OPINIIDresori ratați

Dresori ratați

America suferă de o boală degenerativă. Corpul e zguduit de comenzile unei minți  care care își caută pieirea, încredințată că numai așa va supraviețui, spre binele ei și al întregii omeniri. Închipuiți-vă Statuia Libertății plimbîndu-și torța aprinsă pe tot corpul și urlînd cu o strîmbătură mîndră că îi e rușine de ea însăși și că vrea să fie demolată imediat, prin orice mijloace.

Criza de isterie sinucigașă și pofta nebună de self-harm a Americii sînt uluitoare într-o epocă obișnuită să știe că a lăsat în urmă delirul dogmatic și tentația neantului. Plonjeul în irațional și ritualurile americane de autodistrugere par perfect inadecvate, ba chiar interzise de marile certitudini pozitive ale modernității. În versiunea oficială a modernității biruitoare, știința, emanciparea și răscumpărarea păcatelor trecute ar trebui să garanteze că, în sfîrșit, lumea a găsit calea cea bună. Asta e, dealtfel, și pretenția afișată insistent de maeștrii răului american.

După ei, ce se întîmplă, acum, în și cu America, e o străpungere glorioasă spre absolut. Nimic în istoria societăților umane nu poate rivaliza cu acest moment unic de ”deșteptare” (woke), de alertă sensibilă și neînduplecată. America face pasul spre următoarea ipostază a istoriei iar dacă asta presupune gîtuirea sau interzicerea trecutului și a civilizației, cu atît mai bine. Lumea de dinainte nu merită America iar lumea ce vine trebuie să fie totuna cu ea.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

Așa arată bîlbîiala convulsivă care zguduire lumea americană, izbind-o din toate direcțiile cu idealuri scrijelite în silex.

Pretenția de purificare fără asemănare arborată de revoluția care susține că trage înainte America și, odată cu ea, o lume rămasă în urmă, e o iluzie grandioasă în felul escrocheriilor urmate de faliment, urmate de incendiu, urmate de pustiul reușitei finale. O farsă criminală și sistematică riscă să golească de conținut orice formă de viață și să elimine orice urmă de conștiință umană. Auto-anihilarea mascată de îndreptarea printr-o morală de eșafod pîndește, atrage și seduce.

Toate astea s-au mai întîmplat. Toate vin din trusa de calamități auto-generate care a mutilat regimuri, imperii și civilizații, înainte de a le trimite în pulbere. America 2021 nu e o premieră nebună ci un bis sinistru, amplificat de rafinarea instrumentelor de tortură. Povestea Americii care își caută frenetic abolirea repetă povestea atîtor lumi care au început, treptat, să facă totul, absolul totul, pe dos și contra-naturii. Există în isprăvile  ciclice ale istoriei, atît cît ne străduim să nu le cunoaștem, un impuls degenerativ, reluat periodic, într-o scenografie cu totul absurdă. El a adus un împărat roman (Caligula) la gîndul de a-și numi consul calul favorit. Același impuls a făcut din Europa o grădină luată la plivit mental de les philopsophes și inundată de  valuri de sînge prin grija învățăcelului lor Robespierre. Același dor de neant virtuos a dat de lucru  copitelor nobile ale intelighenției progresiste ruse născătoare de Lenin. În toamna lui 1917, Kerenski. înconjurat de baionete bolșevice, își sufleca principiile și continua să creadă că pacifismul democratic îi va ruina pe Lenin și Trotki.

În toate aceste episoade profund neverosimile și profund reale, lumea a făcut exact ce credem noi că e cu totul nou în America zilelor noastre. După o regulă care nu ne mai părăsește, logica universului s-a răsturnat spre a pune în mișcare inversiunea generală a gîndirii și bunului simț. Tot ce poate distruge, anula  sau face uitat ceva bun a devenit datorie automată de conștiință. Rembrandt? Un rasist ce-și merită izgonirea din muzeu. Noii stăpîni ai culturii și gîndirii americane știu totul despre rasism și opresiune. Și, desigur, nimic despre Rembrandt. Căci, dacă Rembrandt e reductibil la rasism, unde paștele mă-si e geniul lui Rembrandt? Cine are curajul să îl privească ochi în ochi trebuie să apese aici.

