OPINIIClaritate amorală în beznă morală

Claritate amorală în beznă morală

Să ne închipuim o clipă că următoarea sesiune foto organizată de revista Vogue va avea loc în biroul lui Vladimir Putin, imediat după intrarea triumfală a lui Zelenski în Moscova. Să presupunem, mai departe, că Putin însuși va fi arestat și deferit Justiției, după ce va fi trecut prin judecata aspră dar luminoasă a show-ului Oprah.

Declinul va continua.

Să presupunem că Donald Trump va câștiga alegerile, din spatele gratiilor, cu 100% din voturi, și că partide de dreapta-conservatoare vor obține toate mandatele la alegerile parlamentare din fiecare stat european.

Declinul va continua.

Ce înseamnă declin? Vorba e tocită dar, în cazul de față, ea reușește să spună că degradarea și căderea civilizației noastre pot fi doar intîrziate, nu oprite.

Civilizația pe care ne închipuim că o desfășurăm asupra lumii, luminînd drumul umanității spre viitor e blocată. O clasă conducătoare abilă și cinică, lacomă și oarbă stabilește, în fiecare moment, ce trebuie să fim, să spunem, să votăm, să eliminăm și să venerăm. Toate aceste comenzi trec, azi, drept miezul libertății depline și tot ele vor să facă dovada că am ajuns la adevărul și virtutea supremă. Experții și politicienii și-au dăruit dreptul demiurgic de a re-face lumea și de a spulbera prin reîncolonare rătăcirile care ne-au ținut în loc atîtea milenii. Creatorul s-a compromis. Progresul care eliberează e la îndemînă. Experții și liderii etici – „americanii” cum pot fi ei numiți generic – nu visează și nu schițează. Guvernează,. Deschideți gura a îndoială și veți fi disprețuit.

Bilanțul celor ce ne conduc e într-atât de strălucitor încît numai Răul pur pînă la impuritatea absolută i se poate opune. Binele însuși se rușinează tăcut și ia note. Bilanțul? Nimic mai limpede. Care din marile izbînzi ale competenței elitare v-a ajutat mai mult și v-a umplut de respect pînă la capăt?

Poate capodopera financiară. În 2008, înțelepciunea elitară a adus lumea la un pas de faliment financiar. După 15 ani, multe state, între care Grecia și Italia sînt două exemple vizibile din satelit, trăiesc în continuare sub șoc și încearcă tot mai puțin să pretindă că sînt autoarele propriilor decizii.

Sau, poate, sînteți covîrșiți de admirație în fața operațiunii Primăvara Arabă? După 15 ani de înmugurire democratică, Libia e ultima stație înainte de infern și cel mai mare producător de migranți plantați în Europa de Vest. Siria e un abator în care o parte a personalului măcelărește cealaltă parte a personalului. Fundamentaliștii islamici se bat cu alți fundamentaliști islamici sprijiniți de occident și, prin urmare, fundamentaliști islamici democratici.

Dacă nici roadele Primăverii Arabe nu vă par îndeajuns de dulci, poate preferați recolta COVID. Din 2020, o epidemie cu origini neelucidate a devenit pretextul prizonieratului digital global. Lumea nu mai e consecința propriei creativități ci suma crescîndă a normelor, restricțiilor și subvențiilor ce o țin sub control. O populație fixată pe cea mai întinsă sofa a lumii, în fața celui mai întins ecran vreodată asamblat trece drept societate. Trilioane de dolari reali sau imaginați au cimentat un nou regim de viață, turmatic, lent și monitorizat. Categoriile și conceptele economiei politice nu mai fac față.

Neo-feudalism? Socialism plutocratic? Putem conchide că, vorbind de imperialism ca stadiul cel mai avansat al capitalismului, Lenin și-a arătat mărginirea. Așa cum vedem astăzi, imperialismul ca stadiul cel mai avansat al capitalismului produce socialism. Continuatorii involuntari ai lui Lenin și-au corectat maestrul. Dealtfel, cunoscătorii au anticipat dereglarea. O anecdotă neconfirmată dar plauzibilă spune că, aflat la Berlin, după ce peirduse puterea, Mihail Gorbaciov ar fi încercat să îl viziteze pe Willy Brandt, vechi prieten și Papă al Social-Democrației vest-europene. Brandt a refuzat să-l primească. Și a explicat, mai tărziu, că nu-i poate ierta lui Gorbaciov disoluția blocului comunist. Dispariția comunismului de stat – credea Brandt – va antrena dispariția social-democrației vest-europene și va pune clasele de jos la dispoziția elitelor. Brandt presimțise ceva.

