CU MÂHNIRE, DESPRE MAȘINA DE PULVERIZAT SFINȚI PE PEREȚI

Un pixel de cotitură

Dacă un cercetător din viitor va încerca să scrie, cu tocul pe hârtie sau cu i.a. pe ecran, o (amară) istorie a tehnicizării Bisericii Ortodoxe Române, va trebui să consemneze data de 9 decembrie 2025 ca pe un punct de cotitură. Sau, mai bine zis, un pixel de cotitură. Deoarece – la doar o lună și jumătate de la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului, în plin Post al Crăciunului – 9. XII. 2025 este data la care Agenția de Știri Basilica, cu nedisimulată încântare, anunța pe contul de Facebook într-o postare împodobită cu emoticoane că….:

„Astăzi, la sediul Agenției de știri Basilica, a fost imprimată pe perete icoana Sf. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, dar și al Centrului de presă al Patriarhiei.

🎨 Icoana a fost reprezentată direct pe perete printr-o tehnologie inedită: o imprimantă verticală care pulverizează un jet extrem de fin de cerneală. 

Tehnologia folosită a fost adusă din Germania de tehnicianul Kurt Latzko. 

 Imaginea este o reproducere fidelă, nu un vizual generat de inteligența artificială

… Vezi mai puțin”

Am citit siderat mesajul de mai sus. M-am mai uitat o dată la sursa postării, crezând că e doar o poantă nesărată generată cu i.a. Nu era. Recitesc: Icoană imprimată. Imprimată pe perete. Cu imprimantă verticală. Tehnologie inedită. Reproducere fidelă. Chiar la Centrul de Presă al Patriarhiei. Și nu e cu i.a.

Astfel că, la prima vedere, din tot anunțul, cel mai luminos mesaj mi-a părut a fi îndemnul de la final – „vezi mai puțin!” – de altfel, un text standard predefinit în structura de navigare, dar cu o reverberație cu adevărat niptică. Bine mi-ar fi fost să văd mai puțin din postare, și mai bine mi-ar fi fost chiar să nu o văd deloc. Și asta deoarece postarea cu pricina este însoțită de un clip scurt (reel) edificator, îngrijit realizat. Nu am avut prudența de a „vedea mai puțin” și am dat click…

Am dat click, iar în fața ochilor mi s-au arătat 30 de secunde de tehno-fanie: o mașinărie ciudată, montată pe o șină paralelă cu peretele, cu un braț vertical mobil. Baza mașinăriei se deplasează lent, iar brațul culisează sus-jos cu o viteză nebună, lăsând în urmă pe perete, ca prin magie, o plăsmuire la o rezoluție perfectă: imaginea Sfântului Dimitrie cel Nou. Tehno-fania e și sonoră, căci pe fundal se aude un cor de psalți care cântă cu însuflețire un fragment din Paraclisul Sfântului: „lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”.

Textul explicativ ne spune că operațiunea reală a durat 30 de minute, reel-ul 30 de secunde. Cu mult mai mult durează uluirea celor care au văzut și comentat clipul.

*

„…vezi mai puțin!”

Nu din revoltă scriu cele de față, ci dintr-o mâhnire. Nu-mi face nici o plăcere să vorbesc despre asta, cred din toată inima că nu ar fi trebuit să existe niciodată acest subiect de discuție și să nu fiu eu printre cei care sunt nevoiți să atragă atenția asupra acestui fenomen dezolant.

Și nu doar din mâhnire scriu, ci și din tulburare – căci majoritatea zdrobitoare a celor care au comentat și absolut toți cei cărora le-am distribuit clipul (preoți și mireni deopotrivă!) s-au arătat șocați, uimiți, triști ori descumpăniți („urâciunea pustiirii” îmi răspunde, sec și fără menajamente, un prieten preot cu multă carte). Reacții într-un contrast înfiorător cu optimismul tehnologic care răzbate din postarea cu pricina. Ca și cum ar fi vorba de două biserici, nu de una și aceeași.

Nu înțeleg cum niște oameni altminteri harnici și cu bune intenții se pot lăsa atât de ușor seduși de ceea ce stârnește reacții instantanee de repulsie printre semenii lor ortodocși și nu e aici locul pentru a detalia modul cum o parte din Biserica Ortodoxă, atât de puternic ancorată în tradiție, reușește să se poziționeze atât de ambiguu în relație cu tehnologiile veacului acestuia. Trebuie reamintit totuși că există o serie de precedente. Există precedentul electronic – boxele, clopotele și isonul electronice. Există precedentul electric – becurile și led-urile. Precedente devenite acum prezențe tehnice obligatorii aproape în orice biserică, care s-au instalat atât de bine în spațiile bisericești încât a le mai pune acum sub semnul întrebării pare ridicol – ridicol ca un om care s-ar revolta din senin împotriva fermoarelor, nasturilor sau șireturilor.

