Numai în cuvintele limbii tale se întâmplă să-ți amintești de lucruri pe care nu le-ai învățat niciodată. Căci orice cuvânt este o uitare și în aproape oricare s-au îngropat înțelesuri de care nu mai știi. Cum altfel am putea da folosință vie cuvintelor? Dar dacă în orice cuvânt există o parte de uitare, este totuși vorba de uitarea noastră și ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de cultură: să înveți noutatea ca și cum s-ar ivi din tine.
Am voit să pătrundem în „uitarea” românească. Ce stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun, trebuie răs-bunat. Cu istoria noastră nu am avut întotdeauna răsunetul câtorva popoare mari; cu creația noastră de cultură, poate nu încă; dar cu ROSTIREA, l-am putea avea. Ar merita să facem astfel încât să ne înfățișăm cu limba noastră la judecata istoriei, atunci când năzuințele de unificare ale oamenilor și cerințele de uniformizare ale lumii mașinilor vor chema limbile naturale să spună ce drept de viață mai au. Cu limba noastră, noi dăm acea “iscusită oglindă a minții omenești”, cum spunea despre scris Miron Costin, în care omul de pretutindeni să-și vadă chipul. Și o putem face în termini propria, uneori de netălmăcit în alte limbi.
Constantin Noica – „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, Editura Eminescu, 1987.
