marți, februarie 18, 2025
OPINIIClişeele progresismului: studiu de caz

Clişeele progresismului: studiu de caz

Însăşi denumirea de „progresism” denotă faptul că această ideologie are nevoie în permanenţă de un termen de referinţă.

Nu poţi fi progresist la modul absolut, ci doar în raport cu ceva. Iar acel ceva este în primul rând tradiţia în general şi religia în particular. Acestea sunt elementele despre care progresiştii din toate vremurile au considerat că ar sta în calea înfăptuirii minunatei lor utopii: o societate croită la modul perfect, ca rezultat al măsurilor de inginerie socială menite să edifice un „om nou”, complet desprins de ceea ce este considerat un balast şi sursă a inechităţilor sociale ivite de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, tot ce a apărut în societate ca o dezvoltare firească, organică, trebuie lepădat şi înlocuit cu o realitate artificială, născocită de mintea ideologilor progresului necontenit.

E drept, în decursul acestui marş prin secole de istorie, şi progresiştii de ieri pot ajunge pe lista neagră a celor de azi. Astfel, valul de isterie cu pretext antirasist care a cuprins în acest an o parte a Statelor Unite şi-a revărsat furia până şi asupra statuilor a doi preşedinţi americani, la vremea lor simboluri ale progresului şi deschizători de drumuri în privinţa unui sistem politic democratic: e vorba de George Washington şi Thomas Jefferson.

Vedem aşadar că totul e relativ, că singurele repere absolute pe care ni le propune „progresismul” ţin de viziunea utopică a unui viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Pentru înfăptuirea sa nu mai contează nici înaintemergătorii propriei cauze, care la o adică sunt daţi la o parte dacă împrejurările o cer. Acest fapt constituie, fireşte, şi un avertisment implicit pentru progresiştii de azi, care pretind a sluji cauza cu atenţie la nuanţe şi printr-o atitudine la prima vedere mai moderată.

În acest spirit se doreşte a fi punctul de vedere expus în articolul lui Ovidiu Raeţchi (scriitor şi deputat PNL- FOTO) „BOR vs. Academia Română. Cât de moderne sau de depăşite sunt instituţiile «venerabililor»?”. Încă din debutul articolului dl. Raeţchi evocă o anumită utilitate a celor două instituţii conservatoare, „care verifică şi pun sub semnul întrebării progresul, pentru că acesta, deşi inevitabil şi esenţialmente bun, poate degenera în variante nevrotice (iacobinismul sau bolşevismul).”

Deja titlul şi primul paragraf al textului mustesc de clişee specifice progresismului. Acesta e considerat în mod indiscutabil drept esenţialmente bun, mai puţin variantele sale „degenerate”. Numai că, trebuie spus, de acestea sunt legate imense hecatombe aduse pe altarul progresismului dincolo de orice nuanţe. Căci, dacă nu ar fi avut loc Revoluţia Franceză şi Comunismul cu schimbările lor violente, atunci un progresism de natură moderată, care în loc de argumentul forţei ar fi încercat să lupte cu forţa argumentului, nu s-ar fi putut impune în faţa unor „gardieni” ai tradiţiei şi valorilor perene, reprezentaţi simbolic de Biserică şi Academie.

Chiar şi titlul pe care îl alege dl. Raeţchi este tributar clişeelor de care vorbeam: cele două instituţii considerate ale „venerabililor”, cu termenul pus în ghilimele, denotă limpede ce nuanţă semantică este avută în vedere. Nu e vorba de oameni care inspiră un profund respect şi consideraţie datorită poziţiei sau valorilor pe care le reprezintă, ci mai degrabă datorită vârstei lor. Îi stimăm pentru ce-au fost odată, chiar dacă sunt depăşiţi de vremuri, pare a ne spune dl. Raeţchi printre rânduri. Cu subtextul că ei nu vor mai fi oricum multă vreme printre noi, aşa că un atac frontal nu-şi are sensul, fiind mai oportună tactica paşilor mărunţi. Progresismul mai poate să aştepte şi să încerce eventual să canalizeze dezbaterea de idei pe propriul făgaş, pentru ca atunci când „venerabilii” de azi nu vor mai fi, cei de mâine să fie mai maleabili şi mai compatibili cu ideea progresistă.

