Emoție și sfințenie, acestea sunt reperele care caracterizează serialul „Sfântul Paisie – Din Farasa spre cer” realizat în Grecia și disponibil și pentru publicul românesc într-o versiune subtitrată. Pentru cei care nu au urmărit difuzarea pe TVR2, practic toate episoadele acestuia (9 din prima serie și 12 din seria a doua) pot fi găsite și pe internet în diverse locuri.
Rândurile care urmează se doresc a fi o recomandare călduroasă atât pentru publicul creștin care nu a aflat de acest film, sau nu și-a luat încă timpul de a-l urmări pe larg de la A la Z, dar și celor care vor să-și facă o idee despre adevăratul mesaj al Ortodoxiei și despre reperele care trebuie urmate în viața duhovnicească.
În trecutul recent am mai avut parte de filme remarcabile cu un substrat similar, ca cel despre Sf. Iosif Isihastul (documentar artistic) sau Sf Nectarie din Eghina (film artistic de lung metraj). Acum avem însă de-a face cu o capodoperă de dimensiunile unui serial cu multe episoade. E nevoie prin urmare de răbdare, dar aceasta va fi răsplătită înmiit pentru cine reușește să se plieze pe ritmul narațiunii filmului și să-l urmărească integral, de la început până la final. Privitorul va descoperi numeroase scene emblematice, care trădează genialitatea și starea de grație a principalilor protagoniști: scenaristul George Tsakkas, sub consilierea Institutului „Sfântul Maxim Grecul” de pe lângă mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos, regizorul Stamos Tsamis, dar mai ales actorul principal Prokopis Agathokleous, care și-a jucat cu siguranță rolul vieții sale. Starea pe care vizionarea unor astfel de scene o induce privitorului este una de pace lăuntrică, de meditație asupra sensurilor duhovnicești, de elevație sprituală și de catharsis.
În privința narațiunii avem de-a face cu un cerc amplu, de dimensiunile unei vieți de om, care la final se închide. Totul se petrece însă pe mai multe planuri. În primul rând filmul îl are drept protagonist pe Sfântul Paisie Aghioritul (1924-1994), căruia îi descrie viața în mod integral, de la naștere până la trecerea sa la Domnul. Însă destinul său nu poate fi despărțit de cel al comunității în care el s-a născut și a crescut și în care a revenit temporar și după intrarea sa în monahism. E vorba de exodul populației grecești din Farasa Capadociei în țara-mamă Grecia, care însă nu-i primește așa cum se cuvine. Cel care avea să devină Sf. Paisie abia se născuse, fiind botezat Arsenie de către duhovnicul satului, care i-a dat numele său. Acesta avea să devină mai apoi Sfântul Arsenie Capadocianul.
Cercul se închide, cum spuneam, iar traseul „de la Farasa la cer” e urmat de toată această comunitate. În secvențele finale din ultimul episod următoare mutării la ceruri a Sf. Paisie asistăm la o reuniune emoționantă a tuturor personajelor filmului în cer, adică într-o comuniune în împărăția lui Dumnezeu. Comunitatea farasiotă apare într-un exod perpetuu, umblând pe drumuri de pământ într-o zonă aridă, așa cum au străbătut-o și atunci când au fost exilați. Acum însă marșul lor colectiv nu mai emană durerea părăsirii patriei pământești, ci bucuria ubicuă a unei comuniuni în patria cerească, vegheată de pe o înălțime de cei doi sfinți pe care micul sat i-a dăruit întregii lumi: Sf. Arsenie Capadocianul și Sf. Paisie Aghioritul. Cu toții au străbătut acel drum care a pornit din Farasa și a ajuns la destinația finală din cer.
Filmul descrie pe toată durata sa relații interumane, sentimente, raporturile monahului cu lumea, pe care teoretic a părăsit-o, dar în care revine temporar pentru a-și duce la bun sfârșit lucrarea sa duhovnicească. Multe scene reprezintă ecranizarea unor elemente biografice. Atât din biografia sa oficială scrisă de monahul Isaac, cât și din ziceri ale Sf. Paisie risipite în diferite cărți. Absolut memorabilă de pildă este secvența cu supa de pește gătită împreună cu părintele Tihon, cel care a fost duhovnicul Sf. Paisie. Acest bătrân monah rus, după relatarea cuprinsă în cartea „Flori din Grădina Maicii Domnului”, avea în fața chiliei un schelet de hering agățat cu o sfoară într-un măslin, pe care îl folosea în mod repetat pentru a face o supă de pește la cele 12 mari sărbători de peste an. Acest detaliu aparent mărunt este transpus în film într-un mod de-a dreptul magistral. Cei doi actori joacă într-o scenă absolut antologică, care emană o infinită delicatețe prin bucuria vie cu care cei doi monahi athoniți savurează „luxul” unei asemenea mâncări de praznic împărătesc.
