Istoria ne-a adus în vremuri în care apare „necesitatea” de a redefini — uneori arbitrar — noțiuni care până de curând erau de la sine înțelese. Poate a rămas filosofia fără teme mari de gândire care să aducă vreo noutate și, în consecință, totul se vrea pus la îndoială. Întrebarea lui Noica vine în întâmpinarea acestui curent: „Cum e cu putință ceva nou?”.
Familia, considerată cândva stâlp al societății și altar de mântuire, este tratată astăzi superficial de către generațiile care se grăbesc să piardă ce au moștenit. Ideea de viață trăită întru familie este privită din două perspective, ambele defectuoase:
a) Perspectiva utilitaristă: scopul vieții este a obține cea mai mare cantitate de „fericire” posibilă, indiferent de urmări. Începuturile sunt frumoase întotdeauna, tocmai de aceea tinerii intră în capcanele entuziasmului lipsit de profunzimi, catalizat de aventuri sexuale sau de putere materială. Nu sunt formați să reziste, întrucât a rezista înseamnă a sacrifica, iar a sacrifica nu este echivalent cu „fericirea” amintită anterior. Viața de familie este adesea grea, plină de concesii, responsabilități, fapt care descurajează tinerii sensibilizați de înțărcarea întârziată și media care le livrează în continuu mesaje de tipul: „sunteți perfecți așa cum sunteți”.
Se ajunge, așadar, la împrăștierea în alergătura după mai multe „fericiri”, veșnic nesatisfăcute pe deplin. Din păcate ei pierd, în cele din urmă, împlinirea, care vine ceva mai târziu și care se manifestă în chipuri mai tainice. Aleargă după scurte episoade de extaz matrimonial, cedând la prima adiere de vânt. Această primă categorie se întrepătrunde, adesea, cu cea de-a doua.
b) Perspectiva deconstructivistă: totul este relativ. Familia nu este nimic mai mult decât un banal construct social, a cărui limite au fost impuse de așa-numita „clasă asupritoare”. Astăzi, observăm această direcție în mișcările ultra-progresiste, „woke”, care vor să răstoarne totul cu susul în jos, de dragul ideii de „corectitudine politică” și, implicit, „cultura anulării”. Se pierd aproape complet idei precum: Adevărul, Frumosul, Binele, Dreptatea, Fericirea etc. Familia, de asemenea, poate însemna orice. Nu mai e niciun legământ tainic, între bărbat (logos) și femeie (viață), iar sacrul devine profan.
Deconstructivismul — adică ieșirea din rânduială, din ordine, din firesc —, care permite ca totul să fie relativ, înlocuiește (indirect) Divinitatea cu ego-ul. În lipsa unei idei despre Dumnezeu și despre raportul dintre Viață și Moarte, omul își „face” zeități din ideologii, obiecte materiale, alți oameni și orice altceva care îi satisface propriul orgoliu. De fapt, pentru individ, totul este despre el însuși. În consecință, „familie” poate însemna orice: bărbat cu bărbat, femeie cu cangur, bărbat cu o femeie care și-ar fi dorit să fie bărbat ș.a.m.d.
Având aceste două perspective, două lentile prin care privește actuala generație ideea de „familie”, observăm faptul că ambele au în comun ego-ul. Mândrie, egoism, orgoliu — toate sunt înrudite. Ele stau la temelia distrugerii ideii de Familie și, mai târziu, a ideii de Credință, în general. Pentru că „nu există dragoste să nu fie încercată”, iar la încercările pe care le întâmpinăm nu vom face față dacă nu avem în noi ceva mai mult decât noi înșine. Fără o permanentă legătură cu Cerul, ideea de Familie se va degrada în continuare.
Iubirea înseamnă moarte. Moarte a orgoliului, moarte a păcatului, și moarte propriu-zisă… Dar nouă ne este frică să murim. Nouă ne este frică să murim cum, de altfel, ne ferim de orice fel de sfârșit. Întru iubire nu există decât Viață, iar nu și moarte. Dacă am birui mândria, am birui și frica și, deci, chiar și moartea. Toate — din dragoste pentru celălalt.
Firește, vom spune că e cu neputință una ca asta la om. Dar măcar să tindem înspre așa ceva, să căutăm iubirea pentru cei de lângă noi prin Dragostea cea Absolută pe care ne-o oferă Hristos necondiționat. Să nădăjduim că iubim, precum nădăjduim că ne rugăm atunci când rostim rugăciuni.
La baza unei societăți sănătoase și prospere stau familii puternice și drept-credincioase. Să îndrăznim, așadar!
