Cele două cazuri șocante apărute recent în presă, despre profesoara împunsă în gât cu cuțitul și despre profesoara din Prahova, umilită de elevi, sunt simptom al unui fenomen mult mai grav al societății românești: nepăsarea, desensibilizarea acută.
Trebuie să știm că, înainte ca toate aceste lucruri să se producă, au existat cu siguranță semne ale unui derapaj și atmosfere profund viciate. Semne pe care ceilalți, adulții din jur, fie le-au ignorat, fie le-au minimalizat, fie le-au mușamalizat. Deoarece presa a dat deja numele profesoarei de la Creangă, Raluca Puchea, mulți dintre cei interesați au putut vedea pe youtube lecțiile sale de la emisiunea teleșcoala, din pandemie. Lecții care ne dezvăluie o persoană nu doar foarte bine pregătită, ci și inimoasă, delicată, frumoasă, tânără – iar acea tinerețe am fi crezut că este un atu pentru a se apropia de elevi, foarte tineri și ei. Nu ai cum să nu te întrebi cum a fost posibil ca o astfel de profesoară să declanșeze (după cum o arată discuțiile de whatsapp redate în presă) disprețul unor elevi (“amărâta aia”) și ura bolnavă a unuia dintre ei. Explicația totuși există. Constantin Noica spunea că oamenii trăiesc prin contaminare. Se contaminează unii de la alții fie cu bune, fie cu rele. Dacă binele nu este cultivat metodic și temeinic, atunci răul se extinde necontrolat, asemeni unei buruieni, unui pir care se înțelenește încăpâțânat într-o grădină. Chiar și copiii buni, respectuoși, ajung să tacă pentru a nu fi ironizați, iar treptat adoptă ei înșiși comportamente nepotrivite. Chiar și profesorii buni, silitori, ajung să obosească și să se confunde în masa unei cancelarii amorfe. Un profesor căruia îi pasă, va face încă treabă la oră, dar el nu va deveni model în cancelarie sau inițiator de politică educațională comună în acea instituție.
Fără a individualiza colegiul Creangă (ca el sunt atâtea în România), trebuie spus că atunci când elevii suferă, vinovați sunt adulții, în cel mai înalt grad: cei care au construit sistemul (reformatori, legiuitori), părinți, profesori. Chiar și media. Lucrurile sunt foarte amestecate, dar factorul principal pare a fi totuși nepăsarea (desensibilizarea) din familie, dar și din sistemul de învățământ, cumulată uneori cu aroganță. Semne ale nepăsării? Redau mai jos, pe scurte puncte narative, din experiența proprie:
– anul 2018, colegiu național bucureștean. Tocmai am fost numită pe post (prin detașare) și merg să îmi cunosc liceul. Este 1 septembrie. Cum elevii sunt încă în vacanță, intru în toaleta acestora, prima pe care o găsesc. Rămân șocată de mulțimea și vulgaritatea inscripțiilor cu markerul pe uși și faianță. Rămân șocată și de indolența directorului. Cum este posibil ca în răstimp de o vară să nu fi trimis personalul de curățenie să șteargă acele inscripții? Aveam să înțeleg mai bine ce nu mergea în acel colegiu tocmai prin aceeași indolență managerială: profesori dezinteresați, dar agreați și numiți prin decizie internă, haos total, nepăsare, obscenități pe pereții claselor (pe care nimeni nu le ștergea). Colac peste pupăză: chemare la ordine (a profesorului!) când elevii dau cu nasul de câte un cadru cu pretenții (de pildă, eu). Mă prezint în biroul dnei adjunct. S-au scurs doar două săptămâni de când a început școala, iar dânsa a primit reclamații. Nu sunt intimidată și, respectuos, îi spun că nu am cerut luna de pe cer, ci am exigențe minimale. După care îi prezint viziunea mea despre disciplina pe care o predau și rolul ei formativ. Îmi răspunde că am un discurs motivațional și ar fi bine să îl folosesc și la clasă. (Părea uimită că portretul meu nu corespundea cu descrierea pe care mi-o făcuseră acei 2-3 elevi, probabil dintre cei mai slabi ai liceului. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost debutantă sau, pur și simplu, mai temătoare, și din ușa biroului duceam mâna la chipiu, conformându-mă la aceeași politică educațională dezastruoasă a unității?)