Răul a luat numele binelui. Ignoranța a îmbrăcat haina niciodată prea largă a cunoașterii. Drumul cel mai scurt spre ruină a fost îmbrățișat în numele virtuții.  Adunarea elementară a lui 2 plus 2 nu mai dă 4 pentru că a fost înlocuită de un alt adevăr, mai amplu și mai pur: aritmetica demascată ca invenție albă și rasistă. Chingile rațiunii s-au rupt. Prostia, nechibzuința și fărădelegea se revarsă, cu aprobarea tartorilor ideologici și în aplauzele plebei titrate în universități fantomă.  Mama și tata, pot face schimb de locuri și de sex căci sexul nu mai e un dat de biologie ci e o construcție la domiciliul beneficiarului – Ikea asamblată hormonal. Sinele cel mai intim și legătura lui cu natura se joacă la loterie. Azi femeie, de mîine bărbat sau și una și alta.

Carnavalul din mijlocul orgiei și orgia dimprejurul carnavalului american au virilitatea post-mortem a fantomelor care anunță dispariții totale. Am ajuns, adică, în punctul care anunță încetarea vieții occidentale ca acord cu înțelesul de bază al lumii. America e în pragul disoluției și a început, deja, să se salute arborînd un rictus cordial cu fantomele fostelor civilizații și imperii. Puterea americană cade și trage după ea nu numai amăgirile istorice cu care am trăit ultimii 70-80 de ani ci și viitorul celor ce au crezut în lozincile fosforescente ale liberalismului zis democratic. Umilința din Afganistan nu e ce pare. E mai mult decît atît. Ea a venit la cerere pentru a ilustra didactic și palpabil falimentul conjugat american-liberal-progresist.

În urma Președintelui Biden și a senilității lui constructoare de implozii au rămas cele mai mizere fapte de care e capabilă birocrația unui stat eșuat. America e prima  supraputere care își celebrează supremația printr-o insurecție care aduce la putere pacienții ospiciului. Umilința de la aeroportul Kabul desăvîrșește un proces colosal care a măcinat America pe dinăuntru și i-a făcut loc pe maidanul în care agonizează civilizațiile de propria demență structurală.

Da, americanii au abandonat și lăsat în mîna Talbanilor, mii de vehicule militare, sute de avioane și elicoptere, armament și tehnologie în valoare de 85 de miliarde. După dania americană, Talibanii afgani sînt mai bine dotați decît majoritatea statelor NATO. Însă numele forței care a tîrît America spre acest faliment planturos nu e  Taliban.

Adevărat, cete tribale de analfabeți au luat digi-scalpul celei mai puternice armate din lume și au emis ordine executate prompt de Președintele Biden. Dar eșecul american nu e o victorie afgană sau talibană ci un produs de sinteză american anti-american. Iar resortul primordial al acestei surpări programate e ideologia plasată în locul realității. Altfel zis, dogma care își capturează purtătorul și face din  el un orb militant.

Trilioanele de dolari și miile de vieți tocate în fundătura afgană sînt o mini-micro-bagatelă în comparație cu hecatomba ideologică americană. Statele Unite au eșuat în Afganistan în calitate de națiune captivă a unei junte culturale, politice și administrative care are, acum, puterea de a dezintegra orice cuvînt, gînd și valoare ce nu îi confirmă ideologia. În timp ce armata americană era umilită de triburi rău înarmate dar ultramotivate, acasă, societatea americană era pusă sub acuzare și supusă unui program feroce de dezorientare și analfabetizare.

În mare, povestea naufragiului afgan e ușor de reconstituit. În toamna lui 2001, după marele atac terorist din 11 septembrie, de la New York, Statele Unite erau obligate să răspundă. Reacția a venit repede și, în prima ei fază, a respectat logica elementară a represaliilor. Atacul american a distrus bazele Taliban și a risipit structurile de luptă ale adversarului. Mai departe, se deschideau două variante. Revenirea trupelor americane acasă după plasarea unei bilet pe singurul frigider din Afganistan: la următorul act terorist veți păți la fel! Sau, într-o variantă mult mai complexă, ocupația militară efectivă și guvernarea directă. A fost aleasă varianta Bonn.

