Chitara clasică – un regal la Sinaia în iulie și la București în octombrie

Luna iulie (9-13 iulie) a venit cu punerea României pe harta muzicii internaționale, prin Festivalul de chitară clasică de la Sinaia, care datează din anul 1983. Acesta a fost preluat și organizat, ani la rând, de muzicianul Liviu Georgescu, cu sprijinul instituțiilor statului.

După pandemie, însă, festivalul a fost lăsat să se stingă, din lipsă de fonduri. Din fericire, prin efortul privat al asociației Popa Soare, ca organizator, și al mai multor sponsori, s-a reușit recent revitalizarea lui, la dimensiuni de mare succes și impact. Pourvu que ça dure ! – spun francezii, după o vorbă a Letiziei Bonaparte, mama lui Napoleon, care o recita, ca pe o incantație, după fiecare victorie a fiului său. Numai de ar dura! Prin implicarea autorităților și sprijinul nostru, inclusiv, al publicului iubitor de muzică, tradiția poate fi dusă mai departe.

Ediția 2025 a reunit la Sinaia artiști internaționali de primă mărime: Zoran Dukic (Croația), Aniello Desiderio (Italia), Marco Tamayo (Cuba), Gabriel Bianco (Franța), Costas Cotsiolis (Grecia), Susana Prieto (Spania) și Alexis Muzurakis (Grecia). La recitalurile acestor chitariști consacrați s-au adăugat și cele ale mai tinerilor participanți la concurs (veniți și ei din mai multe țări, dar și din România). În articolul de față o să dăm cuvântul la o parte din ei, în scurte interviuri: o dovadă a faptului că tânăra generație nu merită acuzele de superficialitate sau dezinteres. Nu, există încă foarte mulți copii și tineri capabili de efort, de visuri și pasiuni.

Milan Andrei Sergovici (locul 1, categoria de vârstă B, România, București – liceul George Enescu, 12 ani)

De ce ai ales chitara clasică?

M.A.S – De mic, de la 5 ani, am fost atras de muzică. Tata a vrut deci să mă dea la o școală de profil. Făceam pian, dar ne-am dat seama că este greu să iei pianul cu tine într-o deplasare. Așa că am zis să încerc și chitara. A pornit deci ca o încercare, dar mi-a plăcut din ce în ce mai mult. Studiez acum la liceul Enescu la acest instrument și tocmai am terminat clasa a șasea. Avem ore de cursuri normale, ca orice elevi de gimnaziu, dar pe lângă acestea sunt și orele specifice de studiu cu profesorii noștri. De exemplu, vinerea înainte de materiile obișnuite am chitară, iar lunea am pian. Se adaugă studiul individual acasă, zilnic, aproximativ două ore pe zi, în timpul școlii.

Ce îți mai place, în afară de muzică?

Aviația. Îmi place să colecționez machete, îmi place să merg și la aeroport, să fac poze… Sunt pasionat de aerodinamică. Îmi cumpăr modelele de peste tot, de exemplu de la magazinul colecționarului, din București, dar comand și de pe site-uri. Am fost și la Toulouse, unde este fabrica Airbus, și mi-am cumpărat și de acolo machete.

Ai un program încărcat, totuși. Nu te revolți uneori, să ajungi să spui „nu mai pot, nu mai vreau să exersez”?

Nu, nu. Îmi place foarte mult chitara. Nu mi se pare greu, dacă îți place ceva. Fac totul cu drag.

Mihnea Bălțatu (locul 1, categoria de vârstă C, România, București – liceul de muzică George Enescu, 16 ani)

Mihnea, vorbește-ne puțin despre tine: de unde ești, unde studiezi, de ce ai ales chitara clasică.

1. B. – Locuiesc în București, dar sunt din Drăgănești-Vlașca, de unde ne-am mutat când eu aveam 7 ani. Acum am terminat clasa a zecea, la liceul Enescu, secția de chitară clasică. E o poveste interesantă, aceea a drumului meu, pentru că nu mă gândisem să studiez acest instrument. Dar a fost ideea tatei, să mă înscrie la o școală privată de muzică, la chitară. La început nu mi-a plăcut deloc și nu voiam să continui. Prin clasa a șasea am vrut să renunț de tot. Apoi mi-am zis că ar fi bine totuși să mai încerc, să mă apuc serios să studiez. Și așa am prins drag, acum îmi place foarte mult. E chiar plăcut să stai să studiezi! Uneori există un fel de burn out mental, dar odată depășit, este bine.

Ai mai participat la festivaluri? Cum ți se pare?

Aceasta este a patra mea participare la festivalul Sinaia. O vreme nu s-a mai ținut, a fost și pandemia… Acum s-a reluat și e foarte frumos. Îmi place, îmi place și competiția, care este una pozitivă. Adică nu ne urâm între noi, chiar dacă suntem concurenți și încercăm fiecare să ne ducem cât mai sus. Este și comunicare, o atmosferă bună.

Am stat de vorbă și cu câțiva artiști internaționali. Cineva ne spunea că, din păcate, publicul amator de chitară clasică este oarecum îmbătrânit, că tinerii nu mai gustă această muzică. Ești de aceeași părere?

Da, oarecum așa este. Dar, din fericire, încă sunt tineri care ascultă chitară clasică. Și asta este extraordinar. Sperăm să existe în continuare. Și eu sunt ascultător de muzică, de când sunt mic. Îmi plac, de exemplu, Marcin Dylla, Zoran Dukic, Duo Melis. În afară de chitară clasică, îmi place și flamenco. Sau jazz.

Cum vezi generația din care faci parte? Puncte tari, puncte slabe?

