În problema avortului nu sunt deloc dogmatic – nu sunt pentru interzicere, dar nici pentru „dreptul necondiționat”. Mă irită însă banalizarea actului respectiv și disprețul pentru viață pe care îl promovează stânga, aș spune chiar cu multă mândrie.
Progresiștii se folosesc de cazuri marginale (sarcina în urma unui viol, o fetiță de 11-12 ani rămasă gravidă, riscul pentru sănătatea mamei etc) – care constituie procentaje modeste din total, pentru a legitima ceva ce mi se pare chiar grav – avortul din comoditate (de pilda – ce zice lumea, să nu mă îngraș, să nu îmi stric vacanțele, mai întâi să îmi termin doctoratul, mai întâi să îmi iau Mercedes etc). Se invocă uneori și sărăcia („nu am cu ce să-l cresc”) – care uneori poate fi o legitimă, dar de multe ori e doar o scuză. Cred că banalizarea asta, numita pompos “dreptul femeii de a dispune de corpul ei” ascunde disprețul față de viața altuia și o agenda politica pentru limitarea creșterii populației.
Cunosc multe cazuri de cupluri sau mame care au regretat că nu și-au lăsat copiii să trăiască. Și nu cunosc nici un caz în care părinții să afirme „ce rău îmi pare că nu mi-am avortat copilul!”. (Or exista și cazuri din astea, probabil patologice).
Legătura între mama și copil este atât de profundă, nu doar pe timpul sarcinii, ci și chiar după (de exemplu laptele matern își schimbă compoziția imediat în cazul în care sugarul este bolnav, pentru a-i oferi acestuia nutrienții și anticorpii de care are nevoie!). Extirparea fătului nenăscut este o întreruperea brutală a unui proces biologic natural (corpul femeii începe imediat după concepție să se transforme în vederea nașterii). Femeile ar trebui să fie făcute conștiente de toate aceste procese, inclusiv de remușcările ce pot urma, iar deciziile să fie luate în consecință.
Concluzia mea este că problema fiind atât de delicată nu poate fi reglementată printr-un referendum – s-a văzut ca manipularea și dezinformările sau tratarea simplistă a problemei pot conduce la rezultate neconcludente (ce te faci dacă iese 51% pentru și 49% contra?). Cred că un stat responsabil, care are respect pentru cetățeni poate însă reglementa corect, ținând cont atât de interesele mamei cât și ale fătului, care ar trebui totuși considerat o ființă umană în devenire și nu o excrescență nedorită de carne.
Fiecare din noi a venit pe lume fie pentru că mamele ne-au dorit, fie pentru că o lege le-a obligat să ne nască. Viața nu este ușoară, are multe provocări și suferințe, alături de multe satisfacții, dar imensa majoritate a celor ce trăiesc sunt mulțumiți că li s-a dat această șansă. De ce să nu oferim și altora ce am primit noi? Cine ne dă nouă dreptul de a refuza unor copii în devenire să cunoască bucuriile (și necazurile) minunii de a fi viu?
În definitiv, viața nu este invenția noastră.