Tot în bilanțul elitelor stă, mîndru și infailibil, ecologismul – un cult anti-umanist mascat în salvaționism, adoptat de elite și transformat în religie de stat. În aproape 30 de ani de eco-psihoză, lumea occidentală și-a blestemat și închis sursele de energie. Mine, termocentrale, puțuri de petrol, extracție de gaze, centrale nucelare au fost declarate nule și periculoase. Europa a devenit o contradicție activă, cu datele statistice ale unei economii înfloritoare și tuburi de supraviețuire legate la Rusia. În paralel, apertiul năpraznic al noilor elite a forțat eliminarea producției industriale și închirierea forței de muncă abundente în Asia. Echilibrul societăților occidentale a fost sacrificat fără regret. Lumpenul secretat de nenumărate operații de outsourcing a fost rapid declarat rezervor de fascism. Migrația rezolvă, oricum, toate problemele: de la bonele familiilor bune, la grădinărit și rîndul următor de alegeri.

În acest punct, apare o întrebare zgribulită în așteptarea răspunsului: ce au plătit și plătesc trilioanele care au astupat criza din 2008, au administrat țarcul COVID și hrănesc războiul din Ucraina? Ce altceva dacă nu costurile de întreținere și promovare ale proiectului de dominație și control elitar. Altfel spus: noul nostru destin comun, într-un bloc uman fără alt rost decît zbenguiala supravegheată pe una și aceeași platformă.

Teoria și practica guvernării elitare au, totuși, ceva previzibil și monoton, o constricție de piton programat. Esența acestei revoluții e nivelarea algoritmică și exclude cu oroare contradicțiile, dilemele și limitele istoriei umane. Dar asta nu înseamnă că lumea a încetat să producă istorie și că istoria a încetat să se arate prin evenimente simbolice și coincidențe spectaculoase.

O astfel de aglomerare simbolică a acoperit ultimele cîteva luni. Coincidențe tulburătoare au adus pe același platou istoric trei evenimente majore: războiul din Ucraina, dispariția lui Mihail Gorbaciov și stingerea Reginei Elizabeta a II-a a Marii Britanii. Toate aceste semnale succesive au luminat, în trecerea lor tristă și rece, lucrurile care tind să ne împresoare spre a ne deveni stăpîn: frica de sens, fuga de cunoaștere și despărțirea de sacru.

Ce căutăm, de fapt, în Ucraina? Dar, mai întîi: ce caută rușii în Ucraina? Să remarcăm ce nu mai e convenabil și recomandabil să remarcăm: după 1991, Rusia a trăit, fără să riposteze, cu balticii, cu Europa Centrală, cu România și Bulgaria în NATO. Noua ordine a fost acceptată la Moscova, probabil fără plăcere dar și fără reacții militare. De ce s-ar rupt firul tocmai în cazul Ucrainei? Pentru că Ucraina e poarta strategică de intrare în Rusia și a fost folosită de fiecare dată de forțe în expansiune: de suedezi, de polonezi, de francezi, de germani.

Revenind la prezența oilor noastre blindate în Ucraina, explicațiile au nenumărate variante, de la fals la plauzibil și de la legitim la ficțiune. Ce e clar și ar trebui notat mai întîi, e că toți participanții la tragedie sînt pătați, vorbesc din spatele măștii și sînt deja purtați de curenți istorici catastrofali. Între pionii tîrîți spre dezastru, Europa e cel mai dezolant exemplu de inconsistență. Sîntem în Ucraina pentru Europa? Dar Europa, prin capitala ei decizională Berlin-Bruxelles, și nu Moscova, e autoarea dezastrului energetic folosit, acum, de Moscova împotriva Europei. Rusia a semnat o sentință atent redactată de Europa împotriva ei însăși. Am aflat, de data asta în termeni ultimativi, că Europa nu are alt popor stăpînitor decît armata de tehnocrați care îi asigură documentația nesfîrșită și atît de ramificata incapacitate de decizie. Și că, în cele din urmă, funcțional și banal, Europa e un imperiu secundar eșuat. O ficțiune politică festivă care camuflează un motor de aspirat avuție.

