Cînd întîmplări pe care le credeai imposibile încep să se petreacă sub ochii tăi, senzaţia de irealitate nu te mai părăseşte. Aşa am păţit la inaugurarea statuii lui Lenin în Gelsenkirchen, oraş din landul NordRhein-Westfalen.
Situaţia ar fi nostimă, dacă nu ar fi macabră. Unui criminal notoriu, împotriva ideologiei căruia nemţii s-au ridicat necontenit, de la sfîrşitul Primului Război Mondial pînă căderea Zidului Berlinului, acestui criminal urmaşii lui Bismarck nu găsesc altceva mai bun decât să-i prindă conturul în muchii statuare.
Sînt trei detalii a căror gravitate mă pune pe gînduri. Primul e că germanii oferă imaginea unui popor pînă într-atît de degenerat încît nici măcar nu-i mai pot compătimi. Arienii nu numai că îşi reneagă trecutul, pe care acceptă să-l rescrie după cum le dictează adversarii, dar pe deasupra îşi împing pocăinţa pînă la pragul ruşinos de a îngenunchea în faţa foştilor duşmani, a căror efigie o zidesc în piatră, o atîrnă pe străzi sau o pun drept frontispiciu pe instituţiile publice.
Aşa se face că numele marxiştilor de care germanii s-au ferit ca de diavol le ornează astăzi oraşele. La Berlin te întîmpină nu numai grupul statuar închinat lui Marx şi Engels, dar în acelaşi timp te poţi plimba pe podul „Karl Liebknecht“ şi poţi vizita Fundaţia „Rosa Luxemburg“. Ultimii doi, Liebknecht şi Luxemburg, consîngeni devotaţi din tagma lui Troţki, Eduard Bernstein şi Karl Kautsky, au fost la un pas să facă la München ceea ce Bela Kuhn a reuşit să facă la Budapesta în 1919: revoluţia bolşevică după modelul strălucit al irepetabilului Lenin. De altfel, Berlinul nu e deloc o excepţie. La Wuppertal statuia lui Engels se ridică cu zvelteţe triumfătoare, la fel cum la Trier silueta lui Marx ţinteşte cu cutezanţă văzduhul.
Al doilea detaliu este că anul trecut, la o aruncătură de băţ de Poarta Brandenburg, am dat peste monumentul închinat „Soldatului Sovietic“. Priveam şi nu-mi venea să cred, senzaţia de irealitate pocnindu-mă în moalele capului. În marmură masivă, după tiparul grobian, de un prost gust compact, al artei sovietice, o namilă cu cască şi puşcă îşi arunca silueta gigantică spre cer, încadrată de două tancuri T34. Mausoleul este uriaş, respingător în uşurinţa cu care pune în lumină înfăţişarea violentă a brutei ruseşti. Îl priveam şi îmi spuneam: simbolul barbarilor veniţi din pusta asiatică spre a viola două milioane de femei supraveghează nestînjenită Poarta Brandenburg, simbolul imperial al Casei Prusace. Şi asta în secolul al XXI-lea.
Al treilea detaliu este că, la cîţiva kilometri de relieful impunător al brutei roşii, în cartierul Charlottenburg din Berlinul de Vest, există un deal al cărui nume sună bizar: „Teufelsberg“: „muntele Dracului“. Dealul este împădurit, fiind străbătut de cărări umbroase, pe care poţi urca pînă în vîrf, unde pasul ţi se opreşte pe un platou neted, care îţi îngăduie o perspectivă largă asupra capitalei.
Dealul acesta nu e o formă de relief ivită din capriciul naturii, ci este o căpăţînă făcută de mîna omului după război: curăţind ruinele unui oraş devastat, nemţii au adunat 75 de milioane de metri-cub de moloz, le-au acoperit cu pămînt şi au plantat foioase. După 20 de ani, maldărul de moloz s-a topit în peisaj sub forma unui cochet deal pe care astăzi orice turist poate păşi în tihnă: cu condiţia să nu ştie istoria tragică a movilei pe care calcă.
Unor astfel de dealuri făcute din bucăţi de ruină nemţii obişnuiesc să le spună „Trümmerberg“ sau „Schuttberg“: dealuri-dărîmături, un fel de uriaşe cocoaşe tumularice ce sînt presărate cu zecile pe teritorul Germaniei, precum nişte cicatrice amintind de iadul din timpul bombardamentelor. Ca un amănunt macabru: 75% din clădirile Germaniei interbelice au fost distruse în timpul ultimului război. La Köln, Dresden, Frankfurt, Hannover, Leipzig, Möchengladbach, Pforzheim, Stuttgart sau Hamburg, relieful se zbîrceşte pe alocuri spre a întruchipa spinări de coline făcute din dărîmături. Fireşte, dacă nu eşti pus în temă, nu bănuieşti lugubra origine a acestor imense tăpşane, care acum, acoperite cum sînt de iarbă, copaci şi bănci, nici măcar nu-ţi mai sar în ochi.