Dar să urmărim mai departe firul argumentaţiei din articolul în cauză. Deşi de la bun început concede celor două instituţii fundamentale în orice stat serios o importanţă reală şi un rol pozitiv pe scena socială, autorul devine imediat selectiv şi chiar discriminator (ca progresist!). Anume, susţine domnia sa, acel rol s-ar potrivi mai degrabă în societăţile avansate, înţelegând prin aceasta implicit democraţiile occidentale. În schimb, aceste instituţii ar constitui adevărate „pietre de moară” de gâtul societăţilor care ar fi chemate să se dezvolte într-un mod mai accelerat. Aici nu ar trebui să mai aibă loc dezbateri, ci ele ar face bine să urmeze orbeşte şi necondiţionat calea occidentală. Într-o singură idee avem iarăşi clişee peste clişee asociate cu progresismul. Despre ce fel de dezvoltare e vorba? Economică? Socială? Ideologică? De fapt nici nu contează, căci în progresism totul vine la pachet. Întrebarea firească, aceea dacă o societate care respectă valorile religioase e cu adevărat incompatibilă cu dezvoltarea economică, pare să nu şi-o mai pună nimeni. Iar faptul că tradiţia şi religia sunt considerate bolovani în calea progresului nu trebuie să ne mai mire, căci e tocmai ideea fundamentală a acestei ideologii, pe care am disecat-o la început.

Fireşte, privită din perspectiva progresismului şi a d-lui Raeţchi, tradiţia şi religia care merită cât de cât respectate trebuie să fie cele „cuminţi”, servile şi „aggiornate”. Nu care cumva să credem că ar putea fi valabile şi alte repere: „În România, însă, ”tradiţie” poate fi şi Nae Ionescu, poate fi şi Corneliu Zelea Codreanu – un întreg curent cultural ciufut şi sângeros, care nu conduce decât într-o fundătură istorică, pentru că nu propune, în fond, decât o supărare adolescentină pe lume şi o umflare în pene lipsită de fundament.”

Ce să mai zici? Invocarea marotei legionare era cât se poate de previzibilă, întrebarea era doar în ce loc al articolului se va produce. Iar caracterizarea ei facilă, în termeni superficiali, cu iz de ironie ieftină, e cât se poate de normală pentru poziţia pe care e situat autorul nostru, mai ales dacă ne reamintim cât de puţină aderenţă la realitate are ideologia progresistă. E uşor să operezi cu clişee, mai ales când ştii că opinia publică e deja „dresată” să reacţioneze condiţionat la acestea, adică aşa cum vor progresiştii.

Dl. Raeţchi preferă comoditatea unor idei care nu mai trebuiesc mestecate, deşi alţi autori care aparţin tot orientării progresiste, încearcă să soluţioneze – din aceeaşi perspectivă – o problemă a cărei complexitate totuşi nu o ignoră. Unul dintre aceştia este bunăoară istoricul Oliver Jens Schmitt, care în cartea sa despre Căpitanul legionarilor îşi asumă o sarcină mult mai amplă şi mai dificilă.

Analiza sa documentată cu acribie ajunge la concluzia că fenomenul legionar a avut autenticitate şi substanţă reală. A dat dovadă de o îmbinare originală între idei de-a dreptul progresiste, cel puţin pentru acea vreme, şi o tradiţie care nu se dorea depăşită sau eliminată, ci valorificată şi pusă la temelia societăţii.

Bineînţeles, aspectele „progresiste” sunt văzute de Schmitt ca ţinând de specificul mişcărilor naţionaliste din prima jumătate a secolului trecut, caracterizate prin paradigma „fascismului”. E o abordare care e tributară tot ideologicului, şi care simplifică în cele din urmă concluziile. Altminteri sarcina unui istoric şi interpret al legionarismului, care s-ar dori pe de-o parte cu adevărat obiectiv, iar pe de alta să nu iasă din cadrele corectitudinii politice, devine realmente o misiune imposibilă. Căci paralela invocată, bazată pe unele aparenţe, şchioapătă în fondul ei.

Variantele germană şi italiană ale fascismului, cele mai cunoscute şi care sunt considerate drept etalon, nu sunt în cele din urmă decât un socialism cu nuanţe păgâne, neavând nimic în comun cu tradiţia creştină. Până şi Oliver Jens Schmitt e nevoit să recunoască autenticitatea creştinismului legionar, deşi studiul său se opreşte practic la anul 1938, dincolo de care observaţiile sale sunt superficiale şi nedocumentate. Totuşi, el nu poate să nege o realitate care s-a manifestat cu şi mai mare pregnanţă în temniţele comuniste, acolo unde credinţa unora dintre legionari a mers până în pragul sfinţeniei sau chiar dincolo de el.

Prin urmare, deşi realitatea e cât se poate de complexă, la dl. Raeţchi în schimb totul e mult mai simplu: recurge la câteva elemente spumoase de pamflet şi cu asta a expediat problema. Ocazie cu care a bifat şi evocarea „balaurului legionar” în contextul în care textul său se referă în primul rând la Biserică şi Academie.

