Uitați-vă la al doilea și al treilea grafic care se bazează pe un indice mult mai realist, numărul morților, și veți constata că, pentru moment, situația din Franța și din Vestul Europei, în general, e de nouă ori mai bună decât era în primăvară.
Asta în condițiile în care a) restricțiile sunt mult mai mici; b) suntem, în principiu, mai aproape decât eram în primăvară de un vaccin sau de un tratament; c) nivelul de imunizare al populației a crescut între timp și va continua să crească. Așa stau lucrurile pentru moment. Mâine nu știm cum vor sta. Dar nu văd niciun motiv convingător pentru a crede că va fi musai și mai rău, la fel de rău ca în primăvară, și mai rău decât în primăvară, ca în cele mai negre scenarii ale martorilor lui covid, apocalipsa ș.a.m.d.
Desigur, în România e mai rău decât în primăvară, cel mai probabil datorită incompetenței autorităților, datorită vulnerabilităților unui sistem sanitar subfinanțat nu de azi de mâine și vulnerabilităților medicale ale unei populații care beneficiază de o treime din bugetul mediu alocat sănătății în UE, și nu în ultimul rând, probabil că și datorită faptului că spre deosebire de evoluția situației din vest, la noi a fost mai bine în primăvară, iar epidemia a luat avânt mai serios abia din vară.
Să notăm și că la o populație de 3,5 ori mai mare decât populația României, Franța avea în vârful epidemiei de 9,5 ori mai mulți pacienți internați la terapie intensivă decât are România acum (Franța are acum de patru ori mai puțini pacienți la terapie intensivă decât la vârful epidemiei, din primăvară) adică de 3 ori mai mulți, dacă raportăm la totalul populației.
Încă nu mi-e clar care e capacitatea reală a sistemului românesc de primiri urgențe raportat la statele din vest, dar este clar că până în momentul de față această epidemie nu aduce societatea românească în situația de a nu mai putea funcționa, ceea ce, o epidemie poate, teoretic, să facă – așa cum s-a întâmplat de multe ori în istorie. În schimb, este pe cale să îngenuncheze statul român, ceea ce e cu totul altceva. Într-o anumită măsură, plătim acum cu libertatea de a avea o viață normală prețul mult trâmbițatei libertăți de a nu plăti pentru sănătatea asistaților. Pentru că un stat slab este îngenunchiat mult mai repede, fiind, drept consecință, mult mai susceptibil să recurgă la metode medievale de combatere a unei epidemii, iar după cum vedem, populația, în frunte cu useriștii și antreprenorii care urlau cel mai tare împotriva statului social, stă și înghite pierderi economice și suspendări ale drepturilor și libertăților.
Mai grav e faptul că DSP-urile, care în momentul de față sunt – cel puțin în București – complet depășite de situație, au fost îngenuncheate înaintea sistemului de urgență, asta în condițiile în care gradul de calificare necesar pentru a lucra la ATI e mult mai mare decât gradul de calificare de care ai nevoie pentru a lucra la DSP, iar asta înseamnă că reorganizarea DSP-urilor în contextul unei epidemii care împlinește în curând aproape un an era un demers mult mai la îndemână decât reorganizarea și creșterea capacității secțiilor de terapie intensivă, unde nu e clar dacă guvernul liberal se poate lăuda cu vreun progres, cât de mic, în acest interval, în timp ce cu DSP-urile au dat-o în bară complet.
Trebuie totuși să recunosc că s-a făcut cel puțin un progres: s-a definit un obiectiv. Prost, bun, legitim, nelegitim, măcar știm ce își propune guvernul: să țină rata infectărilor sub 3 la mie pe județ. Că până acum nu știam, de fapt, de ce stăm în case, stăteam cu impresia că vom sta până se convinge Iohannis că covidul a murit de-a binelea. Acum știm că după 3 la mie s-ar putea să urmeze o nouă carantină, înainte nu. Nu e încă clar cât (sau până la cât la mie) va fi menținută carantina, dar poate ne lămurește guvernul și cu privire la această chestiune în curând.
La nivel mondial, numărul de decese cu sau de covid e relativ constant de pe la începutul verii și dacă se menține la acest nivel timp de 12 luni ajungem la un număr de decese cam de patru ori mai mare decât cel cauzat anual de gripă. Nici la nivel european lucrurile nu arată atât de rău, dacă le privim în perspectivă și dacă reușim să nu luăm drept realitate spaima zilei de mâine alimentată de media și modelele computerizate. Ceea ce nu înseamnă că virusul nu poate să ne facă, în continuare, surprize neplăcute – mai neplăcute decât cele de până acum. Rămâne de văzut.
Partea mai proastă e că se prelungește și se adâncește criza economică și încă nu știm cine și cât va plăti pentru aventura asta, pentru ce a făcut covidul și pentru ce au făcut elitele medicale și politice în încercarea – mai mult sau mai puțin realistă, mai mult sau mai puțin productivă – de a stopa / limita răspândirea sa.
Articol publicat inițial aici și preluat cu acordul autorului