Ceea ce l-a caracterizat în primul rand pe Sf. Paisie a fost faptul că s-a aplecat asupra nevoilor și durerilor lumii, deși sufletul lui tânjea după o viață exclusiv pustnicească, isihastă. Până la urmă a reușit să le îmbine pe amândouă, căci pronia a făcut ca el să aibă mai multe ieșiri în lume, deși era monah în Sfântul Munte. Mai întai s-a întors la Konița, satul unde crescuse în mijlocul comunității farasiote refugiate din Turcia, pentru a reface o mănăstire distrusă în timpul războiului și pentru a salva sufletele sătenilor ademeniți de ispite și erezii. Mai apoi el revine la spital la Tesalonic cu probleme la plămâni și unde suferă o intervenție chirurgicală. Acolo le întâlnește pe cele care aveau să formeze ulterior comunitatea monastică de la Suroti, mănăstire zidită tot cu sprijinul sufletesc și la îndemnul Sf. Paisie, el păstrând permanent legatura cu aceasta. Inclusiv în ultimele momente ale vieții sale, când o altă problemă de sănătate, cancerul, îl aduce iarăși în spital și apoi la Suroti, unde în final va fi înmormântat, și unde se găsesc și moaștele Sf. Arsenie Capadocianul.
În rest, deși și-a petrecut viața în pustnicie la Sfântul Munte, având câțiva discipoli care au alcătuit ulterior comunitatea Mănăstirii Stavronikita, în ultimele două decenii de viață a ajuns să fie vizitat de numeroși oameni care își spuneau durerile și păsurile, căutând alinare și ajutor de la Dumnezeu. Ajutor care de multe ori venea ca urmare a rugăciunilor Sf. Paisie. Căci sfinții intermediază întotdeauna pe lângă Dumnezeu atât atunci când sunt în viață, cât și după ce trec în veșnicie.
Filmul e realizat la un înalt nivel artistic și regizoral. În prim plan nu stă egoul scenaristului sau al regizorului și nici măcar al actorilor, ci serialul e o capodoperă care conține practic toate elementele esențiale ale învățăturii creștine despre viața duhovnicească, inserate într-un mod firesc și armonios în țesătura narațiunii cinematografice.
Leitmotivul acesteia poate fi caracterizat prin cele două elemente esențiale: smerenia și iubirea, care se completează și se potențează reciproc. Smerenie cu tăierea voii proprii și lăsarea în voia lui Dumnezeu, ascultarea, îndurarea cu bucurie a umilințelor pe de-o parte, și iubirea, mai întâi pentru Hristos, și apoi pentru oameni, pe de alta. Legătura este făcută de rugăciunea continuă, rugăciunea lui Iisus, care apare în permanență pe toată durata filmului.
Prin urmare, nu avem de-a face cu o creație cu mesaj deschis, menită să faca privitorii să-și pună întrebări, sau să vibreze fiecare la nivel emoțional pe propria lungime de undă și după propria înțelegere. Ci avem de-a face cu o prezentare, pentru cine vrea să accepte, a esenței trăirii creștine într-o lume marcată de tulburări și suferință. Cu alte cuvinte, acest serial reprezintă o încercare de a a-i aduce pe spectatori pe acea frecvență care caracterizează viața celor care pășesc pe calea sfințirii, adică acel drum urmat de toți creștinii ortodocși practicanți, fiecare după puterile proprii, la care se adaugă darul pe care Dumnezeu i-l dă fiecăruia.
Serialul despre viața Sf. Paisie Aghioritul este prin urmare o capodoperă care merită vizionată, chiar de mai multe ori, de către cei care doresc să-i pătrundă toate înțelesurile pe care ni le poate transmite.