Înşirând clişeu după clişeu, dl. Raeţchi îşi construieşte contextul dorit, dar unul care are tot mai puţine tangenţe cu realitatea. Astfel, el descoperă alte două „pietre de moară”, care ar împiedica chipurile progresul, dar de data aceasta în cadrul Bisericii. Acestea ar fi spiritualitatea athonită şi cultura rusă. „Ambele de o mare bogăţie – şi care nu pot fi, în nici un caz, lepădate fără discernământ. Dar, pe de altă parte, ambele cu puternice accente paseiste, antimoderniste şi antioccidentale. Aflate, cu alte cuvinte, într-un inevitabil conflict cu proiectul de ţară al României. O Românie integrată în UE şi NATO, raţionalistă, dezvoltată, globalistă, deschisă, nu prea mai poate fi păstorită luând ca reper toate opiniile despre societate ale unui ascet de la Athos care, oricât de respectabil ar fi în viziunile sale mistice, nu a mai văzut de 30 de ani o femeie şi crede că aceasta e instrumentul Diavolului, ca şi vaccinul sau codul de bare.

Aşadar cele două curente ar trebui oricum lepădate, dar totuşi nu fără discernământ? Din caracterizarea pe care o putem citi, se înţelege că da. Iar ceea ce contează e în cele din urmă verdictul final, nu motivaţiile aduse pentru el şi judecăţile care îl premerg. Ceea ce însă nu e justificată în nici un fel, e pretinsa „conexiune rusă” din BOR, invocată tot sub formă de clişeu, fără niciun argument, ştiind că ar putea prinde la mulţi într-o ţară care de-a lungul istoriei a suferit mult de pe urma marelui vecin de la răsărit.

Curentul athonito-moscovit, care – dacă e să fim sinceri până la capăt –, conţine şi oleacă de legionarism, s-a manifestat constant în sânul Bisericii, din 1990 până astăzi. Sociologic vorbind, era de aşteptat să fie aşa: când eşti educat de secole în paradigma lui Simeon Stâlpnicul, care a găsit potrivit să-şi petreacă viaţa cocoţat în vârful unui stâlp, nu te poţi purta peste noapte ca Descartes sau Puff Daddy.” Ei, da, pentru ca ghiveciul progresist să fie deplin şi să nu ne prindem că de fapt e o păcăleală insipidă, era obligatoriu ca elementul „athonito-moscovit” (care iată, dintr-o dată e privit ca un tot coerent, nu ca o simplă juxtapunere!) să fie asezonat şi cu oleacă de „legionarism”. Sau poate dl. Raeţchi s-o fi uitat pe Google Maps pentru a constata că axa Athos-Moscova trece de-a dreptul prin apropierea Bucureştiului? Mai ştii? Că altă explicaţie pentru asemenea elucubraţii şi asocieri fanteziste nu prea se poate găsi. Pentru a nu mai vorbi de băşcălia la adresa sfinţilor, în esenţă aceeaşi, dar exprimată oleacă mai elegant decât atacurile din topor ale useriştilor gen Andrei Caramitru şi eiusdem farinae.

După această lungă introducere, care e de fapt mesajul propriu-zis al articolului semnat de Ovidiu Raeţchi? Până la urmă, odată creat cadrul prin invocarea unei imaginare axe ortodoxe, colorată în verde, pe direcţia Athos-Bucureşti-Moscova, adică un element care ţine mai degrabă de domeniul fabulosului, fără tangenţe cu realitatea, intenţia sa se vădeşte a fi aceea a unui rechizitoriu la adresa celor două „pietre de moară” care ar sta agăţate de gâtul progresului înspre o lume mai bună.

Prima la rând este Biserica, căreia pentru început i se reproşează opoziţia din primii ani după Revoluţie la abrogarea acelui articol din Codul Penal care incrimina relaţiile între persoane de acelaşi sex care ar produce scandal public. După care, actualul Patriarh, PF Daniel, este asociat unui curent de modernizare graduală, oarecum compatibil cu progresismul, iar „momentele în care BOR a ales să se situeze de partea taberei încrâncenate şi paseiste (referendumul pentru familie, ofensiva împotriva educaţiei sexuale în şcoli, interzicerea ideologiei de gen – toate bătălii pierdute) au fost mai degrabă concesii tactice pe care Daniel le-a făcut taberei old-boys pentru a nu-i ostiliza şi aliena total.”

Unele nuanţe ar putea fi adevărate, însă impresia noastră e de-a dreptul opusă celei după care actualul Patriarh al BOR ar fi un soi de „cal troian” al progresismului în Biserică. Dimpotrivă, PF Daniel trebuie văzut mai degrabă drept un diplomat extrem de abil, capabil, iată, să atragă până şi simpatia unor „progresişti” de genul d-lui Raeţchi. Un ierarh care cochetează pe plan politic cu modernitatea, dar fără a trăda esenţa credinţei ortodoxe. Faptul cel mai revelator în acest sens l-a constituit atitudinea Bisericii în vremea restricţiilor sub pretextul pandemiei de Covid-19.

