OPINIICronica unui popas în împărăția vieții - Tabăra Din Inima Satului

Cronica unui popas în împărăția vieții – Tabăra Din Inima Satului

Există unele județe în România despre care se vorbește puțin sau chiar deloc. Poate pentru că nu au infrastructură așa-zis „occidentală” sau poate pentru că peisajul natural nu este pus în valoare. Dar oare cât de banali putem fi? Un loc se rezumă la buna sau proasta gestionare a resurselor și, deci, la politică și birocrații? Cred că cea mai de seamă resursă dintre toate este resursa umană. Și totuși, ne ambiționăm să împrăștiem felurite opinii despre „căței” și „teatru politic”, uitând cu totul de om sau, cel puțin, lăsându-l voit în plan secund. O reformă strașnică a sistemului de gândire poate ar fi tocmai aceasta – gândul la om, la Dumnezeu și alte bucurii.

Pentru cei din preajma mea, Caraș-Severin este ceva abstract, care nu spune prea multe; genul de județ pe care îl uiți în jocurile de enumerat județele țării. Principalul și cel mai accesibil reper în analiza unui județ este întocmai municipiul, reședința. În cazul de față, vorbim despre Reșița, un orășel industrial de vreo șaizeci de mii de locuitori – de-o seamă, deci, cu Sighetu Marmației (al doilea oraș ca mărime din Maramureș și „capitala istorică” a acestuia). Îmi amintea vag, înainte de intrarea în proiect, de locomotivele cu abur și cam atât.

De doar două incursiuni am avut parte prin județul Caraș-Severin. De fiecare dată am pornit cu trenul spre Reșița reticent și oarecum sceptic, întrucât mediul era cu totul nou și nu conștientizam valoarea propriu-zisă a proiectului. Primul contact cu TDIS a fost o întâlnire de o zi la Văliug, o localitate montană la câțiva kilometri la nord de Reșița, pentru o formare de voluntari. Prezența era obligatorie pentru cei ce doreau să facă parte din echipă vara aceasta. Deși intrarea mea în grup era oarecum întâmplătoare și neașteptată, am decis să merg, să văd despre ce este vorba.

O zi întreagă ne-a fost prezentat proiectul, cu argument, cu ateliere, structură și tot tacâmul. Tabăra e structurată pe următoarele ateliere: comunicare și lucru în echipă, educație pentru viață, artistic, jocuri și seri tematice, dezvoltare personală, formare duhovnicească și un atelier dedicat părinților.

Eu am ales să fac parte din echipa atelierului de comunicare și lucru în echipă (decizie de care nu am fost prea sigur atunci, dar care s-a dovedit a fi foarte bună ulterior).

Fără a oferi mai multe detalii despre desfășurarea propriu-zisă a taberelor, am să trec direct la esență. Este nemaipomenit ce se petrece, an de an, în Caraș. După ce am fost voluntar chiar la tabăra de deschidere din vara aceasta, mi-am dat seamă că sesiunile inițiale de formare nu mai au relevanță adesea în momentele neprevăzute cu copiii.

Cele cinci zile sunt special gândite pentru a câștiga încrederea și afecțiunea copiilor, pentru a se forma o conexiune la nivel intrinsec între noi. Acest lucru produce schimbări și întrebări la care vor găsi (sau nu) răspunsuri de acum înainte. Și toată această avalanșă de emoții îi dezvoltă din punct de vedere emoțional.

Mare parte din copiii ce participă la astfel de tabere vin din medii rurale defavorizate – atât moral, cât și, mai cu seamă, material. Și acest aspect își face simțită prezența inclusiv în maniera în care își exprimă (sau nu) imaginația. Pentru majoritatea, TDIS este o gură strașnică de aer, este evenimentul așteptat tot anul, întrucât nu dezamăgește niciodată.

Am întâlnit, în Ticvaniu Mare (comuna/ satul unde am activat eu), copii ce cară în spate problemele și păcatele adulților din preajma lor. Greutățile construiesc, chiar și fără voie uneori, un soi de rezistență, în schimb patimilor adâncite de-a binelea în spiritul familiei este excepțional de greu să le răspunzi cu virtuți.

Tabăra din Inima Satului, ca entitate colectivă, știe asta foarte bine și acționează în consecință cu un pragmatism fin și candoare. Nu depășește limite nepotrivite și nu caută să înlocuiască rolul dascălilor ori al părinților, ci vine în ajutorul acestora.

Ce e și mai interesant și, oarecum, dovedește tot ce am scris până acum, e faptul că la final, la momentul de „melancolie”, aproape toți plâng. Pentru că nimeni nu poate lua ce s-a creat acolo, în cele cinci zile de copilărie pură.

Îmbrățișarea mare a unui copil mic care mai și șoptește, printre lacrimi: „Am să te port mereu în inima mea. Te iubesc și-ți mulțumesc!”, nu are cum să te lase indiferent. Chiar și cele mai împietrite caractere cedează atunci.

Închei, pentru moment, descrierea proiectului TDIS în speranța că o nouă experiență ca aceasta mă va „obliga” să mai scriu despre minunile neștiute ale Banatului de Munte. Vă recomand cu căldură să-i urmăriți îndeaproape și pe rețelele sociale de Facebook și Instagram + ATOR Banatul de Munte și Centrul de Tineret Moniom.

Ce slogan frumos… „Împreună pentru copiii noștri!”.

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT