Conferința „Testamentul Sfinților Închisorilor” are loc duminică, 19 martie, la Iași

Conferința cu tema „Testamentul sfinților închisorilor” va avea loc la Iași, duminică 19 martie, de la ora 17:00, la Grand Hotel Traian, din Piața Unirii. Vor vorbi, printre alții, părintele Hariton Negrea (starețul Mănăstirii Petru Vodă), maica Justina Bujor (stareța Măn. Paltin-Petru Vodă), monahul Valerian Grecu, Danion Vasile, Alexandru Costache, Maria Trifan, Toma Tataru.

Sâmbătă, 18 martie 2023, la Râpa robilor se va face parastasul anual pentru sfinții închisorilor de dinaintea praznicului Bunei vestiri.

MĂRTURISITORII DIN ÎNCHISORILE COMUNISTE

 Minuni. Mărturii. Repere

2. Minunea de la Prodromu
   

În numărul 3/2008 al revistei Atitudini[1] apar câ­te­va fragmente dintr-un interviu luat părintelui Iulian (între timp trecut la cele veșnice), du­hovnicul Schitului românesc Prodromu, de la Sfântul Mun­te Athos, despre noii mucenici:

„- Ce părere aveţi despre mărturisitorii din în­chi­so­ri­le comuniste?

– Sfinţii închisorilor sunt sfinţi, că au pătimit atâta.

– Putem să facem rugăciuni către ei?

– Da, da. Către cei care se cunosc… Sunt sfinţi care au pătimit pentru Hristos, cum să nu fie sfinţi?

– Ce trebuie făcut pentru a fi canonizaţi?

– Trebuie să-i cunoască bine cei care au fost cu dân­şii, viaţa lor să se cunoască bine.

– Pe Valeriu Gafencu îl consideraţi sfânt?

– Da, da. Că doar toţi îi spuneau «sfântul în­chi­so­ri­lor»”.

După ce s-a dus vestea despre minunea izvorârii de mir de la Iaşi din 2009, părintele Iulian de la Prodromu a cerut şi el să primească puţin mir, măcar pe o bucată de pânză. (Însă abia după ce minunea s-a repetat i-a fost îm­plinită dorinţa). Dar, pentru evlavia pe care o are faţă de noii mucenici, în chilia sa (din Schitul athonit Pro­dro­mu) s‑a întâmplat o minune: din racla cu moaş­tele care au izvorât mir la Iaşi a izvorât o mireasmă atât de pu­ter­ni­că încât părintele mărturisea că, deşi are nasul înfun­dat, mirosul îi intră pe gură. Racla stătuse în chilia pă­rin­­telui câteva zile, dar era prima dată când părintele sim­­ţea această mireasmă. Întrucât bucuria părintelui era mare, a acceptat să dea o mărturie filmată despre în­tâm­plare:

– (Mirosind sfintele moaşte) Ce miros frumos! Toţi sfin­ţii care s-au nevoit în lumea asta i-au plăcut lui Dum­ne­zeu şi s-au dus dincolo. Ne-a rămas nouă pildă să ur­măm ce-au făcut ei. Toată viaţa au sfinţit trupul ăsta, car­nea asta, prin facerea de bine. Şi ne‑au dat pildă nouă să fa­­cem şi noi aşa, să ajungem şi noi sfinţi. Fiţi sfinţi, pre­cum şi Eu sunt sfânt, spune Dumnezeu. Aşa e…

– Aţi simţit mireasma?

– Da, am simţit. Şi fratele Daniil, când a simţit‑o (a ex­clamat – n.n.): „Vai, ce mireasmă, vai, ce mireasmă!”

– Aţi simţit şi dumneavoastră?

Fratele Daniil: – Da, se simţea tare.

– (Către fratele Daniil) Mai miroase oleacă. Vai, ce mi­reasmă… Mireasmă care nu-i din lumea asta. E de din­colo. Ne vom duce şi noi dincolo, şi vom găsi mireasma as­ta, dacă vom face voia Domnului. Dacă vom face şi vom iu­­bi, dacă vom avea dragoste, dacă vom ajuta pe aproa­pe­le. Asta vrea Dumnezeu de la noi: să ne cunoaştem pă­ca­te­le noastre, mai întâi, să nu judecăm pe alţii.

– Părinte, dumneavoastră ziceaţi că de ani de zile nu mai aveţi simţul mirosului…

– Nu mai simt miros, dar aici (zâmbind), aici am mi­ro­­sit şi eu. Aici am miros. Parcă miros pe gură. N‑am mi­ros. Şi nasul atât de înfundat a fost, că eu miros pe gură. Ui­­te, acuma miros un miros pe care nu pot să-l spun.

– Vi s-a mai întâmplat aşa, vreodată?