– același colegiu. Aceeași directoare adjunctă. Sunt la sfârșit de an, am o relație bună cu clasele și satisfacția că mi-am orchestrat lecțiile așa cum m-am priceput mai bine și am considerat corect, fără amestecuri. Vreau să îi duc pe copii într-o vizită la Ateneul Român, să le arăt și să le explic marea frescă istorică. Surpriză: deși mediile sunt majoritar încheiate (luna iunie), directoarea îmi spune că nu permite vizita în timpul orelor (care, de facto, nici nu se mai țin), pentru că nu vrea reclamații de la părinți, cum că se desfășoară alte activități în timpului programului. Interesantă logică! Nu ne mai temem de părinți pentru mizerie, haos, indulgență peste limitele admisibile, dar ne temem dacă nu suntem la litera regulamentului.
– școală gimnazială bucureșteană, sectorul 4. Șicanarea părinților pare să depășească limitele, iar profesorii sunt din ce în ce mai obosiți și mai hăituiți. Majoritatea părinților au mult bun-simț și colaborează bine cu școala, însă la ședințe sau în grupurile de whatsapp nu iau nicio atitudine față de bullyingul…altor părinți. Ca atare, ne trezim cu demisii în timpul anului: o profesoară de la pregătitoare nu mai vrea să intre la ore, deoarece este hărțuită de un părinte, pe tot felul de teme. Consiliul profesoral propune ca părinții să nu mai poată intra în clasă dimineața de mână cu elevul (ci să îl aducă până la intrarea copiilor). Ca reacție, un alt părinte vine val-vârtej la director și îi spune, milităros, că dacă nu e capabil să facă ordine în școală, va face el. Ceva mai târziu în cursul aceluiași an, avem cazul unui părinte care a lovit un alt elev pe coridorul școlii. Rămâne să se judece părinții între ei, în urma plângerii penale.
– aceeași școală gimnazială. Un elev de a șaptea o ia în brațe, în joacă, pe o colegă. Apoi, crezând că fata va ateriza în picioare, îi dă brusc drumul, numai că aceasta se lovește tare la ultima vertebră (coccis) și nu se mai poate ridica. Vine ambulanța, iar la spital fetei i se pune guler cervical. Părinților li se recomandă un RMN, care e destul de scump. Mama fetei spune că nu dorește pedepsirea băiatului, dar cere de la familia acestuia contravaloarea rmn-ului. Surpriză: refuz total, iar tatăl este agresiv la telefon, în vreme ce la școală apare cu gura mare, acuzând pe toată lumea. Cazul este abandonat, băiatul nu primește nicio sancțiune, cu înțelegere pentru un incident neintenționat. Numai că, peste câteva săptămâni, același copil apare la școală cu o rozetă, un fel de pumn de fier. Școala înștiințează familia. Din nou, tatăl se prezintă, cere audiență la director și acuză profesorii că exagerează, din moment ce rozeta nu a fost folosită asupra nimănui.
– alt caz de nepăsare gravă îl găsim de data aceasta semnalat în presă. Pe scurt, un elev de clasa a patra a fost agresat sexual de către un coleg, în toaleta unei școli din Capitală. Copilul a cerut voie în timpul orei. A ieșit, iar la scurt timp a fost urmat de colegul abuzator, care a intrat peste el, l-a lovit și l-a obligat să se așeze pe vine și să facă ce i se spune. Un alt copil a auzit strigăte și s-a dus repede să-l înștiințeze pe profesorul de istorie, care avea atunci oră cu acești elevi. Surpriză: profesorul a rămas nepăsător la catedră replicând că nu are ce să se întâmple. Iată ce afirmă tatăl: „Profesorul de istorie a spus că n-are ce să se întâmple… să intre înapoi în clasă. Efectiv nu i-a păsat, sau să se ducă să vadă ceea ce s-a întâmplat sau dacă sunt ok copiii, sau dacă copilul meu este ok sau i s-a întâmplat ceva. Absolut nicio remușcare, nimic. M-am dus la directoare, directoarea a spus că nu are ce să facă, trebuie să se înțeleagă, că sunt copii și trebuie să se înțeleagă între ei și nu are absolut nimic ce să facă.” Ne întrebăm: cum, nu are ce să facă? În primul rând, ce sancțiune a primit acel profesor care a contribuit grav la împlinirea acelui abuz? Mutare disciplinară? Scăderea calificativului profesional? Noi, cu diverse profesii “pașnice” avem impresia că neglijența în serviciu nu are consecințe drastice, că ea se vede doar în medicină, poliție, ISU. Acolo, este evident că neglijența poate duce la moarte. Malpraxisul poate duce la moarte. Dar când ceilalți adulți nu își fac treaba, avem impresia că asta este fără consecințe. Numai că trăim prin contaminare, cum zicea Noica. Un inspector ADP nu dă dispoziții să se strângă câinii de pe un câmp, iar o femeie moare sfâșiată. Un profesor nu se ridică de la catedră, iar un copil rămâne cu traume. Desigur, neglijența în serviciu este, până la un punct, firească. Nu putem fi infailibili, imaculați, îngeri pogorâți din cer. Eroarea profesională, ca orice tip de eroare, este omenească. Dar atunci când dezvoltăm o nepăsare cronică, deja asta denotă o problemă societală gravă.
