Creștinism și latinitate în Balcanii Antichității târzii

Să ne imaginăm Balcanii secolului VI ca un arhipelag de enclave latine, ca niște faruri în noapte, semnalând continuitatea Romei într-o lume uitucă. Incripțiile în latină din Moesia Secunda, epitafurile creștine de la Tomis sau grafitti-urile soldățești din Oescus — toate acestea sunt ecouri ale unei lumi care refuză să moară.

În această geografie spiritualizată, latina nu mai e limba filozofilor, ci a solaromadaților, a clericilor misionari și a țăranilor creștini. O limbă vie, dar provincială, populară, chiar rudimentară — mai aproape de romanitatea lui Iustinian decât de strălucirea lui Cicero. O limbă a simplității, dar și a fidelității.

Așa cum în Irlanda misionarii celți au salvat manuscrisele latine din ruine, tot așa în Balcani, biserici obscure și mănăstiri uitate au păstrat în ritul liturgic latina populară. Psaltirea găsită la Naissus și predicile episcopului Nicetas din Remesiana nu sunt doar artefacte arheologice — sunt mărturii ale unei latinități care a supraviețuit în genunchi, dar niciodată zdrobită.

Spre deosebire de Roma, care ne-a lăsat foruri și apeducte, latinitatea balcanică nu a fost monumentală, ci discretă, domestică, aproape rușinată de sine. Nu avem un Colosseum, dar avem grafitti religioase la Viminacium. Arheologia ne vorbește nu despre glorie, ci despre rezistență în condiții precare.

În anii ’60, cercetători ca I. Barnea au început să dezgroape epitafuri în latină de pe malul Pontului Euxin. Erau formule simple, smerite: Hic requiescit…, dar în ele pulsa încă sufletul Romei. Alte mâzgăleli pe un zid pronunță acest strigăt: „Vivas in Deo!” — un testament al unui soldat anonim, dar roman.

Ce învățăm de aici? Că latinitatea nu s-a evaporat, ci s-a topit în obiectele vieții cotidiene: o inscripție funerară, un sigiliu imperial, o monedă cu Invicta Roma emisă la Tesalonic. Latina a fost limba vieții, nu a teoriei; limba slujbelor murmurate, nu a predicilor sofisticate.

Limbajul juridic al armatei din Illyricum, așa cum îl găsim în Strategikon-ul împăratului Mauriciu, era plin de termeni latini vulgarizați: caballus în loc de equus, adque în loc de atque. Asta nu e degenerare, ci adaptare fonetică — o tranziție fonologică către limbile romanice.

Într-un colț uitat al Imperiului Roman târziu, între apele Dunării și munții Iliriei, se ivește figura lui Iustin I, un țăran ilir devenit împărat. Iustin era un om simplu, dar cu un instinct sigur pentru putere și legitimitate. Pe vremea sa, Imperiul răsăritean încă mai păstra, ca prin miracol, limba latină în cancelarie, în armată și în codul de legi, chiar dacă greaca începea să domine în agora și în predicile episcopilor.

Unii erudiți din veacul XX (precum A.H.M. Jones) au văzut în Iustin ultimul exponent al unei generații vorbitoare de latină într-un peisaj ce se eleniza rapid. Istorici precum Florin Curta sau Peter Heather propun altă sugestie: Justin folosea latina nu doar din obișnuință, ci ca armă diplomatică — o punte către Occidentul papei Hormisdas și al regelui got Teodoric.

Acolo unde greaca era limba saloanelor din Constantinopol, latina rămânea limba legilor, a jurămintelor militare și a conștiinței romane. Nu întâmplător, titulatura imperială a lui Justin era încă păstrată în formula solemnă: Imperator Caesar Flavius Iustinus Augustus.

Latina balcanică n-a pierit brusc, ci a murit vorbind. Mai precis, a fost transformată dintr-un idiom oficial într-o sumă de dialecte populare — strămoșii limbii române, aromâne și dalmate.

Latina folosită în codul lui Justinian nu era moartă, ci post-clasică — un argou oficial care trăia între Italia și Balcani. Era o latină funcțională, birocratică, dar vie, asemenea englezei juridice de azi.

Interesant este că unele greșeli de ortografie din inscripții ne spun mai mult decât cele mai savante tratate: ele reflectă limba vorbită, nu limba predată. Așa aflăm că, în Balcani, latina evolua într-o direcție proprie, cu trăsături fonetice și lexicale distincte — ceea ce unii numesc dialectul daco-moesian.

Ajungem la inima chestiunii: cine se mai numea „roman” în secolul VI într-o lume fără Roma? Răspunsul nu este deloc simplu. Pentru locuitorii Dobrogei, ai Daciei și Moesiei, a fi roman nu mai însemna a vorbi latină impecabilă, ci a aparține unei tradiții, a unui crez și — paradoxal — a unei împărății fără capitală clară.

În viziunea lui Robert Browning, dar și a istoricilor bizantinologi de mai târziu, identitatea romană era fluidă, migrând de la limbaj la religie. Florin Curta merge mai departe și afirmă: romanii balcanici erau Romanoi prin botez și prin fidelitate față de împărat, nu prin vocabular. Era o romanitate eclezială, nu etnică.

Și totuși, armatele de la Dunăre, coloniștii limitanei și păstorii din Carpați păstrau mai mult decât un titlu onorific. Ei aveau numenul Romei în sânge și în limbaj.

De aici se nasc întrebări incandescente:

• Au fost vlahii urmașii acestor latini provinciali?
• Este limba română o memorie vie a latinității rurale din Moesia și Dacia?
• Poate fi identitatea românească citită ca o prelungire etică și mistică a romanității creștine?

