Locul în care separarea radicală dintre rațiune și credință a prins cele mai adânci rădăcini a fost Rusia, cea până nu demult pravoslavnică, mistică şi mărturisitoare. Artizanii acestei „schimbări paradigmatice” în existența poporului rus, considerați pe bună dreptate „părinții” comunismului bolșevic, au fost Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895). Din ideologia lor s-a inspirat Lenin pentru a pregăti Revoluția din februarie-octombrie 1917. Rezultatul întoarcerii sale din exil a fost de-a dreptul catastrofal pentru o întreagă tradiție, care în mod trist se pregătea să apună. Îmbarcarea cu ajutorul nemților de la Berna la Petrograd a fost asemănată mai târziu de Winston Churchill: „așa cum ai arunca o fiolă cu o cultură de febră tifoidă sau de holeră în sursa de apă a unui mare oraș. Și a funcționat cu o acurateţe uimitoare …” (Churchill către Camera Comunelor, 5 noiembrie 1919, Hansard, fifth series (Commons), vol. 120, col. 1633).
În această combinaţie letală, prin care dictatura bolşevică s-a infiltrat în fibra unui popor cu o tradiţie de peste un mileniu de credinţă ortodoxă, a fost inclusă în mod evident şi negarea valorilor religioase. Cu ajutorul ideilor marxiste, bolşevicii au început să construiască un ateism atroce, în care „non-raţiunea era socotită existenţa lui Dumnezeu”. În felul acesta, ştiinţa era afierosită la o nouă doctrină, conform cătreia „toate pretinsele dovezi ale existenței lui Dumnezeu nu sunt decât «tautologii lipsite de conţinut», cum e, de pildă, «dovada ontologică», ceea ce înseamnă că «ceea ce îmi reprezint eu realmente (realiter) este pentru mine o reprezentare reală»”. Pornind de aici, comunismul bolşevic a căutat să excludă Biserica şi credinţa din viaţa statului, considerând că „statul se emancipează cu adevărat numai atunci când nu mai recunoaşte nicio religie de stat, acordând religiei «un loc numai printre celelalte elemente ale societăţii civile». Un stat creştin, conchide Marx, «este pur şi simplu ne-stat», este «negarea creştină a statului» şi nicidecum realizarea statală a creştinismului” (Ovidiu Morar, O istorie a ateismului, prefaţă de Alexandru Anghel, Ed. Herald, Bucureşti, 2018, p. 302).
În teologia românească, perioada de apariţie şi instaurare a sistemului ateu din Rusia a fost analizată oarecum profetic pentru vremurile care ulterior nu ne-au ocolit. Profesorul Ioan Gh. Savin, în lucrărea sa de rezonanţă „Iconoclaşti şi apostaţi contemporani”, creionează un important avertisment vis-a-vis de pericolul pe care sistemul bolşevic îl reprezenta dintru început pentru viaţa creştină a Europei. „Ţara celui mai ardent creştinism, destinată în viziunea marilor ei mistici întrupării celei de a tria etape a desfăşurării creştinismului – «Împărăţia Duhului», triumful desăvârşirii spirituale -, a devenit brusc cadrul de Apocalips al domniei materialismului ateist, de unde îşi vesteşte biruinţa asupra lumii bestia triumfătoare Antihrist. La răscrucea destinelor ei, Rusia a ajuns astăzi un sinistru şi vast laborator unde se încearcă – pe spatele celor 70 de semninţii care populează vastul colos, ajunse simple mase de cobai de experiement – realizarea intedrală a revoluţiei sociale, după principiile socialismului marxist. Siniștrii laboranți ai Manifestului comunist, adunați din toate vânturile lumii la Moscova, s-au lovit însă, în calea aranjării societății după noua lor geometrie sanguinară, de o realitate care nu cedează: religia. Ea s-a dovedit a fi cu mult mai tare decât au bănuit-o în calculele lor toți revoluționarii şi iconoclaștii. Un singur om a transformat o singură dată şi radical lumea. Dar acel om a fost Dumnezeu: Iisus Hristos. De la El nimeni altul. Dumnezeu nu Se lasă expulzat de lume şi nici Mântuitorul de suflete” (Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, ediţie îngrijită şi notă bio-bibliografică Aurel Savin, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 63).
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Sistemul dur şi prigoana n-au îngenunchiat însă Biserica din Rusia. Adevărații mărturisitori s-au „retras în catacombele ascunse ale sufletelor lor”, ținând aprinsă tot timpul „bucuria Duhului”, moștenită de la Părinții vrednici de pomenire, Sfinţii Serafim de Sarov, Ioan de Kronştadt şi alţii. În cei aproape o sută de ani de prigoană, mai spune „sufletul rus şi-a avut momentul său de eclipsă, de reflux. Dar vor reveni iarăşi, uriaşe, valurile credinţei, măturând de pe ţărm bietele instituţii de carton ridicate de teoreticienii integrali ai meterialismului economic, cu care se cochetează şi se perorează şi la noi, de atâţia inconştienţi, la întruniri publice şi chiar de pe bănci ministeriale şi cadre universitare. De aceea, lupta contra religiei, ceea ce în realitate înseamnă lupta contra creştinismului, a luat proporţii fantastice în timpul din urmă. Începută cu oarecare prudenţă şi calculate menajamente de către Lenin, a ajuns pe primul plan al violenţei sub Stalin şi consorţii acestuia. Reuşita sau nereuşita planului cincinal, şi deci însăşi soarta revoluţiei ruse depinde de marea luptă pe care dictatorii din Rusia au început-o, acum făţiş şi fără menajamente, contra creştinismului” (Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, p. 66).
Pentru profesorul Savin au urmat ani grei de închisoare odată cu instaurarea regimului comunist în România. Cum a putut să prevadă însă triumful creştinismului, privind spre o societate acaparată de ateism şi mai apoi plătind scump îndrăzneala mărturisirii sale, este greu de spus. Cert este însă că profesorul Ioan Savin a fost un apologet adevărat al Bisericii, încredinţându-şi toată nădejdea în cuvintele Mântuitorului Hristos: „pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18).