Şi atunci mă întreb: cum poate un popor a cărui ţară este brăzdată de asemenea dealuri-dărîmături să ridice statui unor marxişti împotriva cărora, nu mai departe de secolul trecut, au luptat pînă la extincţie? Cît de ştearsă trebuie să-ţi fie memoria ca să săvîrşeşti o asemenea abdicare sub unghi simbolic? Cît de stîrpit trebuie să-ţi fie orgoliul ca să primeşti o asemenea palmă?
Cine crede că exerciţiile acestea de umilinţă publică sînt episoade sporadice, un fel de accidente minuscule fără răsunet în conştiinţa nemţilor, se înşeală. Un popor e doborît atunci cînd statuile duşmanilor îi marchează teritoriul. O naţiune este asuprită atunci cînd efigia vrăjmaşilor nu-i mai trezeşte nici o reacţie de revoltă. Iar nemţii aici au ajuns, la stadiul unei letargii tăcute, ca şi cum întreaga lor istorie poate fi redusă la momentul nazist. Cu o vorbă a unui politiciam contemporan, Alexander Gauland: „Hitler har unser Rückgrat gebrochen.“ („Hilter ne-a rupt coloana vertebrală“).
Sub unghi moral, expresia e adevărată, chiar dacă, istoric vorbind, nu Hitler le-a rupt spinarea, ci duşmanii a căror propagandă postbelică i-a adus pe nemţi în stadiul de a-i privi pe asupritori ca pe nişte eliberatori. Tocmai pe acei asupritori de statuile cărora nu mai pot scăpa, de la Lenin la soldatul sovietic de lîngă Poarta Brandenburg, de la Rosa Luxemburg la Karl Liebknecht.
De curînd, în Parlamentul german, ecologiştii au propus ca termenul de „rasă“ să fie eliminat din Constituţia republicii federale, de vreme ce în lume nu mai există rase, ci doar indivizi. Nu prostia afirmaţiei în sine te face să te cruceşti, ci elanul cu care nemţii îşi sapă singuri groapa. Nu e departe ziua cînd inscripiţia Dem deutschen Volke (Poporului german) de pe arhitrava clădirii Reichstag-ului va fi dată jos.
Din suveranitatea nemţilor nu a mai rămas decît amintirea unui coşmar. Însăşi expresia „popor german“ are o nuanţă a cărei vetusteţe are darul de a leza demnitatea unor alogeni care şi-a făcut din exterminarea autohtonilor un principiu de existenţă. Regiunile de no man’s land din cartierele arăbeşti din Berlin, Dortmund sau Düsseldorf, unde poliţia nu intră decît în formaţii de luptă, pledează pentru bunele intenţii pe care colonizatorii le au faţă de indigenii care au avut naivitatea de a-i primi. În aceste împrejurări, o statuie ca cea a lui Lenin începe să fie o pleaşcă meritată, ba chiar o confirmare banală a unui fapt de la sine înţeles: unui popor îngenuncheat îi poţi impune orice, de la statui pînă la articole de Constituţie, de la cartiere arăbeşti pînă la căsătoria între homosexuali.
Nici o statuie nu e neutră sub unghi istoric. În muchiile ei dospeşte o voinţă simbolică de a opri timpul în loc: sub forma unui triumf, a unei înfrîngeri, sau pur şi simplu sub forma unei recunoştinţe. O statuie este sedimentarea în piatră a unei stări colective, este precipitarea unei tensiuni adunate într-o bucată de materie. Statuile sînt un memento şi totodată un îndemn. El conţin o amintire şi deopotrivă adăpostesc o semnificaţie. Cînd amintirea e neagră şi semnificaţia e umilitoare, statuia devine bici, iar inaugurarea ei, pedeapsă.
Nemţii îşi biciuiesc conştiinţa cu statui de criminali notorii.
Îşi dau singuri în cap cu marmura violatorului sovietic şi cu oţelul călăului bolşevic. În timpul războiului, pe soldaţii ruşi nemţii îi numeau generic „Ivan“, la fel cum ruşii îi botezau pe soldaţii Wehrmacht-ului cu apelativul „Fritz“. Fritz nu doar că a murit, dar pînă şi memoria îi este scelerată, de vreme ce nemţii nu au voie să-şi comemoreze eroii din ultimul război.
În schimb, Ivan nu doar că şi-a făcut mendrele pe malul rîului Speer (a distrus, a spurcat, a împărţit cartiere, a ridicat ziduri, a spoliat oraşul), dar acum, drept semn de triumf, statuia lui face umbră Porţii Brandenburg, în vreme ce efigiile coloşilor marxişti împopoţonează greţos străzile, staţiile de transport, podurile şi instituţiile capitalei.
La Gelsenkirchen s-a inaugurat statuia lui Lenin. Nu e un accident, nu e o greşeală. E o fatalitate întinzîndu-se încet peste Europa. Mă întreb cît va mai dura pînă cînd statuia lui Marx va privi cerul de pe malul Dîmboviţei.