Poate că da. Ce destin extraordinar: să fii ultimul dintre romani — și totodată primul dintre o nouă stirpe!

Conciliul de la Calcedon este, poate, momentul culminant în care limba latină și dogma creștină converg cu forță și claritate. Scrisoarea Papei Leon cel Mare – faimoasa „Tomus Leonis” – a fost redactată în latină și trimisă din Roma către sinodul oriental. Când a fost citită în plenul conciliului, episcopii greci au exclamat: „Petros dia Leonos elalēsen” – Petru a vorbit prin Leon!

Este poate cel mai frumos elogiu adus vreodată limbii latine într-un sinod dominat de greci. Tomus Leonis — păstrat integral în latină — este o capodoperă a teologiei patristice occidentale, articulând clar, fără echivoc, dogma unui Hristos în două firi, dar o singură persoană. Limba Romei devenea limba ortodoxiei universale.

Epigrafic, avem și urme materiale ale acestei teologii: la Aquileia, în nordul Italiei (dar cu legături administrative cu Illyricum), a fost descoperit un fragment de psaltire latină, datat c. 450, cu versuri folosite în context liturgic: “Domine, refugium factus es nobis.” Aceasta era limba rugăciunii publice, nu doar a legislației.

În provinciile balcanice, o serie de inscripții în latină atestă prezența unei liturghii latine chiar și după apariția limbii slavone. În Tomis (Constanța), inscripții funerare de secol VI precum “In pace requiescit servus Dei…” reflectă formule standard ale creștinismului latin.

La Naissus (Niš) și Sirmium, au fost descoperite fragmente de altare cu inscripții de tip “Sanctus Laurentius, ora pro nobis”, iar la Viminacium, un mic sigiliu de plumb poartă numele “Comes Iulianus in nomine Dei”. Nu e mult, dar e destul pentru a înțelege că latina a fost vorbită nu doar de generali și scribi, ci și de preoți și călugări.

Creștinismul a fost pentru limbajul latin un adăpost. A conservat-o, dar a și fosilizat-o. Devenind limbă liturgică, latina a rămas vie în Biserică. Exact cum va fi mai târziu slavona bisericească — înțeleasă doar de cler, dar rostită de popor.

Pe coamele pietroase ale Pindului, în văile înguste ale Gramei sau în satele din Tesalia și Epir, se aude și azi o limbă care pare o incantație romană scăpată de sub timp. Aromâna — vorbită de păstori vlahi, negustori itineranți și cărturari marginali — nu e altceva decât o latină provincială supraviețuitoare, un dialect romanic oriental care refuză să moară. Un miracol lingvistic, dar și un paradox istoric.

Aromâna uimește. De la frate la soră, de la lume la trup, vocabularul ei respiră latină. Gramatica e romană în esență, deși cu înflorituri locale, fonetica e arhaică, iar melodia e pastorală. În ea răsună nu latina Senatului, ci latina transhumantă, latină de colibă și mănăstire, latină dusă pe potecile Balcanilor de păstori, soldați și călugări.

După valurile de invazii slave din secolele VI–VII, latina nu a dispărut, ci s-a refugiat. Mai precis, s-a repliat în zonele greu accesibile, acolo unde imperiul n-a mai fost, dar Biserica și obiceiul au rămas. Este ceea ce Florin Curta și Alexandru Madgearu numesc „retragerea latinității în arcul montan carpato-balcanic”. Acolo, limba Romei a pierdut contactul cu metropola, dar a supraviețuit printr-o formă de izolare creatoare.

Această ipoteză e confirmată de:

• Toponimie de substrat latin în Balcani (Seliște, Fântânele).
• Terminologie pastorală latină în aromână: oaie, capră, brâu, turmă, colibă — toate cu echivalente directe în latina vulgară.
• Lexeme bisericești conservate în forme pre-vulgate: sânt (de la sanctus), cruce (de la crux), Domn (de la Dominus).

Spre deosebire de latina juridică sau teologică, latina păstorilor era funcțională, ritualică și mitologică. Aromâna păstrează expresii care nu se mai regăsesc nici măcar în româna literară:
• făr’ de nime – „fără de nimeni” (de la nemo).
• hira – „setea”, din fames.
• armã – „suflet”, poate din anima, dar transformat prin filtrul oralității și al credinței populare.

Vlahii sunt, poate, ultimii romani autentici. Ei nu au trădat calea romană, ci au continuat-o instinctiv. Asta face din aromână nu un dialect inferior, ci o latinitate pură prin simplitatea ei.

Aromâna e „o limbă care plânge și cântă. O limbă care nu mai e scrisă, dar încă e trăită. Și tocmai de aceea — o limbă care mântuiește”. Într-adevăr, aromâna e un logos care a învins istoria prin viață.

Lingvisticienii contemporani susțin ipoteza că aromâna și româna au un strămoș comun în latina vulgară a Balcanilor orientali — un idiom roman provincial, militar și creștin. Diferențele dintre ele apar abia în perioada post-romană, când drumurile istorice se despart: una rămâne în munții Pindului, alta urcă în Carpați.

Aromâna nu este un accident istoric, ci o formă de memorie vie. Ea ne amintește că latinitatea n-a fost doar o cucerire, ci și o credință. Nu doar o cultură de marmură, ci și o tăcere pastorală care a supraviețuit furtunii.

Poate că Roma a căzut, dar nu și limba sa. Ea trăiește azi în vocalele lungi ale unui bătrân vlah care-și strigă turma, în rugăciunea unui preot bătrân dintr-un sat aromân, în versul unui cântec care nu se scrie, dar se moștenește.

Iar dacă limba e sufletul unui popor, atunci aromâna este dovada că latinitatea are încă suflet — și încă unul viu.