Declarația Universală a Drepturilor Omului la Inexistență

În sfîrșit! Violența, revoluțiile și vărsarea de sînge (neucrainian) au fost înlocuite de mecanismul perfect: sinuciderea cooperantă. Rețeta e elementară ca o formulă mistică viabilă prin propria cont.

Nimic grav. Lumea dispare învelită în norul de minciuni emis continuu de haita fină a conducătorilor. Nimic grav, pentru că totul se petrece pașnic. Un Manager american de Human Resources, un ONG, o Agendă, un Pact sau un Deal fac mai mult și mai repede decît o divizie de blindate și o armată de Comisari: concediază, pulverizează cariere, opresc industrii, pun măști continentelor, descoperă rasiști și rasism structural, mută sexul copiilor, țes și semnează Directive deasupra Constituției, încoronează analfabeți, distrug cărturari, omoară ferme și dau sarcini Guvernelor poziționate sluj. Atîtea miracole sînt posibile, acum, la sfîrșitul lumii.

Ne putem întreba, cu zîmbetul reconstruit al lui Stalin: cîte Departamente HR are Papa și cîte Davos-uri are Vaticanul? Totodată, putem răsufla ușurați. Nu vom muri în lagăr. Nu ne vor mai aresta, tocmai pentru că libertatea lor e tot o pedeapsă.

În sfîrșit! Violența, revoluțiile și vărsarea de sînge (neucrainian) au fost înlocuite de mecanismul perfect: sinuciderea cooperantă. Rețeta e elementară ca o formulă mistică viabilă prin propria contradicție: dezumanizarea în numele umanismului și demontarea ființei umane în numele ființei umane integrale.

Detaliile acestei aplicații portabile și universale sînt înfiorătoare dar consecvente. Încă de la 6 ani, copiii noștri au dreptul obligatoriu de a întîlni, la grădiniță, primul Transgender cu machiaj greu și sîni de silicon. Și chiar înainte de 6 ani, copiii ce vor sta curînd în poala Transgenderului află că nu trebuie să-și creadă părinții ci trebuie să își aleagă sexul, după cum simt.

E de mirare că, pînă la noi, nimeni n-a înțeles că asta e calea cea mai dreaptă spre sfărîmarea ultimei forme de civilizație și subjugarea completă a existenței individuale. Din acest motiv, desăvîrșirea rețetei e un titlu de glorie pentru gîndirea colectivă a umanității și cere respect necondiționat. Cum să nu admiri, de pildă,  curajul salvator al guvernului olandez care confiscă fermele agricole și salvează, astfel, planeta – pentru generațiile ce vin din urmă, reeducate de sfînta dogmă verde. Nu sînt, oare, și în olandeză, oamenii dușmanii vieții?

Am ajuns, adică, la apogeul unei experiențe care s-a poticnit – de la ghilotină, la Auschwitz și sora mai mare dar necunoscută Vorkuta – în erori totalitare sălbatice, doar spre a se sublima superb în binefacere criminală.

De aici, eșecul plenar, ermetic și înfloritor al zilelor noastre. Am dibuit capătul civilizației după ce am parcurs și aruncat la gunoi toate victoriile și cîștigurile istorice ale umanității. Totul în numele unei idei fără egal și rival: Binele Absolut, croit de om pe măsura omului. Nu binele dat și revelat, nu acordul cu esența lumii ci, dimpotrivă, Binele creeat, fabricat și impus de mintea umană și de puterile ei magnifice.

În prezența dominantă a acestei Idei, epurarea culturii, dezlipirea de cunoaștere și plăcerea sălbăticiei științific garantate nu puteau întîrzia. Matematica, muzica, proprietatea, jocul de table, părerea, democrația, alegerile, amorul și umorul, părinții, pronumele ”el” și ”ea”, limba, scrisul, cititul și credința în orice nu e manifest? Nule și rușinoase. Rasism și opresiune. Erori de nerăscumpărat. Toate curmate de noua Stunde Null, ora fixă pusă în toate ceasurile de dorințele omului fără stăpîn, memorie și limite. La capătul acestei pretenții tîrziu dar exemplar satisfăcute, sîntem liberi și, în același moment, incapabili să realizăm că trăim ultima clipă cu înțeles a vieții.

În ceva mai puțin de 300 de ani, tot ce era de negat și înlăturat a fost negat și înlăturat. Creștinismul s-a prăvălit primul. Au urmat legăturile care ne țin împreună și sănătoși la minte: munca, societatea cea mare sau copia ei minusculă de la colțul străzii, familia și, în cele din urmă, propria persoană. Sîntem, pur și simplu, ce declarăm auto-demiurgic.

Femeile au penis și vacile măști (la sugestia Prințului Charles Anti-Azoticul) Nu mai sîntem ce ne-am născut pentru că așa ceva nu există. Și asta, pentru că nimic nu există cu adevărat. Aici e izbînda cea mare a celor ce au decis să gîndească pentru noi: experții, militanții, oamenii progresului, guvernanții eterni ai Partidului care conține toate partidele și păzitorii democrației cu alegeri fără alegători sau ceva de ales.

Nimic nu mai e ceva pentru că e, mereu, unul și acelați lucru: propriul lui opus.

Prim Miniștrii și Președinții se joacă de-a autoritatea, vin și pleacă, la apăsarea pe maneta cu entuziasm sau revoltă de presă/net, aflată în mîna adevăraților regizori. Franța, Marea Britanie, Germania, America și, pînă la urmă, toate statele lumii avansate, nu mai au guverne alese ci ideologie permanentă. Apropos: avansate în ce?

Nemaifiind publică, autoritatea publică e propriul ei opus.

Nemaifiind biologic, sexul supușilor e un semn determinat de instituții și doctrine, deci propriul lui opus.

Nemaifiind decît intervalul dintre două campanii de expansiune a ideologiei unice în teritorii luate la ochi, pacea e un război just, deci propriul ei opus. Ucraina o va afla prea tîrziu, dacă o va mai afla. Și dacă o vom mai afla, în loteria ce ne dă tot mai mult șansa de a ne trezi, fără șanse, într-un război general al altcuiva. Sau într-un ciclu de aresturi sezoniere dictate la infinit de știința virușilor dresați statistic.

Nemaifiind adevăr judecat ci axiomă decretată, adevărul e propriul lui opus: o minciună îmbrățișată sub șantaj moral oficial. Cine nu o respectă e excomunicat și retras din circuit, ca o bancnotă falsă. Clima, jongleria sexuală, rasa greșită, fidelitatea față de cultură și religie, refuzul progresismului atrag sancțiunea cu anularea, pentru că încalcă minciuna. Adică noul adevăr.

Delictul de vandalism nu mai acoperă și nu mai apară muzeele, statuile, monumentele publice și bibliotecile. Din acest motiv, delictul de vandalism e propriul lui opus . O virtute civică.

La fel, turnătoria sistematică și turnătorul oficial protejat.

Nemaifiind o aplecare și o practică degradantă, turnătoria e propriul ei opus și trece în datorie civică. Noul turnător nu trebuie să se mai întîlnească în locuri de taină cu angajatorii lui, ca în neevoluatele vremuri comuniste. Acum, turnătorul e piesa de bază în sistemul circular care controlează viața profesională a societăților. Numele lui, altădată înjositor, e, mai nou, demn, neutru și științific-obiectiv: ”avertizor de integritate”.

Justiția europeană stă, astfel, pe generalizarea delațiunii și sanctificarea josniciei. Care au devenit propriul lor opus, adică onoare și stat de drept. Doar America face figură diferită și trage direct, fără retorică. Președintele Biden își permite să declare, de-a Dreptul, că onor Curtea Supremă ”a scăpat de sub control”. De sub controlul cui?

Firește, în imperiul morții și moartea e propriul ei opus. E un cîștig pentru planetă și pentru rudele prea ocupate cu hedonismul de fiecare zi. Eutanasia? O practică înălțătoare. Cu fiecare nou eliminat, dispare o ființă care făcea umbră, dădea amprentă de carbon și provoca răni poluante Planetei. Am revenit la păgînism fără să îi înțelegem riturile. I-am recuperat doar practicile și ne-am lărgit, astfel, comoditatea. Vom crăpa de lene, progres și dreptate. Cu asta se ocupă clasa minusculă și atotstăpînitoare care conduce și ne dă conștiința. Cu barbaria.

Izbînda acestei riguroase și nestăvilite voințe de auto-exterminare e rezultatul final al progresului uman. E Declarația Universală a Drepturilor Omului la Inexistență. Victoria occidentală asupra istoriei, vieții, civilizației și a ființei. Apocalipsa programată științific și independent.

Cei ce se grăbesc să conchidă, crucindu-se, că lumea a înnebunit se înșală și fac semnul greșit. Nu e un atac de nebunie. E mai mult. Lumea noastră se stinge și și-a împins în față exterminatorii (facilitatorii de neființă). Nebunia dinaintea dispariției e înzestrată și susținută de cei ce insistă să ducă pînă la capăt ambiția omului singur și stăpîn. Pe ce?

Articol apărut inițial aici și preluat cu acordul autorului.