În consecință, aluatul din aliatul franco-german a fost frămîntat, din mers, cu o singură mînă, de regizorul american. Așa au apărut, deodată, consensul și solidaritatea Europei cu idealul democratic atacat în Ucraina. Aceiași oameni care au dansat în poala Kremlinului și au privit în altă parte ori de cîte ori Rusia mai sucea gîtul vreunui vecin, au descoperit că sînt îngrijorați, scandalizați, îngroziți de atacul rusesc. Războiul purtat în Ucraina de mai toată lumea din afara Ucrainei anunță moartea Europei, la capătul unei noi cruciade liberale americane. E a treia intervenți americană în Europa și, ca de fiecare dată, ea țintește nu numai eliberarea ci și liberalizarea Europei. Pentru a le declara, apoi, echivalente.

Prima intervenție revoluționară americană a decis, în 1918, dispariția imperialismului austro-german și a eliminat cultura politică și civilizația care au dat Europa clasică – așa cum fusese ea construită de uniunea aristocrației militare germane cu memoria creștinismului romano-catolic. Apoi, pacea impusă la Versailles a declanșat demagogia naționalistă generală a triburilor europene și, concomitent, a pus sub edificiu bomba care avea să explodeze peste numai 15 ani: resentimentul identitar german.

În 1944, a doua cruciadă americană a eliminat definitiv naționalismul german și a plantat în Europa germenii unei noi religii: liberalismul misionar, oglindit contrastant în tirania sovietică (asupra unei Europe de Est cedate fără reținere) și echivalat abil cu libertatea. Ideea după care cineva e liber doar dacă e liberal nu mai avea adversar.

A treia cruciadă e expansiunea declanșată în 1989 și încercarea de a tranșa soarta puterii imperiale ruse, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Asta se întîmplă, acum, în Ucraina. Desfoliat de ambalajele pe care scrie democrație vs autoritarism, centrul conflictului e, pur și simplu, coliziunea liberalismului imperial american cu naționalismul autocrat rus.

Începuturile coliziunii, sînt de găsit la mijlocul anilor ’80, cînd apariția lui Mihail Gorbaciov a trimis un semnal seismic. Imperiul și-a abandonat periferiile anexate în 1945 și, mai mult, și-a pierdut centrul de stabilitate internă. Gorbaciov a fost măturat rapid, după cinci ani de reforme și derută. În următorii 30 de ani, Gorbaciov a fost dat uitării, minimalizat și luat peste picior, ca o păpușă aruncată la gunoi de un copil plictisit.

Deloc surprinzător, dispariția lui Gorbaciov, în August 2022, a fost marcată de un discurs pseudo-omagial și ipocrit, pînă la insultă. Cu excepții rarisime, toate mințile și stilurile puse în joc au țintit unul și același lucru: discreditarea finală a unei figuri care a întredeschis, totuși, ușa prin care a năvălit istoria nouă. Ultimul lider sovietic a fost recalibrat și descris sistematic drept looser sau „idiot” depășit de vremuri și de inteligența starurilor cerebrale ale Occidentului. Portretul postum al Marelui Fraier reține ceva profund ingrat dar și o manevră vinovată.

