De ce cazurile Halep și David Popovici sunt, în realitate, descurajante

Sportul românesc nu mai există. Ca sistem sprijinit de orele de educație de sport în școli, de recrutare și selecție la nivel național, de strategie cu obiective, nu mai există. Sportul ca sistem de statusuri, prestigiu social și mecanisme de ascensiune, nu mai există – pentru aceasta ar trebui să existe competiții relevante, recompense suficiente (nu doar pecuniare) la nivelurile de jos și intermediare. Iar la nivel de infrastructură nici nu mai e cazul să dezvolt.

Sportul românesc s-a privatizat și a devenit o afacere. În mod similar industriei naționale, s-a petrecut în țară o desportivizare sistematică. Nu mai avem o politică națională în domeniu, ceea ce înseamnă, de fapt, că nu mai avem obiective reale, deci nici strategie și nici politici adecvate. De aceea „Burleanu” nu este pe persoană fizică o cauză, ci un simptom.

Consecința? Din ce în ce mai mult, rezultatele, performanțele notabile, răsunătoare, sunt rezultatul unor strategii strict familial-individuale. Halep și David nu sunt produse ale sportului românesc, sunt produse ale familiilor lor. Rezultatele lor sunt explicabile prin capacitatea familiilor și a lor de a investi financiar, de a asuma un stil de viață unidimensional, iar asta pe cont propriu, în vederea obținerii unui posibil rezultat și a unor recompense pe măsură. Tot traseul, de la sportul de juniorat, antrenamentul, participarea la competiții, condiții, sunt suportate și decise, în cea mai mare parte, la acest nivel micro.

De ce ar fi asta descurajant? Pentru că în mod realist foarte puține familii și persoane vor avea determinarea de a se dedica unui pariu atât de riscant și solicitant precum performanță la nivel înalt, de campion. Vor fi excepțiile care confirmă dispariția unui sistem: sportul românesc. Vor fi reușitele în ciuda unui context descurajant.

Simona Halep și David Popovici sunt indivizi excepționali care ne reconfirmă că nu mai existăm ca societate/comunitate.