Biserica s-a supus până la un punct deciziilor statului, dând dovadă de responsabilitate şi spirit civic, dar nu a admis imixtiuni în cult şi în special în ceea ce priveşte administrarea Sfintei Împărtăşanii. Acest aspect a constituit hârtia de turnesol care a revelat de partea cui se află de fapt PF Daniel. În acest punct, dar nu numai (ci şi în atitudinea faţă de familia tradiţională, ideologia de gen, etc.) poziţia sa nu se deosebeşte cu nimic de cea a „taberei încrâncenate şi paseiste” din BOR, la adresa căreia e îndreptat rechizitoriul d-lui Raeţchi. Încercarea sa de a-l stiliza pe Patriarhul BOR drept un exponent prudent al progresismului credem că e una complet eşuată, deşi aprecierile la adresa PF Daniel pot fi privite totuşi ca un fapt pozitiv.

Urmează la rând Academia. Astfel, unele din atitudinile acesteia împotriva globalismului nivelator şi ale corectitudinii politice sunt comparate, mutatis mutandis, cu o poziţie a … Frăţiei Musulmane din Egipt! Dl. Raeţchi nu uită să amintească şi faptul că, după 1990, în rândurile Academiei au existat şi atitudini de „relativizare a Holocaustului din România”, sau poziţiile critice la adresa „generaţiei Facebook”, pentru a ajunge la un comunicat din zilele noastre, în care atitudinea critică, de prudenţă interogativă la adresa potenţialelor pericole ale noii tehnologii 5G este asimilată cu „o poziţie caraghioasă, demnă de un blogger conspiraţionist din siajul propagandei Sputnik”.

Vedem aceeaşi atitudine persiflantă, deşi în statele dezvoltate, acelea în care dl. Raeţchi concede unor instituţii „venerabile” un rol important în dezbaterile publice, chiar au loc dezbateri argumentate pe seama posibilelor pericole ale noii tehnologii, care încă nu au fost studiate în amănunt. Acest fapt ne este adus în atenţie de un coleg al d-lui Raeţchi pe blogurile adevarul.ro, anume Cătălin Sturza, exponent al conservatorismului, deci aparţinând taberei ideologic opuse. Sursa invocată este editorialul publicat în prestigioasa revistă „Scientific American” intitulat „Nu avem niciun motiv să credem că tehnologia 5G este sigură pentru sănătate”, în care se face referire la atitudinea critică a peste 400 de oameni de ştiinţă.

Mai mult, comunicatul iniţial al Academiei Române, care a stârnit un val de critici din partea progresiştilor, a fost completat ulterior cu o invitaţie la o dezbatere naţională pe această temă. În noul comunicat se spune: „Comunicatul a stârnit controverse, ignorându-se faptul că Academia Română a solicitat o analiză a impactului utilizării pe termen lung, deci ca urmare a expunerii de lungă durată a populației la radiațiile emise de aceste tehnologii. Studiile au menirea să trateze într-o manieră echilibrată avantajele și dezavantajele acestor tehnologii și să evalueze potențialul de risc asupra sănătății. Academia Română nu se opune implementării noilor tehnologii, ci dorește să fie luat în considerare principiul medical al prevenției înainte de trecerea la utilizarea lor pe scară largă.

Nu ar mai fi nimic de adăugat. Ceea ce e evident pentru toată lumea, e faptul că deşi e complet afon atât în domeniul teologiei, cât şi în cel al ştiinţelor naturii, Ovidiu Raeţchi îşi dă cu părerea despre toţi şi toate, luptându-se cu pietrele de moară care chipurile ar încetini marşul progresismului. Singura sa abilitate e mânuirea cuvântului dar, uneori, aşa cum am văzut, pentru a servi cauza pe care o consdieră justă, merge până la giumbuşlucuri retorice care de dragul efectului asupra potenţialului cititor sfidează orice urmă de logică. Ceea ce ni se serveşte nu este altceva decât un gol de aer ambalat în baloane de săpun frumos colorate, care se sparg la prima atingere cu contraargumente ce ţin în primul rând de o raţiune sănătoasă şi de bunul simţ.

În cele din urmă, textul lui Ovidiu Raeţchi poate fi considerat unul paradigmatic pentru modul de argumentare al adepţilor progresismului: incapabili să iasă din orizontul propriilor clişee şi să privească realitatea aşa cum e ea, iar nu deformată prin lentila propriei ideologii.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,500FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE