Continuăm expunerea motivelor pentru care trebuie stopată digitalizării școlii românești, începută aici.
Următoarele argumente pe care le aduce Mircea Platon în excelentul său text „Cruciada copiilor: deşcolarizarea digitală” se referă la sărăcia intelectuală şi incompetenţa de care dau dovadă experţii care au elaborat documentul „Strategia de digitalizare a școlii românești”, care se bazează mai degrabă pe o „beţie de cuvinte” şi un limbaj de lemn, „experţii” evidențiind-se prin lipsa de logică, de fundament științific a afirmațiilor şi de ancoră în realitate.
Digitalizarea școlii și „meseriile emergente”
De exemplu, un argument invocat de Strategia MEC în sprijinul ideii de digitalizare a şcolii este că oamenii vor trebui pregătiți pentru a se „sincroniza” cu „meseriile emergente”. Însă „experții nu știu de fapt care vor fi meseriile emergente, acest domeniu fiind unul al purei speculații futurologice. Dar vor să transfere această incertitudine unui întreg sistem de învățământ, care în mod normal se bazează, ca obligatorie premisă epistemologică și sociologică, pe stabilitate”.
Pe de altă parte, mai arată Mircea Platon, „ceea ce reiese din afirmațiile minunaților experți care ne conduc școala este că meseriile emergente în 2030 vor fi meseriile emergente în 1830: medici, avocați, profesori, agricultori.” Potrivit unui raport din 2018 al CEDEFOP/European Centre for the Development of Vocational Training, pe care îl menţionează şi Strategia, în România, în perioada 2021-2030, piața muncii va suferi o contracție de 10%, adică un „declin substanțial”, din cauza declinului demografic și a îmbătrînirii/ieșirii la pensie a forței de muncă. Digitalizarea va determina și ea pierderea multor locuri de muncă, astfel că vor fi afectate cel mai mult sectoare precum construcțiile și industria, ingineria, meșteșugurile, pe când sectorul educației, profesiile liberale, serviciile, agricultura și piscicultura vor fi, dacă nu în creștere, măcar la nivel de înlocuire masivă a celor care ies la pensie, mai arată cunoscutul istoric.
Însă, în ceea ce priveşte „meseriile emergente”, cele care acum 10 ani nu existau, DIGITALEUROPE le menţionează pe cele de „dezvoltatori de app-uri, specialiști în Cloud și vlogeri” – meserii care nu au nimic de-a face cu şcoala! „Mai sunt și alte meserii, despre care acest raport nu spune nimic, dar care ar putea fi, de fapt, incluse pe listă pentru că sunt clar meserii digitale cu statut bine delimitat, piață în creștere și specialiști din ce în ce mai mulți în România: gamer, sex chatter, video pornographer. Sunt, toate, meserii pentru care abilitățile digitale sunt de mare necesitate.”
Alte motive invocate de experţii Strategiei pentru digitalizarea şcolii se referă la problematica „dezvoltării durabile”, care „va deschide noi porți către meserii legate de economia verde” şi ecologie (natură, conservarea speciilor). Însă, cum arată autorul cărţii „Deşcolarizarea României”, „este absolut imposibil să faci mari ecologiști care lucrează pe teren din oameni crescuți începând de la grădiniță cu laptopul. Punct. Sărăcia intelectuală a experților, dacă nu și reaua-lor voință, este evidentă.”
Strategia propune ca 90% din populație să ajungă să deţină abilităţi digitale. Or, „abilități digitale la tot poporul (90% din populație) înseamnă, de fapt, după cum am văzut din raportul CEDEFOP, și disponibilizări de personal, nu doar crearea de locuri de muncă în economia emergentă. Pentru că multe dintre abilitățile digitale au de fapt în vedere economiile de scală ale corporațiilor și ale statului obligatoriu minimal, economii posibile atunci când populația poate face singură, pe gratis, pe propriul timp, ceea ce ar trebui să facă angajații instituțiilor – de la magazine și alimentare, la bănci, companii de utilități ș.a.m.d.”
Potrivit lui Mircea Platon, o soluţie mult mai firească ar fi ca abilitățile digitale de bază „să fie deprinse organic în cadrul diviziunii sociale a muncii, al vieții economice specializate, bogate în domenii de activitate”: „Pentru a digitaliza societatea în mod benefic nu trebuie schimbată școala, ci statul. Statul – nu națiunea, nu societatea – nu permite înflorirea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii, ale căror proprietari/lucrători au nevoie de abilități digitale pe care și le însușesc organic, în funcție de ce și de cât au nevoie. (…) Școala trebuie să pregătească oamenii pentru ceea ce nu le poate da viața, să le dea trunchiul solid și ramurile lungi și sănătoase de care se pot agăța sau pe care se pot altoi aceste abilități de conjunctură”, subliniază, pertinent, scriitorul.