Poate nu ar trebui să trecem cu vederea că de la vituperările unui Sorin Dumitrescu referitoare la apariția microfoanelor în spațiul liturgic și până astăzi – la microfonizarea aproape completă a bisericilor – nu au trecut decât trei decenii. Lumea accelerează în ritmul tehnologiei, al aceleiași tehnologii pe care o primim cu atâta generozitate în bisericile înălțate de fapt pentru a opri lumea și timpul în loc, pătrunzându-le de veșnicia Împărăției. Cum am putea opri timpul folosindu-ne fix de instrumentele care accelerează timpul? Cum se poate înduhovnici lumea cu microfonul depus direct pe Evangheliar, așa cum am văzut cu ochii mei într-o mănăstire? Cum se poate săvârși Sfânta Liturghie cu textul citit de pe tabletă, așa cum am aflat cu stupefacție că slujește un preot român din diaspora (mărturia îi aparține unui prieten diacon care a fost pus de curând în ingrata situație)?

Însă toate acestea și altele mai mari decât acestea nu ar fi fost posibile fără un precedent „catehetic”, adică un teren ideatic care pare să justifice și să alimenteze galopul unei părți din Biserica Ortodoxă spre digitalizare. Formule de ziar sau colocviale precum „amprentarea evanghelică a cyberspațiului”, „îmblânzirea digitalului”, „digitalul genuin eclezial” – pe care le-am acuzat cu alte ocazii[1],[2] sperând că sunt simple derapaje – nu doar că nu au fost abandonate, ci au proliferat și par să fi devenit principiile directoare ale implementării noilor tehnologii în practicile ortodoxe, principii atât de solide încât au devenit demne de a fi date tiparului (nu mai departe de anul trecut, într-un volum colectiv alcătuit în cea mai mare parte din contribuțiile academice ale unor preoți se afirma, de către diverși autori, că „noile tehnologii sunt neutre în plan spiritual”, că „tehnologia îi permite Bisericii să înainteze”, că „internetul nu este un spațiul separat de realitatea socială”, și chiar că… „bogăția de conținuturi, deja prezente în mediul virtual ar putea fi secondată de un transfer al rugăciunilor ortodoxe și spre inteligența artificială, fără a afecta în vreun fel ceea ce este procesul tradițional de rugăciune specific ortodox…”![3])[4].

Împrăștierea  pe perete a imaginii Sfântului Dimitrie și declararea oficială a acestui act ca fiind unul de natură iconică este un climax al acestor condiții și fixează totodată un nou precedent care, în logica mereu devoratoare a dezvoltării mediilor tehnice, va fi și el depășit.

*

„să nu se uite la trup, că este trecător…”

Oricât m-aș strădui, nu pricep cum un discurs teologic atât de rafinat în exprimarea prin paradox a unor realități duhovnicești subtile poate să se blocheze cu atâta lejeritate în certitudinea grosolană și bolovănoasă că tehnologia modernă „nu-i decât un instrument” și, pe cale de consecință, arătarea cu pricina se poate numi icoană…

 „Să nu se uite la trup, că este trecător…” – cuvintele acestea, extrase din Paraclisul Sfântului Dimtrie, cu care a fost ilustrat reel-ul tehnofanic capătă în acest nou context o amară ironie. Căci este evident pentru oricine că cea mai vizibilă consecință a acestei inovații este în primul rând eliminarea prezenței trupești a iconarului.

E drept că avem azi multe icoane, mai ales dintre cele mai noi, care par că suferă ele de lipsa de talent a zugravului (chiar într-o înregistare lansată de curând, l-am ascultat pe un  părinte inimos pronunțându-se răspicat împotriva slabei calități a multor icoane recente). Posibil ca și acesta să fi fost un motiv pentru care Biroul de presă al Patriarhiei a apelat la servicii profesioniste de pulverizare de cerneală în formă de sfânt. Însă, chiar și așa, cu toate stângăciile, lacunele și erorile, icoanele făcute de mâna omului sunt singurele care pot fi numite ca atare. Nu, sigur că nu toate icoanele sunt făcătoare de minuni, dar cu siguranță toți iconarii – mai pricepuți sau nu – sunt „făcători de închinăciuni”: dacă nu toți prin har și talent, măcar prin efortul trupului lor. Prin contractarea unei mașinării care să le suplinească acest efort se legitimează tacit o antropologie deformată, deztrupată, și aruncarea în irelevanță a unei întregi instituții teologice: iconarul chemat să trudească pentru noi, îmbrăcând în culoare carnea încă nepârguită a zidului. Poate că acum, contemplând perfecțiunea netrupească și neomenească a mașinăriei, vedem mai bine ceea ce, de fapt, va fi fost tot timpul evident: că zugrăvirea unei icoane este prin însăși natura ei un dialog în verticală al trupurilor – trupul iconarului care ostenește pentru a zămisli în formă și lumină materială trupul sfântului străluminat de lumină de Tabor. Inserția mașinăriei curmă brutal acest dialog.

