După 20 de ani: Umbra războiului din Irak persistă

Statele Unite au invadat Irakul în urmă cu 20 de ani. Justificarea războiului a fost o minciună, iar consecințele rămân până în prezent.

Crimele continuă, la două decenii distanță. Doar în luna februarie, cel puțin 52 de civili au murit în Irak în împușcături, bombardamente sau alte atacuri. Violența actuală este un ecou al războiului din Irak, pe care Statele Unite l-au lansat în noaptea de 19-20 martie 2003.

Irakul nu a putut face mare lucru împotriva unei campanii  „șocante și uimitoare”, după cum a fost definită chiar oficial la vremea respectivă („Shock and Awe”), o campanie desfășurată sub conducerea SUA, de o coaliție de forțe, printre care și Regatul Unit al Marii Britanii, Australia și Polonia.

Înveți și ajuți! Cumpără-i copilului tău manualul „O istorie a lumii pentru copii” de Virgil Hillyer, și vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

În decurs de doar trei săptămâni, Saddam Hussein și conducerea sa brutală au dispărut. Iar apoi, după încă trei săptămâni, la 1 mai, în direct de pe puntea portavionului USS Abraham Lincoln, un George W. Bush triumfător ne-a anunțat că luptele din Irak s-au încheiat și că „misiunea a fost îndeplinită”, proclamând momentul drept „o victorie în războiul împotriva terorismului”:

Până în acel moment, SUA și aliații săi au folosit 29.166 de bombe și rachete, conform datelor oferite de Pentagon. Mari părți din infrastructura irakiană se aflau în ruine și mai mult de 7.000 de civili au fost uciși, conform celor relatate Iraq Body Count, un ONG din Marea Britanie (n.r. țară aflată în avangarda acelui război).

A fost sfârșitul operațiunilor majore de luptă și totodată începutul unei lupte lungi și deosebit de ucigătoare. În Irak au murind În total undeva între 200.000 și peste un milion de oameni, în funcție de estimare. În 2006, revista medicală Lancet, a ajuns la o cifră de 650.000 de  „decese suplimentare”.

Apoi, trupele americane au plecat în 2011, dar s-au reîntors pentru a ajuta în lupta împotriva așa-numitului Stat Islamic, o organizație islamistă brutală care a apărut pe ruinele regimului Baathist al lui Saddam Hussein. (…)

Câștigând războiul, pierzând pacea

Aventurismul militar din Irak a fost „una dintre ultimele ieșiri militare orgolioase ale credinței occidentale că ar putea remodela ordinea și mersul lucrurilor dintr-o țară sau regiune astfel încât acestea să se poată adapta preferințelor lor”, a declarat pentru DW Dan Smith, președintele director al Centrului Internațional de Pace de la Stockholm Research Institute (SIPRI).

Transformarea Irakului într-o democrație de tip occidental s-a dovedit a fi mult mai grea decât au sugerat inițial factorii de decizie americani. Ordinea socială irakiană, dar și complexitatea etnică și religioasă din Irak au copleșit o administrație de ocupație slab pregătită.

Un atentat cu mașină capcană asupra complexului Națiunilor Unite din Bagdad la 19 august 2003, atentat care a ucis 22 de persoane, a marcat punctul de început al unei neîncetate și mortale insurgențe a populației împotriva forțelor de ocupație, în principal americane.

„Dacă misiunea avea ca scop eliberare Irakului de teroare, reconstrucția țării și sporirea securității pe toate nivelurile, atunci aceasta a fost un eșec absolut”, a declarat Javier Solana, un fost secretar general al NATO, a scris într-un comentariu pentru platforma, Project Syndicate, în 2018.

Încălcarea dreptului internațional

Războiul din Irak a fost o „utilizare a forței în contradicție cu dreptul internațional și o încălcare a Cartei ONU”, a declarat pentru DW domnul Kai Ambos, expert juridic la Universitatea Georg-August-University din orașul central german August-University din orașul Göttingen din centrul Germaniei. „Invazia Irakului nu s-a bazat pe o rezoluție a ONU. Acest lucru lasă doar posibilitatea de autoapărare pentru folosirea forței”. Nu a existat niciun caz de autoapărare, a mai adăugat Ambos.

Secretarul general de atunci al Națiunilor Unite (ONU), Kofi Annan, a împărtășit și el acest punct de vedere, numind războiul din Irak ca fiind unul „ilegal în conformitate cu dreptul internațional.”

Germania a refuzat să participe la război. Cu toate acestea, Germania a sprijinit ofensiva coaliției conduse de SUA acordând drepturi de survol, asigurând protecția bazelor militare americane pe teritoriul german, dar și prin furnizarea de informații și contribuții financiare. Astfel, Berlinul a fost, în opinia lui Ambos, „complice și instigator al unui act contrar dreptului internațional”.