Adolescenții României, în proporție covârșitoare, au căpătat un portret identic: zombi cu telefoane, trăind în stadiu vegetal (fără niciun ideal, altul decât imperativul de imagine, de a fi acceptați de anturaj), consumând excesiv energizante (suprastimulare constantă), uitați cu orele pe insta, tiktok, jocuri video, cu bluze mult deasupra buricului, unghii și gene false ieftine, mulți atrași spre păcănele, țigări, etnobotanice, agresivi și vulgari, debusolați, fără perspectivă, fără respect (nici măcar față de propriii părinți), fără vitalitate, fără bucurie sau satisfacție reală.
Acum, întrebarea esențială este: având tot acest tablou, de ce nu se împotrivesc profesorii sistemului? De ce nu iau măsuri (individual sau prin sindicate) și nu depășesc stadiul lamentărilor de cancelarie? Totuși, de ce ar face-o? Dacă o fac, sunt chemați la ordine de director, minister, presă, societate. De câte ori nu au apărut în presă articole incriminatorii la adresa câte unui director care a încercat, de exemplu, să impună o uniformă sau puțină disciplină? Am avut articole ce ne informau despre reclamarea unor directori care au vrut să înființeze clase de matematică intensiv la gimnaziu. S-au făcut sesizări la consiliul de combaterea discriminării, că nu e legal să se facă selecție, înainte de clasa a noua, pe criteriul acesta (deși se acceptă clasele de limbi străine intensiv). Dacă un lider de opinie sau un jurnalist aruncă asupra unui profesor sau director acuza de autoritarism sau de “comunist”, pare una mai rea decât orice. (Lăsăm la o parte că regimul comunist a căzut de vreo 30 de ani, dar tot îl folosim ca țap ispășitor, deși avem politici și reforme foarte liberale de mai bine de 20 de ani.) Recent, jurnalistul Dan Negru a îndrăznit să spună că eliminarea exmatriculării din legea învățământului nu este o idee bună. A fost înfierat, cu aceleași acuzații de autoritarism, gândire învechită, lipsă de empatie. Ca atare, în acest climat în care totul pare să încurajeze educația laxă (laissez faire), neglijența, lipsa de măsuri și de rigoare, de ce ai protesta, ca profesor? De ce te-ai lega la cap când nu te doare? Dezvolți mecanisme de adaptare, încerci să îți faci treaba la catedră cât să îți împaci conștiința, dar nu te bagi în ceea ce ține de politica educațională a instituției (darămite a țării). Nu vii să propui vreun cod vestimentar, interzicerea telefoanelor, întocmirea de mustrări scrise, punerea consecventă de absențe (de pildă, și la rubrica purtare, pentru absentarea în Școala altfel), sancționarea vulgarității, front comun împotriva intimidărilor agresive ale unor părinți etc. Or, tocmai aici e problema. Dacă această direcție educațională comună a instituției este viciată, dacă nu există o unire la nivelul cancelariei, un curaj comun al cadrelor didactice, atunci ceea ce face individual un profesor la clasă are un impact prea mic. Iar această unire nu există, am mai spus-o, pentru că profesorii sunt obosiți de șicane, nesusținuți nici măcar de inspectorate și minister, nesusținuți de opinia publică montată abil prin campanii de presă denigratoare.