În decembrie 2001, o Conferință Internațională organizată la Bonn a fixat obiectivele viitoarei etape a intervenției în Afghanistan. În esență, războiul a trecut în reeducare iar America s-a angajat în „nation building” – una din cele mai absurde noțiuni vreodată create pentru a sfida adevărul organic al istoriei. Statele Unite preluau proiectul edificării unei națiuni acolo unde așa ceva nu există și stabileau, de asemenea, că democrația liberală e soluția pe care afganii nu aveau cum să o refuze ci doar să o adopte entuziast.

În următorii 20 de ani, acest proiect a înghițit trilioane de dolari și a creat o mega-industrie ONG finanțată luxuriant pentru a promova feminismul și studiile de gen dar și pentru a pune pe picioare o clientelă locală, declarată apoi voce autorizată a națiunii pro-democratice afgane. La firul ierbii și, mai ales la piciorul patului, asta n-a împiedicat proliferarea practicii cunoscute local sub numele de ”bacha bazi”. Mai precis pederastia de campanie. Lideri militari tribali sprijiniți, finanțați și închiriați de CIA au fost lăsați să-și facă de cap în micul lor harem mobil, cu copii de 10 ani legați de indispensabilul picior al patului. Agenții americani au adăugat doar livrări de viagra spre uzul comandanților locali mai în vîrstă dar pofticioși ca un armăsar la început de carieră.

În așezările afgane terorizate de colectarea copiilor marfă pentru ”bacha bazi” au apărut misionari ONG predicînd dreptul la identitatea sexuală arbitrară și teoria de gen. Curînd, localnicii s-au trezit curtați de două aberații. Cînd Taliban a revenit și a scos din joc ambele bizarerii, populația a înțeles că singura sursă de stabilitate e, totuși, Taliban. Mai bine cu încălecați decît cu copii sodomizați! Numai sprijinul popular explică, dealtfel, cum anume a putut rezista o insurgență militară anti-americană vreme de 20 de ani. Fără colaborarea populațiilor locale, așa ceva ar fi fost imposibil. Asemenea observații au rămas însă anatema la Washington și în toată lumea civilizată a Occidentului care hotărâse, nu numai la Bonn, că afganii sînt proto-progresiști și tînjesc după libertinajul cel mai avansat.

Rezultatul acestui tabu dogmatic a fost o constelație de carton, o potemkiniadă colosală, creată pentru a-și încredința autorii de justețea propriei cauze. Așa a apărut o armată afgană de carton, perfect echipată tehnic și neîntrecută la delapidări, furturi de armament, vînzări de uniforme, dezertări și reveniri pe salarii mai mari, urmate de alte dezertări. Nimic n-a clătinat interesele și buna funcționare ale acestei vaste industrii de simulat realități politice, militare și civile. Femeile au fost transformate în cotă și trimise în Parlament pentru a reprezenta provincii în care n-au pus piciorul. Comandouri ONG au vorbit tinerelor și tinerilor afgani despre relativitatea sexului și au conferențiat pe tema Duchamp Marcel – șarlatanul francez care a expus și declarat operă de artă, în 1917, un urinal recoltat din gară. „Asta se cheamă revoluție în arta occidentală!” – au explicat misionarii ONG unei audiențe culese din văile Hindu Kush.

Așa cum era de așteptat (dar nu pentru elitele birocratic-politice americane) mascarada s-a prăbușit la primul contact cu realitatea. Presupusa armată afgană s-a topit în cîteva zile și s-a predat, cu tot cu armament, primilor soldați taliban plecați în plimbare spre Kabul. ONG-urile au intrat în regim tragic și au lansat un torent de avertismente apocaliptice privitoare la viitorul femeilor în Afganistan. Ce se va alege de afgani fără noi! Industria locală ONG reușea, încă o dată, să își declare importanța și să își expună narcisismul. Preluate și amplificate de presă, toate aceste semnale au fost reciclate la Washington. Noua administrație, înțesată de politicieni-agitatori  Ivy League, perfect educați woke a dat o cameră de ecou impecabilă. Un Președinte depășit, surmenat și nesigur pe propria prezență în lume a asigurat coerența inepției. Un amestec de militantism juvenil și încăpățînare geriatrică a scris cu o caligrafie semeață foaia de parcurs spre dezastru. După 14 august, armata americană s-a plasat, din ordinul propriei administrații, în postura de forță încercuită pe aeroportul din Kabul unde a asigurat un pod aerian filtrat, mai întîi, de cercul de control al trupelor Taliban. Americanii au predat pînă și datele biometrice ale colaboratorilor lor afgani, cu speranța aiuritoare că asta la va  ușura permisul de intrare în aeroport. Taliban a primit, practic, o listă de ținte și va proceda cum găsește de cuviință: arestare, tortură și sau execuție.