În fond, anii gorbaciovismului care au deschis drumul spre victoria Occidentului în Războiul Rece au o geneză istorică precisă. Desfigurarea postumă a lui Gorbaciov încearcă să ascundă și să facă uitată tocmai realitatea acelor ani. Un cîștigător incredibil de laureat încearcă să șteargă urmele procesului care l-a lansat. Ce s-a întîmplat, cu adevărat, între 1985 și 1991, ce au promis și ce n-au respectat actorii prefacerii istorice care a pus capăt Imperiului Comunist? Operația de anulare a lui Gorbaciov spune că n-o vom afla prea curînd. Piesa din centrul tezaurului pare să fie faimoasa promisiune reală sau imaginată prin care Occidentul s-a angajat în fața lui Gorbaciov să se abțină de la extinderea NATO spre Est, în schimbul reunificării germane. Poate că împchetarea și evacuarea grăbită a lui Gorbaciov se datorează nevoilor momentului. În discursul occidental, invazia rusă a Ucrainei nu trebuie legată de problema expansiunii estice a NATO și, din acest motiv, ridiculizarea sistematică a lui Gorbaciov era o urgență. Pokerul imperial e un joc fără trecut

Americanii (la fel rușii și, ceva mai puțin sigur, chinezii) nu parr să fi învățat mare lucru din obiceiurile sinucigașe ale fostelor mari imperii. Iată de ce, plecarea Reginei Elizabeta a II-a a Marii Britanii, ultimul monarh european autentic și stăpînitoarea înțeleaptă a unui Imperiu fantomă, a fost confundată cu o ocazie sentimental-civilă și tratată cu o deferență decorativă, complet lipsită de reflecție.

Enigma ce s-a născut odată cu dispariția Reginei Elizabeta stă pe o mirare persistentă și, pentru mulți, iritantă: cum se explică vibrația nechemată a umanității la plecarea unui monarh bătrîn și, pentru atîția, îndepărtat? De unde sentimentul neașteptat și pătrunzător al atîtor oameni care au înțeles sau au bănuit că trăiesc o despărțire monumentală și ireparabilă? Au fost toți acești oameni chemați în stradă, de la New York la Londra și Berlin, numai și numai de persoana Reginei sau de altceva, întrupat fără cusur în figura Reginei?

Fie că o știu, fie că, mai probabil, n-o știu, milioanele de oameni care au comemorat plecarea Reginei par să fi simțit, nerostit, că au trăit despărțirea de ultima figură depozitară a sacrului. Într-o lume demult dominată de rotația celebrității, de erodarea nimburilor și de decepția repetată a viitorului promis, Regina Elizabeta a fost singura păstrătoare a certitudinii. A ceva ce n-are cum să înșele, să decadă sau să trișeze. Un raport irațional, o stare mistică inexplicabilă au rămas vii și au continuat să lege, chiar, informal, Coroana de supușii ei. E ultima sclipire a unui regim reglat de un concept detestat din toate puterile de modernitate: : dreptul divin. Rezultatul acestei credințe într-o „supersitiție” milenară e subestimat și, cel mai adesea, trecut sub tăcere.

O societate așezată sub o monarhie de drept divin nu e ferită de rău dar e străină de dubiu nevrotic, demagogie și înstrăinarea de sine. Imperiul Britanic a trecut în istorie urmînd soarta tuturor construcțiilor de acest tip dar puterea morală a Coroanei a continuat, chiar în lipsa prerogativelor politice. Acesta e punctul în care americanii, marii moștenitori ai lumii post-aristocratice și non-religioase, confundă imperiul și expansiunea lui cu virtutea. Prezidențialismul și parlamentarismul republican, nemaivorbind de utopiile post-naționale gen UE, par plecate pe drumul ce duce la dominație dogmatică și atomizare socială. Sîntem departe de ordinea de drept divin în care omul se pleacă în fața pre-existentului și e educat de o ordine dată.

Ce a pus modernitatea în loc? O mascaradă rotativă în care democrația electorală încurajează o orgie de infidelități. O dată la 4 sau 5 ani, lumea se schimbă sau e creeată din nou, în numele unei noi guvernări alcătuite din partea încă nefolosită sau re-folosită a distribuției naționale de demagogi, iluzioniști și, în cel mai bun caz, operatori infernali.

Toate lucrurile și semnele mari ce se adună în jurul și deasupra noastră vorbesc despre o lume febrilă, nechibzuită și oarbă. Ideologia și războiul fac legea care nu respectă nici o lege. Binele permanent și eradicarea răului sînt obiective permanente și pretind, cumva. că pot întemeia o civilizație nouă.

