Reforma continuă a școlii din România s-a făcut și se face în numele „educației centrate pe elev”. Auzind lozinca, ai putea crede că școala nouă, reformată, ia elevul în brațe și îl alintă maternel, hrănindu-l la sânul ei cu cele mai sănătoase și nutritive materii.
De fapt, nu educația e centrată pe elev, ci banul, finanțarea. Principiul, neoliberal, duce la tratarea școlilor asemenea oricăror unități economice al căror scop e profitul. De aceea se și vorbește (vezi campania alianței USR Plus) de ”profesionalizarea managementului” școlilor: pentru că imaginarul corporat care stă la baza acestor principii nu poate vedea școlile sau spitalele altfel decât în termeni corporați. În loc de profesori care conduc școli sau de medici care conduc spitale, ai „manageri” – antreprenori de pompe funebre, contabili, diverse tipuri de escroci de partid și de stat și așa mai departe. Managerii aceștia sunt asemenea specialiștilor în științe ale educației: ei nu se pricep la materiile pe care te învață cum să le predai. Ei nu sunt profesori sau medici, ci doar administratori de fluxuri semantice sau financiar-administrative. Spitalele sunt atât de bine și de eficient conduse de către manageri profesioniști încât iau foc din senin. Iar profesorii trecuți prin module psihopedagogice trebuie să uite tot haloimăsul predat acolo dacă vor să-și facă meseria.
Finanțarea centrată pe elev, cerută de instituțiile financiare globale care au ghidat reforma sistemului de educație din România și transpusă conștiincios în lege și în măsuri concrete de MEC, înseamnă că banii vin de la MEC către școli în funcție de numărul elevilor din fiecare școală dată. Este finanțare pe cap de elev. Acest principiu a dus la comasarea școlilor sătești, cu alte cuvinte la desființarea a sute, dacă nu chiar a o mie, de școli sătești. Chiar în condiții normale, non-pandemice, mulți elevi ”din mediul rural” fac naveta până la școală. Având în vedere că elevii de la țară nu prea mai ajung la universitate, că procentul de studenți proveniți din lumea satelor tinde către zero, acest sistem are avantajul că îi obișnuiește pe români de mici cu naveta, cu plecatul, cu autostopul, abilități și competențe de mare utilitate în lumea culegătorilor de sparanghel sau a îngrijitorilor de bătrâni din lumea civilizată.
Această comasare a școlilor a avut loc în ultimele două decenii, mai accelerat în ultimul. La vremea respectivă, oamenii – părinții, elevii de la țară – au protestat. E plin internetul de știri referitoare la aceste proteste. Dar logica nemiloasă a educației și excelenței centrate pe elev și-a urmat cursul. Iată ce declara șeful unui inspectorat școlar din Moldova în urmă cu doar trei ani: „Principiul de bază este eficientizarea activității atât din punct de vedere economic, dar și din punct de vedere al calității actului educațional. Vom comasa școli, licee din județ astfel încât să putem să ne încadrăm în normele didactice aprobate de minister, dar și în masa bugetară pe care o avem la dispoziție rezultată din finanțarea per elev”.
La mijlocul secolului al XIX-lea, idealul lui Simion Bărnuțiu era „o școală în fiecare sat”. Acum, în urma educației centrate pe elev care a dus la desființarea școlilor la sate, nu mai știm nici cine a fost Simion Bărnuțiu. Sigur, suntem obișnuiți să auzim diverși reformatori vorbind cu dispreț despre „școala de secol XIX” care trebuie modernizată și despre cât de înapoiată era România acelei epoci. Reformatorii au de partea lor irefutabilul fapt că trăim în secolul al XXI-lea. Două sute de ani în plus înseamnă, obligatoriu, progres. Cantitatea înseamnă calitate. Progresia anilor atrage progresul educației. Implacabil. Dar cum se face oare că, așa înapoiată și pășunistă cum era, România avea în secolul al XIX-lea, când era o nouă înjghebare statală, obiective mult mai generoase, mai descentralizate și pe care a reușit să le pună în practică mai bine și cu mai mult folos, decât astăzi?
Cum se face oare că educația centrată pe elev a condus, iată (Școală online pe dealuri, în copaci sau în grădini, în România anului 2020. S-au chinuit așa toată vara, dar acum a venit frigul | Antena 3), la educația centrată pe copacul în care e cocoțat elevul, în ploaie măruntă și rece de noiembrie, pentru a prinde „semnalul” de care are nevoie, la țară, ca să poată face „școală online”?
Oare dacă nu se comasau „unitățile de învățământ”, dacă rămâneau la țară școli mai multe cu elevi mai puțini, nu s-ar fi putut face învățământ în persoană în sate? Oare învățământul clasic și idealul lui Simion Bărnuțiu (o școală în fiecare sat) nu ar fi fost de ajutor și în acest context? Oare centralizarea bugetară impusă de altminteri atât de descentralizatorii neoliberali nu are ca rezultat masificarea învățământului și abandonarea elevului? Școala la scară umană nu are nimic de a face cu vastele bazine de elevi dresați să stea cu ochii în ecrane.
Deocamdată vedem că omul natural, copilul de la țară, se poate cocoța în copac pentru a face față provocărilor tehnologiei, care ne-a dat și pandemia, și școala online.
Rămâne să vedem dacă omul cibernetic va face față provocărilor societății paleolitice pe cale de a se naște. Pentru că, dacă mai vin vreo câteva pandemii de nicăieri, economia, alimentarea cu energie electrică, sistemele de sănătate, totul, după cum am văzut, se duce de râpă. Și vom avea nevoie mai mult ca oricând de suflete tari. Pe care școala sau viața online nu le poate antrena.
Mircea Platon este autorul cărții Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc. Cartea poate fi achiziționată de-aici.