Iar dacă „icoana este Liturghie în forme și culori”, așa cum spunea Preafericitul Părinte Daniel în luna noiembrie, la Conferința Națională de pictură bisericească[5], cum se poate ca în decembrie să se inducă ideea că icoana-Liturghie poate fi și din pixeli, laser, vectori și matrice informaționale?

În inima acestei relații liturgice s-a strecurat mașinăria, ca un cal troian într-o cetate pe care o credeam bine păzită de Tradiție. În locul icoanei făcătoare de minuni, mașina făcătoare de ficțiuni. Ea este cea care „nu se uită la trupul” ostenit al iconarului. Pentru că – deși concepută și realizată de către om, la fel ca pensula – mașina nu mai e omenească.

*

Despre neomeneasca reproducere

Un alt lucru pe care nu-l înțeleg este cum o întreagă tradiție a sublimării imaginii poate fi abandonată atât de ușor de dragul sublimului tehnologic[6].

Câțiva dintre prietenii cu care am povestit despre nefericitul eveniment mi-au replicat resemnați: „dar există oricum de atâția ani icoane litografiate și plastifiate, le găsești la orice pangar în cantități industriale”. Da, și asta e drept, avem de mult și prea multe iconițe litografiate, plastifiate, magneți cu sfinți, sfinți cu ventuză de lipit pe parbriz și tot soiul de accesorii în care imaginea sfântului e… accesorie. Totuși, chiar și în aceste forme inferioare, ele par că mai păstrează ceva, o firimitură din marele ospăț iconic. Da, sunt devalorizate prin procesul de producție în serie, însă portabilitatea lor încă le mai menține, chiar puțin, în realitatea concretă. Le poți atinge, le poți muta, au o greutate proprie.

În schimb, bidimensionalitatea radicală a plăsmuirii digitale face ca peretele să își piardă și el volumul și greutatea și devină ecran. Ecran – nu suprafață, ci interfață fără adâncime, blocând și absorbind privirea, interfață care nu poate arăta decât ocultând realitatea din jur. Adică… ecranând. Nu întâlnirea vie dintre trupul omului și trupul materiei, ci interferența unor năluciri: un zugrav care nu e om, dar pretinde că poate prelua prerogativul creator al omului, plăsmuind o imagine care nu e icoană. Din iconică, relația creatoare devine spectrală: nu pământ pătruns de Cer, ci poartă de evacuare din realitatea palpabilă, pas intermediar către o viitoare anti-dimensionalitate a hologramei (deși cred că e puțin probabil ca icoanele să fie „re-create” prin holograme în spațiile liturgice ortodoxe, acestea din urmă vor fi, cel mai probabil, folosite cu succes în scopuri catehetice și educaționale, de îndată ce vor fi suficient de ieftine. Cine nu ar fi sedus de apariția în hologramă a unui sfânt din oricare secol care-și „rostește” învățăturile în mod „direct” către oamenii din parohie?).

„Imaginea este o reproducere fidelă…” – se spune în clip. Formularea lasă de înțeles că „reproducerea” (indiferent de forma ei) este în sine acceptabilă teologic, faptul că e „fidelă” este un plus, iar faptul că nu e „generată cu inteligență artificială” este o garanție suplimentară a autenticității și legitimității întregului demers. Nu are rost să prelungesc inutil discuția: unicitatea oferită omului de către Dumnezeu și unicitatea pe care omul o oferă mai departe creațiilor sale este, dincolo de orice dubiu, complet incompatibilă cu logica benzii industriale, în care originalul este înghițit de copiile virtual infinite.

Pentru ilustrare, poate că e mai de folos un exemplu. Dacă prin absurd – și să ne ierte sfinții că am ajuns să avem nevoie de exemple absurde – am face rost de o imagine de computer tomograf (CT) a unui sfânt dintre cei recent canonizați, nimănui nu i-ar trece prin cap că aceasta ar trebui tratată ca o icoană – deși se poate spune cu certitudine că imaginea CT este o „reproducere fidelă”.