În orice caz, chiar experţii arată că şcoala românească „se află deja în avangarada digitalizării conceptuale și curriculare, ceea ce explică probabil și de ce ocupă un loc codaș la performanțele școlare reale”.
În ce constă Strategia de Digitalizare a Educației din România
După cum arată Mircea Platon, „Planul operațional de măsuri” propus de Strategie „sună ca și cum copiii de grădiniță vor deveni de acum înainte baterii ale companiilor private care vând tehnologie digitală. Grădinița devine o uriașă plantație pe care micuții sunt obligați să presteze pentru a-și însuși competențele digitale de care au nevoie giganții Big Tech.”
În fond, ideea pe care se bazează întreaga Strategie este una singură: „introducerea computerelor/tehnologiei informației în procesul educativ cât mai devreme și la toate palierele. Familiarizarea copiilor încă de la grădiniță cu «prietenul meu, calculatorul». Digitalizarea școlii cere, așa după cum se vede din alte mișcări făcute de MEC în zona curriculară, digitalizarea programelor de studiu, comasarea disciplinelor, transformarea materiilor de studiu în fresh-uri educaționale care pot fi absorbite prin apps, games și VR (virtual reality). Noul tip de educație asistată de calculator se va face prin «tehnici de predare personalizate»”.
Sintagma „tehnici de predare personalizate” este insidioasă şi face parte din limbajul de lemn folosit de promotorii de inginerii sociale pentru a schimba sensurile cuvintelor. Fiindcă, „introducerea unui intermediar între elev și profesor, adică transformarea unei relații i-mediate, din clasă, între elev și profesor în relație mediată tehnologic devine «tehnicile de predare personalizate». De fapt, având în vedere introducerea partenerului cibernetic și posibilitatea ca un singur profesor sau tutore virtual folosind proiecția internautică să predea unui număr extrem de mare de copii, ar trebui să se numească «tehnicile de predare impersonalizate», pentru că adevărata personalizare se face lucrând direct, față către față/fețe – un profesor cu un elev sau cu un grup mic de elevi.”
Raportul vine cu o serie de afirmații categorice, fără a fi susținute însă de argumente. De exemplu, Strategia spune, în același limbaj de lemn, că „Rezultatele la învățătură pot fi îmbunătățite, iar echitatea și eficiența cresc cu ajutorul inovării în sistemele de educație, înțeleasă ca fiind adoptarea de noi servicii, tehnologii, competențe de către organizațiile din domeniul educației. (…) Trebuie să se depună mai multe eforturi pentru a stabili cum se pot utiliza cel mai bine mijloacele digitale pentru a atinge obiectivele în materie de educație”.
Dar, după cum spune autorul petiţiei „Stop digitalizării școlii românești!”, „se pornește de la proclamarea categorică a obligativității «organizațiilor din domeniul educației» (și oengeurile sunt organizații din domeniul educației acum) de a adopta noi servicii (de ce? nu se justifică/explică această afirmație) și apoi se încheie cu obligativitatea de a găsi mijloacele care să confirme această afirmație. Deci afirmația e susținută de vânt.
Simpla nevoie de a ne conforma tendințelor cuiva sau ordinelor cuiva pare a fi fost și a fi rămas motorul reformelor și în cele din urmă al părăginirii sistemului de învățământ din România. De ce trebuie să ne aliniem la media UE? De ce trebuie să fim cu toții identici? Cui îi folosește? De ce România nu are voie să aibă porturi la fel de importante ca Olanda sau agricultură la fel de mare ca a Franței sau industrie chimică în competiție cu a Germaniei sau industrie textilă la concurență cu cea a Poloniei sau păduri mai întinse și mai sănătoase decât ale Austriei, dar trebuie să fie exact la fel cu media UE în privința abilităților digitale? Nu ni se explică nicăieri” – subliniază Mircea Platon.
Ce sunt „abilităţile digitale”?
Potrivit Cornell University, alfabetizarea digitală este „abilitatea de a găsi, evalua, utiliza, răspândi și crea conținut utilizând tehnologia informației și internetul”. Prin urmare, „«abilitățile digitale» sunt abilități de bază și nu au nimic de a face cu deficitul de „experți în domeniul digital” reclamat de UE. Abilitățile digitale au de a face mai mult cu media decât cu performanța. Abilitățile digitale astfel înțelese sunt doar auxiliarele operative, instrumentele de care se pot folosi experții în alte domenii. Sigur că un profesor sau un medic sau un bibliotecar trebuie să știe, și ajunge să știe, să folosească anumite funcții/instrumente digitale de nivel primar-mediu. Dar ei sunt experți în altceva și învățământul trebuie să-i ajute să ajungă experți în altceva.”