De unde acest cumul copt și spectaculos de neînțelegere și incompetență?

Tembelismul doct și înverșunat al performanței americane în Afganistan are datele unui script muncit de scribi versați în arta ideilor fixe. Autorii lui sînt două ideologii pe care le deosebim doar spre a le trece sub tăcere cooperarea: liberalismul și progresismul.

Mai întîi, liberalismul care e practic numele real al doctrinei de stat avansată, după 11 sepedembire 2001, de Republicanii numiți în mod eronat conservatori. Pentru clarificarea tîrzie a naivilor: în Statele Unite nu mai există conservatori. Ideea și mințile conservatoare au fost suprimate acum 150 de ani, în Războiul Civil. Teoreticienii care, de Burnham la Friedman și Voegelin, au încercat să treacă spre generațiile noi ideea conservatoare au scris cărți superbe dar au predicat în pustiu. Realitatea politică americană a refuzat rigorile conservatoare. În locul conservatorilor, purtîndu-le fraudulos numele, au apărut și evoluat liberalii de centru ai partidului Republican. Excepțiile sînt rarisime: doar doi Președinți – Reagan și Trump – au dat dovezi clare de practică și mentalitate conservatoare. Enorma majoritate a establishmentului Republican a îmbrățișat treptat ideile liberale ale internaționalismului și excepționalismului american.

Momentul cheie s-a consumat în 1989. Căderea (de fapt, reciclarea) regimurilor comuniste a declanșat un delir de grandoare perfect exemplificat de formula neghioabă a ”sfîrșitului istoriei”. O capcană euforică de neevitat a înghițit gîndirea și practica politică americană. Noua mantră a administrațiilor americane părea confirmată brusc de istorie și cerea, pur și simplu, democratizarea umanității, pe baza unui libret liberal și tot mai liberal. După prima intervenție în Irak (1990), această temă sacră și auto-impusă a cristalizat în misionarism politico-militar. A doua intervenție militară în Irak (2001) a fost urmată de regia ”primăverii arabe” sau, în termeni ceva mai aplicați, proiectul unui Orient Mijlociu prelungire a cantoanelor elvețiene. Riposta în forță – normală după atentatul din 11 septembrie 2001 – a fost remodelată într-un enorm curs public de civilizare. Noua ortodoxie americană spune că lumea e destinată unei revizii democrat-liberale și că realitatea locală nu există decît pentru a se da la o parte, apaludînd instalarea progresului, parlamentarismului, statului de drept, domniei legii, eliberării sexuale bla, bla, bla.

Fără să fi fost reținuți anume de literatura de specialitate, în 1978, Mihail Suslov și Boris Ponomariov, ideologii politico-miliari de vîrf ai URSSS, formulau aceeași pretenție ideologică și pariau pe aceeași logică istorică. Înaintașii ideii democratizări ca destin istoric universal erau convinși, cu puțin timp înainte de invazia sovietică din Afganistan, că „nu există țară în lume nepregătită sau  necoaptă pentru comunism”

Proiectul democratizării misionare americane a înaintat și, după 2010, a fost reîncărcat de noua ideologie progresistă, adică de post-liberalismul fanatic al mișcărilor care au cucerit scena cultural-intelectuală americană. În noua ei variantă, democratizarea a adoptat obiectivele PC și agenda woke. Afganii au fost declarați en masse fani PC, gender și colonial studies. Industria ONG a deschis nenumărate baze de lucru și a trecut la fabricarea unei clientlele locale, după modelul verificat în Estul Europei. Date oficiale ale guvernului american spun că desfășurarea programelor gender și feministe în Afganistan a costat 787,4 milioane de dolari. Bineînțeles premiza nerostită a acestui festin ideologic stabilește că soldați americani născuți în familii sărace din Minnesota sau Illinois vor și trebuie să moară pentru reușita revoluției sexuale la Kandahar.