În momentul invaziei, Jürgen Habermas, un filozof german de frunte, a scris în cotidianul național FAZ că una dintre consecințele deciziei SUA de a încălca dreptul internațional prin continuarea războiului a fost aceea de a oferi „superputerilor un exemplu dezastruos” de urmat.

Tortura și crimele de război

Reputația globală a Americii a luat-o și mai mult la vale odată cu dezvăluirea crimelor de război și a torturii. La începutul anului 2004, lumea cunoștea numele Abu Ghraib: o închisoare infamă din timpul lui Saddam Hussein, care nu s-a schimbat prea mult atunci când trupele americane au preluat controlul. Au apărut fotografii care le arătau pe acestea torturând deținuții de acolo.

Au existat, de asemenea, incidente de violență împotriva civililor. Pușcașii marini americani au împușcat și ucis 24 de persoane neînarmate în 2005 în Haditha, un oraș din centrul-vest al Irakului. În Bagdad, în 2007, angajații firmei private de securitate americane Blackwater, au deschis focul asupra unei mulțimi, ucigând 17 persoane. Wikileaks a publicat o înregistrare video cu un elicopter de atac american care a tras asupra civililor, ucigând 12 persoane, printre care și un jurnalist Reuters.

Justificarea falsă a războiului

Cele două motive invocate de SUA pentru a justifica războiul au fost minciuni. După invazie nu au fost găsite arme de distrugere în masă (ADM), iar Irakul nu a jucat niciun rol în atacurile de la 11 septembrie 2001 și nici Saddam Hussein nu a avut vreo legătură cu Osama bin Laden sau cu gruparea teroristă Al-Qaeda. Informațiile folosite pentru a face aceste afirmații au fost fie false, fie exagerate.

„A fost un caz în care au luat decizia că vor să facă acest lucru și apoi au încercat să găsească motive”, a explicat Stephen Walt, profesor la Harvard’s Kennedy School. „Nu este vorba de faptul că serviciile de informații informează decizia. Ei le manipulau sau le sculptau pentru a justifica ceea ce hotărâseră deja să facă”.

Punctul culminant al acestei campanii de influențare publică a avut loc la 5 februarie 2003, când secretarul de stat american de atunci, Colin Powell, a mers la Națiunile Unite pentru a prezenta „dovezi” privind programele de arme de distrugere în masă ale Irakului, inclusiv eforturile de a dobândi arme nucleare. După ce a părăsit administrația Bush, Powell a continuat să fie unul dintre puținii oficiali americani care să regrete rolul pe care l-a avut în ducerea țării la război, numind acel discurs la ONU o ”pată” în dosarul său.

Irakul a fost mult timp o țintă a SUA

Schimbarea regimului din Irak a fost o politică americană de lungă durată, care datează cel puțin de la Legea de eliberare a Irakului din 1998. Administrația Bush se gândea deja să se ocupe de regimul Hussein atunci când a intrat în funcție, cu câteva luni înainte deatacurilor de la 11 septembrie 2001.

„Saddam a reprezentat sfidarea Statelor Unite, prin simplul fapt că a supraviețuit după Războiul din Golful Persic. Statele Unite au sperat că va fi răsturnat, dar el a rămas pe loc”, a declarat pentru DW Stephen Wertheim, senior fellow la Carnegie Endowment for International Peace. „El a fost un obstacol în calea exercitării hegemoniei americane în Orientul Mijlociu”, a adăugat el.

Atacurile de la 11 septembrie au fost ocazia de a oferi administrației Bush ”o largă libertate de acțiune pentru a canaliza furia publică și a modela răspunsul”, a spus Wertheim.

Acea perioadă a coincis cu apogeul puterii americane de după Războiul Rece, pe care Walt de la Harvard o consideră în contradicție cu „ordinea mondială bazată pe reguli” pe care, de altfel, SUA o apără.

„Este un set de reguli în a căror scriere am avut un rol enorm și pe care, bineînțeles, ne simțim liberi să le încălcăm ori de câte ori ne este incomod să le respectăm”, a spus el. Această inconsecvență este, pentru expertul juridic german Ambos, un motiv pentru care – două decenii mai târziu – multe țări, cum ar fi Brazilia, Africa de Sud și India, păstrează distanța față de apelul SUA de a sprijini Ucraina împotriva invaziei neprovocate a Rusiei și nu participă la sancțiuni.

“ „Sudul global” este foarte conștient de acest dublu standard”, a spus el. “Iar acest lucru se întoarce înapoi acum”.

Articol scris de Matthias von Hein pentru DW și tradus de Constantin Ionescu pentru R3media