– Nu s-a mai întâmplat. Numai la moaşte la… mi s-a în­­tâmplat la Cuvioasa Filofteea, când am fost la Argeş, tot na­sul înfundat, dar atunci am mirosit. (Atunci – n.n.) am sim­­ţit un miros, un miros foarte frumos, asta mi s-a în­tâm­­plat… E, (acum – n.n.) miros, parcă miros, miros tot. (Deşi – n.n.) mirosul meu nu mai e, nasul mi-e înfundat, dar miros pe gură.

Fratele Daniil: – Şi eu, tot am bucurie, tot parcă mi­ros.

– Da. „Toţi sfinţii au pribegit,

Lumea nu i-a amăgit.

Ei nu şi-au făcut renume,

Ci-au fugit de slava lumii.

Fii smerit fără renume,

Trăind în cealaltă lume.” Aşa au trăit ei (noii mu­ce­nici – n.n.). Şi de asta noi, dincolo, când ne vom duce (în cea­­laltă lume – n.n.), vom mirosi mireasma asta. Va fi atât de mare! Dacă vom fi aici cu trupul, vom muri de bu­cu­rie, de mireasma care este dincolo. Dar sufletul este ne­mu­­­ritor. Ce bucurie e dincolo, dacă vom face aici ce e bi­ne…

***

După câteva zile, într-un interviu mai lung despre mu­cenicie, rugăciune, iertarea vrăjmaşilor, răbdare, pă­rin­­­tele a mai relatat încă o dată întâmplarea[2]. Deşi măr­­­tu­riile sunt similare, există câteva amănunte în plus, pe care unii le pot considera de folos…

– Cum v-aţi dat seama că miroase racla a mir?

– S-a spovedit părintele Daniil aici, apoi i-am scos (ra­cla). Când a mirosit: „Vai, părinte, ce miros. Ce mi­ros!” Eu am mirosit, dar nasul mi-e înfundat perma­nent…

– De când nu mai aveţi simţul mirosului? De mulţi ani?

– Eu nu mai simt nimic de mult…

– De când, de treizeci, patruzeci de ani?

– Mai mult… Nu mai simt… Am avut nasul înfundat şi n-am (mai – n.n.) avut miros.

– V-aţi îmbolnăvit odată şi aţi pierdut simţul mi­ro­su­lui?

– Da, da, cred că dintr-o boală, aşa, am pierdut mi­ro­sul de tot.

– Din copilărie, sau de când?

– În copilărie am avut, dar mi-aduc aminte că n‑am a­vut (cum trebuie – n.n.) nici în copilărie. Când am fost în ţa­ră o dată, m-am dus şi la Sfânta Filofteea, acum vreo cinci­zeci de ani. Nu aveam simţul mirosului nici atunci, de­­cât puţin, puţin. Dar, când m-am dus la Sfânta Filof­te­ea, am simţit un miros, la sfintele moaşte, acolo. Atunci m-am mirat. Aşa şi aici, acum. Miros, parcă miroseam, da­­că nasul mi-era înfundat, parcă miroseam pe gură. Parcă era, capul mirosea tot de la moaştele astea (de la Aiud – n.n.).

– De atunci de când aţi fost la Sfânta Filofteea, până acum, aţi mai putut mirosi ceva, în aceşti cincizeci de ani?

– Am mai simţit la unele… (moaşte – n.n.), că a avut ci­neva nişte oscioare dezgropate, că a făcut cineva o casă prin Careia, şi trebuia să sape temelia unei case. Şi au dez­gro­pat oasele, le-a luat cineva, dar au mai rămas nişte os­cio­a­re aşa, mici, şi ei le‑au strâns de acolo. I-am în­tre­bat: „Le-aţi spălat?” „Nu, părinte, le-am spălat puţin.” „Şi, le‑aţi dat cu ceva?” „Nu.” Şi miroseau oscioarele acelea…

– De la vreun cuvios athonit, nu?

– Da, sunt pe aici. Cuvios, sfânt… Sunt pe aici…

– Le-aţi păstrat la mănăstire?

– Da, bucăţele. Le-am luat, am mai dat la cineva, şi au rămas nişte bucăţele pe aici, pe la mine. Dar, mă gân­desc, măi, viaţa lor, toată viaţa lor, au sfinţit trupul ăsta, car­nea asta… Moaşte nu au toţi, Dumnezeu îi alege; dar, când s-au dus dincolo, fiecare, în rai, sunt sfinţi. Toţi sunt sfinţi…

[1] La pagina 86 (n. ed.).

[2] Ambele mărturii pot fi vizionate pe www.sfintii-in­chisorilor.ro/2010/11/pr-iulian-si-mireasma-sfintilor/(n. ed.).