Înțeleg euforia pentru Kafka de la noi ca un rezultat în mare parte datorat contextului (post-totalitar, neoliberal), majoritatea descoperindu-l pe Kafka în ultimele decenii și citindu-l în edițiile noi de la RAO, Adevărul și restul. Totuși puțini știu, de pildă, că e citit la noi din anii ’60, tradus nu oriunde, ci la Univers. Noile ediții doar au preluat traducerile mai vechi.
Bun, cu Kafka lucrurile sunt mai complicate. E considerat mare romancier, însă dacă îi scoți pe Heine și Strindberg din literatura lui s-ar putea să nu mai rămâi cu mare lucru.
A fost norocos fără să își fi dorit, adică a scris într-o perioadă în care ciocnirea dintre status quo-ul conservator și forțele burghezo-liberale e înlocuită după Primul Război Mondial de coliziunea dintre sisteme, capitalism — comunism. Dacă capitalismul va fi asociat cu doctrina neoliberală laissez faire, laissez passer și administrații subțiri (evident, fără legătură cu realitatea, dar în literatură așa se dorea reflectat, de exemplu Ludwig von Mises, Bureaucracy, 1944 etc)*, comunismul totalitar în schimb va fi asociat, în literatură cel puțin, cu birocrația, privită ca o mașinărie infernală obsedată de control, care pune în mișcare un număr imens de funcționari (priviți ca niște spălați pe creier sau simple mașini umane) și mijloace de aliniere, de pildă romanele Noi, 1984 etc, fără să mai vorbim de Procesul lui Kafka sau Castelul.
Noutatea lui Kafka a fost de a adăuga o notă de suprarealism și mistic acestei imagini a puterii care e mașinăria administrativă, în fața căreia omul obișnuit este fără nicio putere. Succesul era inevitabil în acest context competitiv, mai ales după Al Doilea Război Mondial când începe să fie ecranizat.
Nu înseamnă că nu a avut talent, să ne înțelegem, dar cred că a avut și noroc, poate mai mult decât talent. Și continuă să aibă.
Kafka se citește nu doar la Litere, ci și la Științe politice și e apreciat aici dintr-un punct de vedere mai degrabă ideologic decât literar. Care e și cel mai aproape de adevăr, dacă discutăm de succesul lui.
Comuniștii nu l-au preferat de florile mărului, ca să ne întoarcem la traducerile de la noi. Au văzut în Kafka ceea ce ei înșiși doreau să sprijine în interior în acei ani ai industrializării și competiției între sisteme, și anume atitudinea față de apparatchik (birocrat), care era căzut în dizgrație încă de la sfârșitului anilor ’40 și asociat mai târziu cu era greșelilor și a doctrinarilor zeloși și oportuniști (anii ’50, anii stalinismului, comunismul fiind supus în etapa următoare destalinizării/ debirocratizării).
Faptul că totalitarismul era identificat intensiv în special în Occident cu birocrațiile mari era un motiv, dar nu singurul. Intrasem într-o nouă etapă, cea a competiției sociale și economice între Est și Vest, iar acești birocrați păreau mai curând o problemă decât o soluție în atragerea oamenilor în aceste proiecte naționale industriale și de infrastructură.
Tema apparatchik-ului a fost preluată rapid de teatru, film și literatură și exploatată până în anii ’80 de o serie de nume, precum Marin Preda, Dinu Săraru, Aurel Baranga, Jean Georgescu, Mircea Danieluc, Dan Pița șamd. Creații de frunte, nu maculatură: Directorul nostru 1955, Mielul Turbat 1954, Opinia publică 1967, Sfântul Mitică Blajinul 1965, Clipa 1976, Niște țărani 1974, Moromeții vol. II 1967, Intrusul 1968, Cel mai iubit dintre pământeni 1980, Croaziera 1981, Concurs 1982 etc.
Kafka a mai beneficiat în anii ’80–‘90 de un impuls politic nesperat, întrucât în anii ’60-70, atât în Vest, cât și în Est, asistasem la adevărate revoluții și cuceriri sociale (în Vest, epoca welfare state și a administrațiilor stufoase, perioada de aur a economiei); anii ‘80 sunt anii când în America și Marea Britanie se instalează guverne neoliberale de factură conservatoare (Reagan și Thatcher), care s-au remarcat prin asocierea capitalismului cu doctrina laissez faire și reducerea drastică a sectoarelor publice. Pentru ca din anii ’90, după prăbușirea totalitarismelor comuniste, Kafka să fie citit cu aerul că este literatură sacră, sau cel puțin că abia acum el este descoperit și înțeles cu adevărat.
Dar cât adevăr este în această euforie kafkiană e o discuție pe care probabil o vom mai avea dacă această regime change, care a început în America acum, va învinge. Birocrația Bruxelles-ului, cu vârful ei, Comisia Europeană, va fi probabil principala țintă a următoarelor decenii, iar Kafka, Orwell și alții vor fi reluați cu un elan sporit.
Singura problemă este că nu întotdeauna marile aparate birocratice sunt totalitare (welfare state), după cum dictaturile pot funcționa excelent cu state minimale sau administrații subțiri și economii libere.
În cazul nostru, faptul că reducerea sectorului public (36,6 % din PIB în 2023 față de media zonei euro, 50%, plasându-ne printre țările europene cu cele mai reduse cheltuieli publice) nu e o garanție a libertății (laissez faire), e un lucru clar, după cum s-a văzut în anii dictaturii medicale 2020-22, iar mai nou, în timpul loviturii de stat din decembrie 2024, când democrația pe bază de alegeri libere a suferit un adevărat cutremur (în prezent suspendată fără niciun motiv), dând naștere la numeroase proteste de stradă de amploare și critici. Dacă euforia kafkiană părea fără obiect, acum nu mai este. Voința populară a fost suspendată de niște birocrați aserviți și impenitenți în baza unor motive “secrete”.
Faptul că Europa e condusă astăzi de o Comisie atotputernică, practic niște birocrați, se lovește azi de adevărate resurecții populare și ascensiunea partidelor suveraniste/ antisistem în toată Europa. Kafka s-ar putea să fie din nou norocos: o nouă etapă, un nou suflu, o nouă euforie.
_______
* Unul din reproșurile principale care îi vor fi aduse lui Mises este că nu a folosit niciun fel de date statistice și sociologice în acest eseu, el încercând să transforme doctrina laissez faire într-o teorie a managementului și eficienței specifice firmei private. Ceea ce îl va conduce la concluzia că sectorul public, întrucât managementul acestui sector nu este conceput după regulile firmei private, este inerent totalitar. Nu deține pârghiile de autolimitare ale managementului privat.
Ceea ce este o prostie, întrucât tiraniile liberale ale secolului XIX se bazau pe birocrații precare (cu slujnicari puțini, slab pregătiți și încă și mai prost plătiți), ceea ce nu le împiedica să genereze teamă prin cei câțiva spioni ai căimăcăniei și polițiști (Nicolae Filimon, Nenorocirile unui slujnicar sau Gentilomii de mahala); și vice versa, marile birocrații ale secolului XIX se aflau în Occident, care exporta revoluții liberale spre semiperiferiile lui, America de sud, Europa de est etc.
Fără să mai discutăm de dictaturile neoliberale ale secolului XX din America de sud, o combinație greu de zdruncinat de laissez fare, laissez passer și dictatură (militară): prima nu ar fi fost posibilă fără cealaltă, mai ales că efectele ei au fost catastrofale.