Claritatea morală e deviza care sanctifică, fără răgaz, orice nouă inițiativă, de la războaie, la campanii ecologice, anti-corupție, anti-rasiste și anti-homofobe. Ce nu se vede în strălucirea clarității morale sînt tocmai formele abrupte ale abuzului și libertății de gîndire negate – așa cum le practicăm, tot mai convins. În Ucraina, în relansarea perfecționată a cenzurii, în intoleranță și în falsificarea intensă a democrației.

Cine crede că e prea mult și prea deodată, ar trebui să privească înapoi. Palmaresul clarității morale e spectaculos de dubios.

Purtat în numele clarității morale, războiul civil american a fost atașat de problema sclaviei retroactiv, abia după ultima bătălie. În căutarea supremației juridice și a centralizării de stat, promotorii liberalismului comercial al Nordului au distrus lumea Sudului și au descoperit, ulterior, că au luptat pentru eradicarea sclaviei.

Purtat în numele clarității morale, al doilea război mondial a fost recalibrat, abia după 1945, în sancțiune apocaliptică pentru pentru Holocaust. E poate cel mai nerușinat episod de ante-datare morală din istoria umanității. Războiul împotriva Germaniei naziste a fost purtat pentru anihilarea dominației Germane în Europa de Vest. Holocaustul – una din cele mai mari orori din istoria umanității – n-a fost menționat, n-a emoționat și n-a mobilizat conștiințe în timpul războiului: Jan Karski, emisarul polonezul care încercat să deschidă ochii Aliaților a fost primit la Washington și la Londra, a fost ascultat politicos și ignorat.

Tot în numele clarității morale, Aliatul esențial al lumii occidentale a fost Satana în persoană, cu uniformă de Generalissim și mîna în beregata popoarelor. Stalin a salvat milioane de vieți occidentale, la schimb cu munți de cadavre sovietice. Înțelegerea perfectată, ulterior, în numele clarității morale, s-a încheiat cu recuperarea Europei de Vest și cedarea Euripei de Est.

Claritatea morală consolidată la capătul unui asemenea palmares istoric e un concept mobil, contradictoriu și pervers. Pe numele lui adevărat: claritate amorală în beznă morală.

Triumful celei mai nefericite trăsături a civilizației burgheze – comercialismul – e total. Trăiam într-un depozit, trecem în revistă mărfuri și ne acordăm singuri brevetul de arbitri nepătați. Învins și pălmuit Dumnezeul nostru s-a retras.

E amețitor: a fi anti-progresist, astăzi, a ajuns totuna cu a fi fost anti-comunist în trecut. Argumentele sînt aceleași. Un dogmatism a fost înlăturat și, după o pauză de alimentare, înlocuit cu altul.

Cînd trăiam sub comuniști, înregistram cu speranță orice semn de criză al regimului care guverna. Acasă și în Metropola Sovietică. Acum, cînd trăiesc într-o democrație, mă interesează sănătatea regimului care guvernează. Acasă și în Metropola Americană. Toate datele, semnele și faptele spun că democrația e bolnavă și că e atent îngrijită, cu tot ce îi poate grăbi sfîrșitul.

Adio, mîndră lume europeană! Ți-am fost martori, clevetitori mărunți și uzurpatori naivi.

Articol apărut inițial pe blogul autorului

PARTENERI

WordPress RSS Feed Retriever by Theme Mason

  • Iulian Capsali: Nu mai căutați apa în nisipIulian Capsali: Nu mai căutați apa în nisip
    Eșecul României în relația cu UE trebuie decontat de SRI și SIE, instituții care dirijează toată politica internă (probabil toate partidele parlamentare și multe extraparlamentare), externă, presa, și patronează dezastrul… Read more »
WordPress RSS Feed Retriever by Theme Mason

Dragi prieteni,

Trebuie să știți: nimeni nu ne „editează” ideile și materialele publicate. Suntem oameni liberi. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, urmărește-ne pe Google News, Telegram, Facebook sau Twitter. Sau poți să te abonezi, gratuit, la Newsletter.

Înscrie-te la newsletterul R3Media

Te rog așteaptă puțin

Mulțumim! Bine-ai venit în comunitatea noastră

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole populaR3 în ultimele 24 h

Articole R3laționate