Și asta deoarece imaginea generată de CT, la fel ca ecografia, și la fel ca „icoana” emisă de mașina de pulverizat sfinți pe pereți, sunt înțelese ca procesări, ca modulări grafice ale unor informații smulse din trup. Replici de mare precizie, realcătuiri utile contextual, care nu ar trebui să aibă altă pretenție decât aceea de a indica. Ele sunt semne care indică – și de aceea sunt valabile doar în propriul lor orizont – iar nu simboluri al căror rost e să unească realități de ordine diferite. Periculoasa confuzie în cascadă dintre semn și simbol, dintre actul pictării și actul pulverizării, dintre acțiunea de zugrăvire și cea de generare, dintre facere, zămislire și producere, dintre icoană și reproducere, dintre linia continuă (tușă/tușeu/touch/atingere!) și o succesiune infinitezimală de puncte colorate ne aduce pe nesimțite în zona sumbră a unui difuz dochetism tehnologic.

*

Discernământul și leviatanul

Primul beneficiar oficial al unei lucrări de acest gen (realizate de aceeași firmă) a fost o parohie din județul Brașov care, în urmă cu două luni, a pulverizat imaginea sfântului Liviu Galaction la poartă și pe pereții muzeului parohial. Într-un articol de pe Basilica, părintele paroh explica: „Într-un spațiu cu destinație liturgică, nu aș fi apelat la această tehnologie. Dar, din progresul rapid al tehnologiei actuale, trebuie să avem discernământul de a alege lucrurile bune… Discernământul este cheia.”[7]

Ce se ignoră însă este că aceste sisteme digitale au „prin natura lor” o logică de creștere exponențială, rapidă și în mare măsură de necontrolat. Din acest motiv, le putem numi leviatan, fără teama de a greși prea mult. Spre deosebire de uneltele manuale[8], dinamica socială a leviatanului tehnic nu este limitată de durată și de efort fizic – astfel el, în lipsa unui refuz ferm, articulat și coerent, va tinde să prolifereze și să se multiplice cu o viteză care nu mai lasă vreme pentru exercitarea „discernământului”. Pentru leviatan, nu există limită – nici măcar aceea a spațiului sacru – pe care el să nu tindă să o încalce. În ciuda certitudinii noastre că deținem cheia discernământului, leviatanul tehnic nu se va opri de la sine în pridvorul bisericii, pătruns de frică și cutremur.

Am văzut deja că ceea ce părea inițial de neconceput (becuri, boxe, microfoane, camere video în naosuri[9] și altare) a devenit – cu o viteză din ce în ce mai mare și cu o lipsă de reacție din ce în ce mai acută – banalitate, necesitate, etalon și regulă. „Cheia discernământului” nu pare să fi funcționat nici măcar pentru aceste provocări mai mici, la vremea apariției lor, cum putem fi atât de siguri că va funcționa acum?

Așadar, este foarte probabil ca exemplele date de Agenția de Știri Basilica și puse în practică de Prima Impresie SRL la parohia Cristian și la centrul de presă de la București să fie replicate din ce în ce mai des – mai întâi în spații non-liturgice, apoi poate în pridvorul bisericii, apoi poate în pronaos și de acolo mai departe. E dinamica oricărei inovații de succes din zilele noastre – mai întâi marginală, cu caracter de excepție sau experiment, iar după o promovare reușită, se generalizează, devine ieftină și accesibilă – iar după aceea devine normă.

Produsele leviatanului sunt ieftine, eficiente, rapide și spectaculoase, așa că, în aceste condiții permisive, este cât se poate de previzibil ca exemplul dat de „Prima impresie SRL” să fie urmat de alte firme și alte prime impresii, care vor crea o nouă piață și, odată cu o nouă piață, o nouă „estetică”. Iar o nouă estetică înseamnă un nou mod de a percepe lucrurile – nu un mod inspirat de Tradiție, ci copiat brutal după modus operandi al leviatanului – o estetică a eficienței, a vitezei, a spectaculosului, a dimensiunilor absorbite în ecran, a lipsei de trup și de efort.

Generalizând dincolo de cazul de față, ceea ce nu pare să înțelegem este că digitalizarea experienței religioase cotidiene va schimba și mai mult percepția noastră asupra spațiului liturgic[10], și asupra a ceea ce trebuie să fie Biserica în raport cu lumea și lumea în raport cu Biserica, și asupra modului nostru de a trăi în Biserică și în lume. Tot așa cum, în lumea de dincolo de pridvorul Bisericii, vedem cum „sistemele” de educație, justiție ori sănătate se preschimbă cu repeziciune „după chipul” digitalizării.

