OPINII De unde (ne) vin ungurii ? (II)

De unde (ne) vin ungurii ? (II)

Cum au ajuns ungurii în Transilvania și pe cine au găsit aici

Acest episod al propriei istorii este unul extrem de incomod nu doar pentru naționaliștii extremiști maghiari, dar și pentru istoricii lor care susțin teoriile fantezist-arogante ale „primilor veniți” într-un loc nu doar locuit neîntrerupt de către populațiile daco-române, dar unde trăiau deja alți alogeni „mai vechi” decât ei, cum erau slavii și germanicii. Conform nimeni altuia decât celui mai faimos cronicar ungur cu ascendență spaniolă al secolului treisprezece, Simon de Keza, triburile maghiare refugiate în Europa Centrală de teama pecenegilor erau compuse dintr-un număr de doar 108 familii. Ceilalți veniți odată cu ei erau potrivit aceluiași cronicar „străini sau robi”.

Prin urmare, grosul valului eterogen migrator condus de Almus era format din populații turcice, khazari, proto-bulgari, bașkiri sau bascurzi (de unde provine expresia peioraivă de bozgor, bozgori), precum și unii pecenegi rebeli. Toate aceste neamuri menționate aveau să dilueze serios puritatea nației maghiare, deoarece au participat din plin între secolele doisprezece-treisprezece la procesul de etnogeneză al viitorilor „unguri”.

Tot după plecarea de la Kiev spre vestul Europei, valului migrator condus de Almos sau Almus i s-au alăturat numeroși slavi și români (volohi, voloki, voloci, pentru slavii nordici de la care ungurii au preluat proprii termeni la adresa noastră, de olah și olahok). Au urmat conform cronicilor, trecerea Munților Carpați, eveniment marcat de luptele ungurilor cu valahii și slovianii (strămoșii slovacilor actuali) care trăiau aici, lupte în urma cărora a fost ucis Almus, căruia i-a succedat fiul său, Arpad. Apoi, după cum demonstrează și prestigiosul istoric militar Mircea Dogaru, amestecul eterogen de triburi nomade s-a stabilit cu mare efort într-o regiune românească în care au ridicat (după multă muncă, cum arată și numele) un castru denumit Munkaci, după termenul de „muncă”, din „limba locului”.

Munca nu este deloc singurul cuvânt românesc preluat de migratorii unguri, care până atunci datorită modului lor nomad de viață, nu erau obișnuiți cu acest tip de efort susținut pentru care iată, nu aveau cuvânt care să-l desemneze până să intre în contact cu valahii. Popor migrator prin definiție, după cum spuneam, ungurii nu trăiseră până atunci în orașe sau alt tip de localități stabile, prin urmare este mai mult decât probabil ca termenul „varos”din limba maghiară, care înseamnă oraș, să fie preluat din oraș, cuvânt neaoș românesc. În jurul acestei așezări fortificate, numite Munkaci, tot Simon de Keza ne spune că era o mare pădure necunoscută și temătoare pentru acești nomazi obișnuiți cu întinderile stepelor. I-au spus Erdo-Elu, adică „dincolo de codru”.

Acolo, ungurii au mai ridicat șase fortificații, iar aceste șapte castre stau la baza denumirii de Septemcastra (șapte castre) mai cunoscută sub numele de Siebenburgen, cum i-au spus trei secole mai târziu Transilvaniei noastre, coloniștii sași. În continuare, istoricul cercetător Mircea Dogaru demonstrează proveniența denumirii de ungur, unguri. Căci Munkaci-ul sau Muncaceul, cum îi spuneau românii pe atunci era situat într-o regiune românească aflată azi pe teritoriul subcarpatic deținut de Ucraina. Muncaceul ținea de Țara Ungului, de pe râul Ung, iar locuitorii săi se numeau „unguari” sau „ungureni”, de la „Unguar” sau „Ungheni”, nu doar de la râul Ung, ci și de la unghiul geografic pe care îl face acolo între înălțimi prelungirea câmpiei. Numele a fost imediat preluat de către maghiarii asiatici, iar pentru aceștia a devenit în anul 896 noua patrie. De data asta, o patrie europeană preluată prin jaf și ocupație de la populațiile băștinașe. Așa avea să intre în Europa ultimul popor migrator venit din Asia.

Componența sa etnică pur maghiară, și așa diluată în urma aportului genetic preluat inițial de la khazari, proto-bulgari, bașkiri, slavi și români, avea să fie încă mai mult dizolvată în decursul istoriei. Bunăoară, un moment decisiv pentru poporul maghiar avea să fie cumplita bătălie de la Lechfeld din anul 955, când o alianță militară compusă din trupe saxone, turingiene, bavareze, șvabe, france și ale boemilor conduse de regele Otto I au zdrobit pur și simplu armata maghiară condusă de horka Bulcsu și căpeteniile militare Sur și Lel. Pierderile umane din rândurile populației masculine active maghiare au fost fără precedent pentru acest popor, fapt care fără îndoială avea să modifice și mai mult componenta etnică maghiară din rândul populației rămase în Panonia. Chiar și istoricul maghiar Gyula Kristo numește bătălia de la Lechfeld „o înfrângere cu urmări catastrofale”. După acest moment, s-a sfârșit definitiv cu dominarea militară de circa 100 de ani de către unguri a Europei Central-Estice.

O altă bătălie cu urmări dezastruoase, de data acesta mai mult pentru aristocrația maghiară din acele timpuri care a fost atunci aproape complet lichidată, a fost celebra bătălie de la Posada din anul 1330, când valahii lui Basarab I nu doar că aproape au exterminat nobilimea din regatul Ungariei, dar au distrus aproape în totalitate și armata acestora. Evident, în aceste condiții, este ușor de anticipat de către oricine, diluarea și mai accentuată a elementului genetic maghiar în rândul populației locale. Însă acest lucru nu avea să oprească vastul proces de maghiarizare la care aveau să fie supuse (prin intermediul politicilor de catolicizare duse de Vatican și apoi de austrieci și germani) populațiile slave, românești și secuiești (secuii nu au fost unguri la origine, ci urmași ai avarilor turcici).

Restul este istorie care așteaptă să fie cercetată și descoperită de cei cu adevărat pasionați. Interesant de studiat și teoriile hilar-fanteziste ale iredentiștilor maghiari care susțin că poporul lor s-ar fi format chiar în anticul Sumer, iar celebrele Tăblițe de la Tărtăria, numite de ei Tăblițele de la Alsotatarlaka, sunt „dovada vie” că proto-maghiarii trăiau încă din acele vremuri străvechi în Bazinul Carpatic, cum preferă ei să-i spună Transilvaniei…

Cum să mai comentezi serios?

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul globalist și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume cauze conservatoare și/sau naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă dorești să ai ce citi în continuare, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3Media

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

IMPORTANT

Campania R3Media a strâns 8.312 de lei din cei 17.561 lei...

Dragi prieteni ai R3Media, sunteți extraordinari! Campania de donații pentru luna septembrie s-a încheiat ieri cu un bilanț care mi-a depășit așteptările: din necesarul de...

Cele mai citite

Articole relaționate