Liberalismul și progresismul, cele două surori îndelung înstrăinate ale curentului reformator american, s-au reîntîlnit în Afganistan pentru a oficia laolaltă riturile de înhumare ale imperiului american. Liberalismul internaționalist republican și  progresismul academic american au făcut joncțiunea și au elaborat cea mai amplă ficțiune impusă realității. Suprapunerea  acestor două idei în aparență diferite e cît se poate de firească. În fond, și liberalismul și progresismul susțin că structurile și valorile naturale sînt forme de opresiune și trebuie eliminate, atît în cazul societăților, cît și în cazul biologiei umane. Acolo unde liberalismul demolează  societăți tradiționale și poruncește apariția unor națiuni noi, progresismul elimină biologia elementară și decretează identități de gen după plac.  Războiul cu normele naturale, tradiția și bunul simț biologic e o luptă comună. În plus, pretențiile universaliste ale ambelor curente coincid perfect: odată spălat pe creier și convertit Chicago, e de la sine înțeles că Damasc și Kabul sînt pregătite pentru transplant.
Lecțiile istorico-filozofice ale naufragiului afgan sînt evidente dar aproape imposibil de rostit, într-o lume perfect educată și împachetată în aversiunea față de realitate. Anumite lucuri nu se spun în mediile de presă, politice și academice americane, dacă ai cei 7 ani de-acasă. Problema e că în istoria civilizațiilor și imperiilor contează cu adevărat ultimele 7 secole sau mai mult.

După dezmățul doctrinar încheiat cu umilința de pe aeroportul Kabul, cenzura a căzut. E cu atît mai trist dar acest final respingător a degajat o senzație de eliberare. În sfîrșit, acum se pot spune lucrurile mai înainte interzise sub amenințarea pedepsei cu declasarea. Nu, Afganistanul și Orientul Mijlociu, de fapt orice teritoriu luat în lucru pentru o schimbare de regim și ideologie, nu pot fi reeducate prin seminarii, retorică oficială și propagandă ONG.

E simplu. Dacă vrei Berna la Kabul, ocupi țara, elimini fără milă lideri locali, conduci cu mînă de fier, stai acolo, fără să bagi de seamă 300 de ani și, poate, la un moment dat începi să întrevezi suburbiile Bernei. Exemplele abundă degeaba. Cel mai ocolit dintre ele spune că Stalin a asasinat prin înfometare și deportare 6 milioane de oameni și abia asta a răpus instinctele naturale ale pămîntenilor-țărani, înainte de a-i transforma într-o populație de sclavi cu ideologia corectă.

Dacă exemplul de mai sus deranjează, atunci Statele Unite n-au decît să caute în propria istorie și să își aducă aminte că nașterea democrației de stat americane a fost plătită cu prețul unui război civil cumplit (1860-65) Și nu numai asta. Statele Unite știu foarte bine cît a costat implantarea democrației post-belice în Europa de Vest. A fost nevoie de forță militară totală, inclusiv nucleară, de alianța cu monstrul sovietic, de cedarea Europei de Est, de ocupație și guvernare militară, de  epurare fizică și socială, de reeducare în masă și de investiții colosale în  infrastructură pentru a face din Germania și Japonia două state american-democratice. Iar asta în cazuri în care cultura și instituțiile locale făceau din Germania și Japonia state compatibile cu o redefinire democratică. În Afganistan, în Siria și  Libia aceste premize favorabile sînt inexistente.

Istoria curge în valuri necontrolabile. Acum 30 de ani, America, învingătoare (auto) declarată în Războiul Rece, avea lumea la picioare, adversarii risipiți și o singură obligație: refuzul hibrys-ului sau fuga de certitudini ideologice. Între timp, America a dovedit că nu poate face față propriei involuții mentale și a pierdut lupta cu mirajul Ideii Unice. Liberalismul și progresismul au urcat și au infestat mintea și inima națiunii americane. Statele Unite s-au trezit în situația grotescă de a exporta democrația pe care au distrus-o, mai întîi, acasă.