Ca acest lucru să nu se întâmple și dincoace de pridvorul Bisericii, mai mult decât s-a întâmplă deja, e imperios necesar să începem să numim corect lucrurile. Să nu numim „icoană” ce nu e icoană, să nu numim „unealtă” ce nu e unealtă. Ne va fi atunci mai ușor să vedem că unul dintre capetele leviatanului digital care ne răsuflă în față este un iconoclasm adus la zi, cu altă strategie și cu alte mijloace. Un iconoclasm nou care atacă ceea ce este iconic nu prin distrugere, ci prin simulacru. Nu prin aneantizare, ci prin reproducere la infinit. Nu prin nimicire fizică, ci printr-o neutralizare metafizică.

Să fim mai prudenți și mai sceptici, să încetăm să credem că am fi deplin apți și liberi să adoptăm orice inovație la viața Bisericii și că mijloacele ar putea fi complet indiferente față de scopuri, atâta vreme cât scopurile sunt „corecte” duhovnicește.

Să nu plecăm și noi urechea la ceea ce strigă din rărunchi lumea de azi: că e de preferat să înlocuim oamenii cei „cu trup trecător” cu mașinării care fac treaba mai ieftin.

Și mai ales să nu ne grăbim să ne instalăm în minți și-n suflete șinele pe care veacul va vrea să-și potrivească imprimantele de năluciri.

***

PS – înainte de publicarea acestui articol, reel-ul a fost eliminat fără nici o explicație din fluxul de facebook al Agenției Basilica și de pe toate conturile de social media asociate. Din păcate, ștergerea clipului reduce șansele unei dezbateri mai asumate despre rostul și limitele noilor tehnologii în Biserică. Am însă la îndemână un print-screen cu clipul, atașat articolului. Cred că nu mai are rost să mai spun că e „o reproducere fidelă, nu un vizual generat de inteligența artificială”. Reel-ul cu aceeași mașinărie producând imaginea sfântului Liviu Galaction de la Cristian poate fi urmărit aici – https://www.facebook.com/reel/2642830139402575

Note:

[1] https://r3media.ro/apocrife-din-noul-tech-stament-romanesc/

[2] https://r3media.ro/oaspeti-cu-ecran-in-gene-sau-despre-ce-colinda-biserica-atunci-cand-nu-se-canta-colinde/

[3] Extrase din Digitalizarea vieții. Radiografii științifice și spirituale, editori: Pr. prof. univ. dr. Ioan C. Teșu, Arhid. lect. univ. dr. Adrian-Sorin Mihalache, Pr. lect. univ. dr. Cristian-Alexandru Barnea, Doxologia, 2024

[4] Formulările de mai sus se reflectă și în modalitatea de predare a orelor de religie, după cum se observă într-un articol recent din Ziarul Lumina: „trebuie să ţinem pasul cu evoluţia pentru a nu fi acuzaţi că suntem înapoiaţi, că avem abordări arhaice ori că suntem prizonieri ai metodelor învechite, ci şi pentru că, fiind ancoraţi în realitate, vedem că metodele moderne sunt foarte apreciate de copii şi tineri”.

[5] https://basilica.ro/icoana-ortodoxa-loc-intalnire-sfintii-in-rugaciune-patriarhul-daniel/

[6] Formula îi aparține istoricului american Leo Marx, preluată de discipolul său, profesorul David E. Nye, într-o lucrare din 1994 – „American Technological Sublime”

[7]https://basilica.ro/sf-liviu-galaction-pictat-tehnica-inedita-satul-natal/

[8] Că e vorba aici de fapt de fascinația pentru tehnologiile moderne e și mai clar din următorul fapt: deși retorica obișnuită stipulează că și tehnologia modernă „tot o unealtă este”, prezența uneltelor manuale în biserici ar fi scandaloasă – folosirea unei chitare, viori sau tamburine este absolut de neconceput în spațiul liturgic, din motive de mult clarificate. Însă, de partea cealaltă, apariția isonului electronic nu pare să fi tulburat aproape pe nimeni, motivele de excludere din spațiul liturgic nu au mai fost invocate în acest caz. Similar, cei care au acuzat nefirescul prezenței boxelor, microfoanelor și ecranelor în biserici par să fie tare puțini – semn că există o capacitate a tehnicilor moderne de a se furișa, de a coloniza în mod subtil un spațiu fără să scandalizeze.

[9] https://r3media.ro/oaspeti-cu-ecran-in-gene-sau-despre-ce-colinda-biserica-atunci-cand-nu-se-canta-colinde/

[10] Reamintesc exemplul de mai sus, al preotului punându-și tableta pe Sfânta Masă pentru a oficia Liturghia.