureroase. Nu este condamnat niciunul dintre istoricii analizați, chiar dacă abordările și concluziile lor (în privința vinovăției sau inocenței majorității francezilor față de tragedia evreilor din Franța guvernării Pétain-Laval) sunt diametral opuse. Și chiar dacă autorul are propria opinie, pe care o susține printre rânduri. În România, când se discută despre atitudinea românilor față de aceeași temă a tragediei evreilor din anii 1940-1944, spiritele se încing și premisa dreptei cumpăniri este înlocuită, de regulă, cu atacuri la persoană, catalogări, invective. Oare nu ar fi timpul să lăsăm la o parte sentimentele și prejudecățile și să încercăm să reconstituim cât mai bine faptele, în funcție de cât mai multe și mai relevante mărturii? Altminteri, dacă se pornește de la început cu ideea că unii sunt naționaliști (eventual antisemiți), iar ceilalți antiromâni, nu se poate susține niciun dialog. Libertatea cuvântului, a presei, a conștiinței, pentru care s-au sacrificat destui români în timpul comunismului, păreau cucerite și garantate după 1989, în ciuda bâlbâielilor democrației noastre originale. Or, după mai bine de trei decenii trecute de la căderea dictaturii, se constată că dreptul la libera opinie este acceptat pentru unii și contestat pentru alții. Nu ne-ar strica o anumită detașare, o deschidere spre acceptare și un spirit de toleranță. Nu cred că cei sacrificați în anii 1940-1944 și apoi la Canal ori în închisorile de la Sighet, Pitești, Aiud și din alte părți (dincolo de naționalitate și religie) au murit spre a impune dreptatea unora contra dreptății altora, cum făceau fasciștii sau comuniștii. Democrația înseamnă multe, dar cel mai bine a sintetizat ideea de democrație Voltaire, cu mult timp în urmă: „Domnule, detest lucrurile pe care le scrii, dar îmi voi da viața pentru ca tu să ai posibilitatea de a continua să scrii”. Nu suntem și nu trebuie să fim mereu de acord unii cu alții, dar o atitudine generoasă, o deschidere spre înțelegere, ca și adoptarea stilului polemicilor cordiale ar putea detensiona mult situația, plasând spațiul dezbaterilor publice românești sub semnul dialogului, al respectului reciproc și, în ultimă instanță, al democrației.

 

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți.Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu ne „editează” ideile și materialele publicate. Suntem oameni liberi. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, urmărește-ne pe Google News, Telegram, Facebook sau Twitter. Sau poți să te abonezi, gratuit, la Newsletter.

Înscrie-te la newsletterul R3Media

Te rog așteaptă puțin

Mulțumim! Bine-ai venit în comunitatea noastră

6 COMENTARII

  1. Foarte bună introducerea! Cuprinzătoare, nici nu trebuie să mai citești restul textului. Aștept cu interes un astfel de articol academic și pe tema numeroaselor lor expulzări. Sunt convins că au fost tot pe degeaba, din simpla vină de-a fi existat, și, întocmai ca în cazul țiganilor, nu a avut absolut nimic de-a face cu comportamentul lor propriu-zis. La fel cum, de altfel, au și intrat aceștia în concepția colectivă prin diverse expresii populare deloc măgulitoare – simple coincidențe. În fond nimic nu garantează mai mult veridicitatea adevărului istoric ca riscul de a face pușcărie dacă ai dubii în privința sa.

    Iar în privința francezilor, ce-or fi făcut pesemne au făcut bine, altfel acum ajungeau o societate decadentă cu o puternică enclavă musulmană ce riscă fie o iugoslavizare fie o corcire permanentă a Franței, pentru că niciun președinte nu mai poate, legal și democratic, drege răul făcut. Bine că nu așa stau lucrurile!

  2. Sincer, nu cred ca cu astfel de institutii de stat (institutul e. wiesel, CNCD), facute la presiuni externe si populate de personaje gen A. Florian, Maximilian Katz, William Totok, Asztalos Csaba, fratii Muraru si altii asemenea lor, va putea sa existe vreodata un dialog decent si fructuos care sa stabileasca in mod real ce s-a intamplet cu adevrat atunci in Romania aia din anii ’40!

  3. A fost vreunul ajuns sus să nu ne dezamăgească? Dar, de fapt, numai cine e de-al lor ajunge, de fapt e pus. Pînă nu demult mă gândeam că lasă, pun și proști. Nu mai cred cînd e vorba de funcții unde le-ai putea încurca ițele. Cei de sus nu sînt proști, fac pe prostul.

  4. Afirmati ca genocidul evreilor a fost o”catastrofa umanitara fara egal, care a pedepsit un intreg popor, cel evreu, pentru simpla vina de a fi existat ca atare”. Daca acceptam ca reala cifra de 6.000.000 de victime, rezultate in urma acestui genocid, si indraznim sa o comparam cu cele 60.000.000 de victime estimate ale genocidului savarsit de englezi si americani impotriva amerindienilor, putem trage o concluzie care contrazice ideea unicitatii si suprematiei holcaustului? Sau nu avem voie, fiindca asta ar insemna o “trivializare comparativa”din categoria numita “comparatie competitiva” care nu este altceva decat o specie a genului “negationism”, intrand astfel sub incidenta codului penal? In cazul ca sunteti de parere ca nu avem voie sa ne indoim de faptul ca holocaustul a fost si va fi “cea mai mare tragedie a istoriei”, asa cum sustine si impartialul si lipsitul de ura istoric roman Liviu Rotmann, atunci n-ar fi mai bine sa-i poftiti pe domnii Florian, Ioanid si Rotmann sa ocupe functia de Presedinti ai Academiei Romane, dat fiind faptul ca pe regretatul Elie Wiesel nu se mai poate conta? Sau considerati ca pieile rosii au fost exterminate din filantropie?

    • Corect!
      Sa nu uitam de cele 60.000.000 ai lui Mao.
      De cei 7.000.000 din Holodomor.
      De cele 2.000.000 victime din Romania (ucisi sau chinuiti)
      De cele 120.000.000 victime dupa unii, per ansamblu, ale comunismului (200.000.000 dupa altii).
      De crimele lui Leopold prin Africa…

      Si MAI ALES de faptul ca unii pun monopol pe suferinta. Cam cum submina Iohannis aeroportul din Brasov, sa nu ii ia fata Sibiului…

      Suferinta unor oameni e ceva, dar gestionarea ulterioara vicleana si ticaloasa a subiectului e cu totul altceva…

  5. Binevenit articolul.
    Antisemitismul, legionarismul si regimul Antonescu sunt subiecte tabu la romani.
    Se discuta cu patima despre ele si orice nuantare favorabila sau care echilibreaza dezbaterea e considerata fie antisemita, fie negationista. E un iz de totalitarism in toata treaba asta…

    Cred ca domnul Bjoza a fost demis de stimabilul Catu pentru o afirmatie de genul (parafrazez): ”istoricii nu s-au pus de acord cu privire la Holocaustul romanesc.”

    Dupa unii, nu Adevarul trebuie urmarit, ci eventual potentarea si exagerarea emotionala (in cel mai inocent caz) sau instrumentalizanta (cazul ticalos) a tragediei.

    Adica daca s-ar pune vreo 500 mii victime in plus in mod fals, sa nu comentam (pentru Adevar) pentru ca, altminteri, suntem anti-semiti, anti-orice…

    Foarte perfid mecanismul propagandistic mediatic.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole populaR3 în ultimele 24 h

Articole R3laționate