Singura calificare certă și singurul proiect reușit al noii superclase ideologice aflată la cîrma Americii e captura totală a statului. În 2020, acest tip de competență s-a soldat cu furtul calificat al alegerilor prezidențiale. Era, oricum, prea tîrziu. America pierduse tot ce făcea gloria Americii și învățase cu sîrg tot ce a făcut ruina unui Occidentului anihilat de erezia împotriva ordinii naturale. Falimentul proiectului american duce la bun sfîrșit visul iluminist care a întors Europa pe dos în ultimii 300 de ani. Viitorul e vizibil și promite o teocrație progresistă și un stat condus de un partid elitar unic, diseminat în mii de variante aparent diverse, non-politice și civile.

Democrația nu e compatibilă cu somațiile care îi cer să colecționeze popoare. Democrația e organică sau nu e. În lipsa ordinii naturale și odată cu negația iluministă care stabilește falimentul lui Dumnezeu și supremația individului autonom, democrația a încetat să mai fie o ordine și a devenit o profesie sau un fel de a performa cu parametri impuși, adică o ortodoxie circulară.  Dacă sămînța care distruge, acum, libertatea americană era deja prezentă la constituire (așa cum credea Tocqueville) sau a fost importată de la profesorii europeni de liberalism și marxism e o altă discuție.

Cert e că lumea în care am crezut în 1989 a încetat să existe și asta încă din momentul nașterii. În momentul prăbușirii comunismului, ideea democratică apusese sub greutatea ipocriziei liberale a Occidentului și circula ca o stafie promițătoare prin Est și numai prin Est.

Fixația după care realitatea nu are voie să existe iar libertatea liberală nu e o opțiune ci destin pur a ajuns la consecințele finale. Urmează vremuri confuze, deziluzii și feluri de viață pe care nu ni le-am dorit dar ni le-au programat profeți derutați. China, Rusia, Iran și oricine mai are loc în piscina goală rămasă pe locul imperiului american vor umple viețile generațiilor viitoare cu orînduiri, falsuri și iluzii de nebănuit. Capitalism nedemocratic de succes, societăți pasive și prospere – toate vor defila prin viețile noastre pentru a face uitată amintirea democrației reale. Democrația va trece în manuale și va scînci de acolo cu un sunet indescifrabil.

Cineva își va aduce aminte, prea tîrziu, că făptașii acestei declasări au fost cei mai emfatici și aroganți demagogi cunoscuți în istorie. Democrați legitimați de propriile discursuri.

Următorii ani sînt ai istoriei furioase pe dresorii ei ratați.

Articol apărut pe antimaterie și preluat cu acordul autorului

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

2 COMENTARII

  1. Omul trebuie întrebat ce a știut și (de) când (inclusiv din istorie). Nu-mi amintesc să fi citit așa ceva de la el, acum 5-10-15 ani.

    I-o fi alunecat degetul două taste către Vest, de a ajuns să scrie că a doua vizită în Iraq a fost în 2001 (și nu l-a corectat nimeni, acolo unde a publicat inițial ?!). 1618-1648 nu o fi existat, de ajuns fix la Robespierre. „Micile” conflicte religioase n-or fi existat înaintea lui Robespierre. Ori misiunile „civilizatoare” cam peste tot în lume, timp de decenii și secole.

    „Comuniștii” au fost „reciclați” (ne spune). Având în vedere că știe engleză (inclusiv despre analfabetismul țării despre care scrie – în rândul maselor!), precis știe și de „Paperclip”.

    I-am văzut și pe cei de Stânga lăudându-se că în ’89-’91 Rusia/URSS nu a/u fost „într-adevăr” învinsă/e. (Adică nu s-a ajuns chiar ca în … România!) Fiindcă (vor proponenții să credem) atunci când ți se schimbă orânduirea socială … asta nu se cheamă înfrângere! Că rușii or fi fost paraleli cu teoria socială, asta-i altceva. Paraleli suntem toate naționalitățile.

    Dacă eu pot spune atât, îmi imaginez câte poate spune unul competent. Inclusiv despre semnificația „cheltuielilor” (risipite). Cât dintre ele au mers la … „reconstrucție” (de către companii occidentale), cât la „afgani corupți” (care i-au depozitat unde ?) etc.

    Mulțumesc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT

Fiți LEI pentru R3: Am strâns 4.063 de lei din 45.000,...

Dragi prieteni, aici o să vă țin la curent cu campania de donații pe care am început-o pe 1 iulie 2021 și care se termină...