În plus, mai notează Mircea Platon, „experții în tehnologii digitale au nevoie de multă matematică, electronică și fizică pentru a ajunge cu adevărat experți, nu doar simpli utilizatori performanți sau doar obsesivi. Cu alte cuvinte, la baza expertizei în orice, chiar și în domeniul digital, stă mintea antrenată ne-digital care își însușește apoi, de la un anumit stadiu, nu de la grădiniță sau din școala primară, și aceste abilități sau care crește către performanță”.
În ceea ce priveşte cele trei „paliere ale digitalizării în educație” menționate în Strategia de Digitalizare – 1. management și administrație, 2. comunicare și eficientizarea colaborării dintre școală și familie/ONG-uri/administrație și 3. activitate didactică 39 – doar unul este legitim, cel al managementului și administrației, mai arată scriitorul.
Ideea că școala trebuie să colaboreze cu parteneri privați, firme și oengeuri este „un principiu neoliberal de înmulțire a factorilor (stakeholders) implicați în viața școlii, principiu impus deja școlii românești de reforma structurală și sistemică desfășurată în ultimele trei decenii. Această implicare/colaborare a dat naștere la haos, corupție, scădere a standardelor de învățământ și de comportament, a mers adică exact împotriva procesului de învățare și de educație care se presupune că trebuie să aibă loc în școlile publice”, atrage atenția Platon.
La fel de nelegitimă ar fi digitalizarea palierului didactic propriu-zis – „procesele de predare-învățare și activitățile de evaluare (atât cea formativă, cât și cele sumative)” –, măsură care ar fi „complet frauduloasă, lipsită complet de acoperire științifică”, având în vedere că „literatura de specialitate (…) și chiar experiența concretă a școlilor la care merg copiii familiilor din Silicon Valley arată că școala este cu atât mai valoroasă cu cât este mai ferită de intruziunea digitală în procesul de învățare și în sala de clasă”.
Angajaţii Big Tech îşi ţin copiii departe de ecrane
În sprijinul ultimului argument, Mircea Platon face referire la două materiale, unul din New York Times, celălalt din Business Insider, despre cum angajaţii din marile companii Big Tech îşi ţin copiii departe de ecrane şi de dispozitivele digitale. Oferim traducerea în română a două citate din aceste materiale:
„Tehnologul şef de la eBay își trimite copiii la această școală. La fel fac și angajații giganților din Silicon Valley precum Google, Apple, Yahoo și HewlettPackard. Însă principalele instrumente în învăţare la această şcoală nu au nici o legătură cu hightech: pixuri și hârtie, ace de tricotat și, ocazional, lut. Nu poate fi găsit aici niciun computer. Nici ecrane nu se văd nicăieri. Nu sunt permise în clasă, iar școala chiar îi mustră pe cei care le utilizează acasă. Cei care elaborează politici pentru şcolile din țară spun că este o prostie [să nu fie dotate clasele cu computere]. Însă o viziune opusă poate fi întâlnită chiar în epicentrul economiei high tech, unde unii părinți și educatori transmit un mesaj clar: computerele și educaţia nu pot fi îmbinate.” (FOTO- https://www.nytimes.com/2011/10/23/technology/at-waldorf-school-in-silicon-valley-technology-can-wait.html?_r=2&scp=1&sq=Waldorf; https://www.netaddictionrecovery.com/computer-free-classrooms-in-silicon-valley-the-future/)
„Părinții din Silicon Valley își cresc copiii fără tehnologie – iar acest lucru ar trebui să fie un semnal de alarmă. Părinții din Silicon Valley pot constata în mod direct, prin faptul că trăiesc sau lucrează în zona Bay, că tehnologia este potențial dăunătoare în cazul copiilor. Mulți părinți acum restricționează sau interzic cu totul copiilor lor petrecerea timpului în faţa ecranelor. Tendința vine în contextul unei practici îndelungate în rândul directorilor tehnologici de nivel înalt, care de ani buni stabilesc limite propriilor copii.” (http://www.businessinsider.com/siliconvalleyparentsraisingtheirkidstechfreeredflag20182)
Petiţia „Stop digitalizării școlii românești!” poate fi semnată AICI.