Să adăugăm la tot acest tablou (deja extraordinar de “optimist”) și cursarea profesorilor, ad nauseam, tot în direcția scăderii exigențelor. Pedagogie, pedagogie, pedagogie. Permanent li se inculcă ideea că dacă ora nu merge, dacă elevii nu sunt cuceriți, este vina lor, a metodelor desuete, a incapacității lor de a fi atractivi și de a-și prezenta materia în ambalaj cât mai sclipitor. Am citit recent o mărturie care mi-a dat o tristă satisfacție: o profesoară consemna stupoarea externilor antrenați în Școala altfel, inclusiv oameni de presă, din studiouri tv, puși față în față cu lipsa de interes a elevilor, pe care nu au reușit să îi antreneze. Opa. Să recapitulăm. Oameni din studiouri de televiziune care s-au plâns că elevii sunt dezinteresați, apatici! Cum rămâne atunci cu incapacitatea profesorilor de a-i atrage? Nici voi, fundații, ong-uri, presă, nu aveți un discurs care să ajungă la ei? Ne dăm seama cum stăm? Dacă mulți din acești copii nu mai sunt atenți nici măcar la prezentări foarte “altfel”, în medii diferite care ar trebui să îi facă măcar un pic curioși, oare nu au ajuns mulți dintre ei desensibilizați total? Nu ne dăm seama că mulți au devenit receptivi doar la suprastimulare, la senzorialism excesiv (efecte speciale pe ecran, gratificare imediată, excitante încontinuu – energizante, fast-food, consumerism, vulgaritate)? Atunci, concluzia firească este că nu e vorba metoda pedagogică, ci tocmai de lipsa de autoritate. Lipsa aceea minimală de rigoare și autoritate pe care societatea i-o refuză școlii, de mai bine de 20 de ani. Imixtiunea continuă, slăbirea instituțională a școlii. Lipsa de autoritate a familiei, dezertarea ei din rolul său educativ și pasarea educării copilului spre anturaj, internet, stradă, presă.
Am scris acest lung articol la revenirea de la o grădină din Argeș. Un tânăr din sat (fără loc de muncă, desigur) ne-a tăiat pomii fructiferi. Urmează acum să strângem crengile, pentru a face loc ierbii să crească, dar și căpșunilor plantate în lungi răzoare. Pe margini crește zmeură, iar în față, narcise și lalele. Grădina noastră (muncind cinci zile pe săptămână în oraș și doar sâmbăta acolo) nu arată bine. Alături, vecinii au grădini minunate, lucrate, în care plantele cântă sub ploaia aceasta de aprilie. Românii nu sunt leneși, nici nepăsători. În familii, așteptăm Paștele, facem curat, gândim meniuri, poate mergem și la denii și la spovedit. Oamenii trăiesc, se bucură, suferă, au idealuri, vor ce e mai bine pentru copiii lor. Și atunci? Unde greșim? Ce facem greșit, de am ajuns aici? Ilie Moromete, constatând înstrăinarea celor trei fii mai mari, vorbea despre răspunderea de a face din copii, oameni. Într-adevăr, grea răspundere. Putem da greș chiar și atunci când ne străduim și avem cele mai bune intenții, darămite când delegăm această sarcină a educației pe seama societății, a telefonului, a televizorului. Cea mai rea decizie pe care o putem lua este tocmai aceasta: să achiesăm la pedagogia modernă, excesiv de permisivă și hiperprotectivă totodată, iar în adolescență să îi lăsăm pe copii cu orele pe telefoane, ei învățând să vorbească, să se îmbrace și să se poarte după cum văd pe instagram și tiktok. Dar să încheiem cu monologul moromețian, valabil și azi:
„Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut șase copii și le-am ținut pământul până în momentul de față (…) eu toată viața le-am spus și i-am învățat – dar pe tine să te vedem dacă ești în stare cel puțin de-atât! O să fii în stare? Nu să îi îmbraci și să le dai de mâncare, că asta e lesne, de mâncare îi dai și unei vite în grajd, dar ce le spui? Ce-i înveți, fiindcă unui copil chiar dacă nu-i intră în cap cât e mic, când se face mare își aduce aminte. (…) Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi, c-o păți, că mai deștept ca tine nu mai e nimeni, din fapte ei o să vadă că nu ești nici deștept și nici n-ai ce să le spui ș-or să ajungă de capul lor ș-or să te învețe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni… Or să își șteargă picioarele pe tine, că n-ai știut să faci din ei oameni.”