Suntem o generație foarte  capabilă – mental, fizic. Dar există și lenea. Cel mai greu este să începi, să faci ceea ce trebuie să faci. Odată ce te-ai pornit pe un drum, odată ce ai scuturat lenea, este mult mai ușor.

Mulți dintre colegii tăi de generație sunt acum, vara, la festivaluri precum Beach, please. Ai o frustrare, atunci când vezi că acolo există un public foarte numeros, în vreme ce voi aveți o adresabilitate de nișă?

Nu pot spune că am o frustrare. Viața merge înainte. Mie nu îmi place să ascult genul acela de muzică, dar nu am nimic cu acei oameni. Până la urmă, fiecare ascultă ce vrea.

Pentru că tot vorbim de public: îți dorești să provoci ceva anume în ascultătorii tăi, sau doar te concentrezi pe prestația ta artistică, iar felul în care receptează este treaba lor?

Consider că și felul în care publicul receptează este treaba ta, ca artist, pentru că vrei să rămână cu ceva. Îi spui, într-un fel: „uite, am aici o frază lungă, frumoasă, aș vrea să o asculți”. Și vrei să îi provoci emoție, să i se facă pielea de găină, să plece acasă gândindu-se și la ce ai cântat tu.

Ana Jianu (locul 3, categoria de vârstă C, România, București – liceul de muzică George Enescu, 17 ani)

Ana, de la ce vârstă studiezi chitara și de ce îți place acest instrument?

1. – De la 10 ani. Iar acum sunt elevă în clasa a unsprezecea la liceul Enescu, pregătindu-mă cu profesorii Ana-Maria Bibescu, Stan Zamfirescu, dar și Susana Prieto. Îmi place chitara, pentru că o văd ca pe un instrument foarte valoros, cu un sunet aparte și cu posibilitățile unei orchestre. Practic, este complex și versatil, există transcripții ale unor concerte de orchestră, doar pentru chitară. Pe lângă asta, mai are un loc special în inima mea, deoarece în copilărie am trăit o emoție deosebită la primul meu concert de chitară clasică. Aveam 10 ani și eram în public chiar la festivalul de la Sinaia, la Cazino. Se cânta o piesă care m-a impresionat mult, Elegie, de Mertz. Unele piese te fac efectiv să plângi, iar aceasta cred că este una dintre ele.

Care este programul tău săptămânal de studiu?

Aproximativ 4-5 ore pe zi. Acum, în vacanță, 5 ore, uneori și mai mult. Iar în timpul școlii, cam 4 ore.

În încheiere, spune-mi ceva despre modelele și artiștii care te inspiră. Și, poate, un gând pentru cei mai mici decât tine, care au pornit pe un drum similar, al artei.

Cred că cei pe care îi admir sunt, practic, toți artiștii de la festivalul Sinaia, de anul acesta. În afară de ei, ar mai fi frații Sergio și Odair Assad, apoi Piazzola. Și chitaristul brazilian Yamandu Costa. Un gând pentru copii? Să fie perseverenți și să facă mereu cu iubire și pasiune ceea ce le place.

Pavel Filipovici (locul 2, categoria de vârstă D, seniori – Serbia, Belgrad, 30 de ani)

Cum ai ajuns să te îndrăgostești de chitara clasică?

Probabil ca mai fiecare: ascultând grupuri, precum Beatles. Asculți, îți place, vrei să îi imiți…  Începi să cânți la o școală de muzică, dar nu îți iese, te întrebi tu de ce nu reușești, de ce nu poți învăța niciun cântec. Dar apoi tot studiezi, tot exersezi și îți găsești pacea cu instrumentul. Treptat, de-a lungul timpului, parcă devii una cu el.

Ai un artist preferat, de chitară clasică?

La început, a fost Narciso Yepez, un chitarist spaniol. Mai apoi, la liceu și facultate, am devenit pasionat de muzica clasică în general, de concertele cu orchestră. Îmi place mult pianistul croat Ivo Pogorelic. Când l-am descoperit pe Pogorelic, m-am gândit: cum aș putea să fac și eu asta? Cum pot aduce asta în muzica de chitară? El cântă cu sufletul, așa cum nu face nimeni. Asta mi-aș dori să fac și eu, să cânt cu sufletul.

Îmi place ideea și am mai auzit-o în acest festival, la artistul Aniello Desiderio. Totuși, cum poți cânta cu sufletul, cum poți vorbi de o amprentă personală și de libertate, dacă ai în față o partitură pe care trebuie să o respecți?

Da, dar artistul, sub toate acele reguli și constrângeri, va găsi propriul drum. Practic, o bucată muzicală – fiecare o cântă diferit! Și pentru mine asta contează, modul în care reușesc să îmi pun acolo sufletul și să îi fac și pe ceilalți să vibreze. Eu sunt mai curând o persoană introvertită, dar consider că pot vorbi publicului prin muzica mea. Când exersez singur, mă gândesc adesea cum va fi resimțit ceea ce cânt, de către publicul meu. Alteori mă concentrez pe unele detalii tehnice, de finețe, dar îmi dau seama că nu întotdeauna ele vor spune ceva auditoriului. Rachmaninov spunea, de pildă, că atunci când începi să auzi pe cineva tușind, sau scaunele mișcându-se, e un semn că audiența s-a plictisit și de trebuie să sari peste acea parte și să treci la una mai variată, mai antrenantă. Și el chiar așa făcea, de multe ori, nu cânta integral, ci erau părți pe care le omitea.

Ce îți mai place în afară de muzică, și simți că aduci cu tine în muzică?

Contează totul când cânți. Felul în care ai fost crescut, apoi ceea ce absorbi, ceea ce citești, alte arte care îți plac, literatură, pictură… Toate acestea se regăsesc cumva apoi și în muzică. Îmi place deci să citesc, să fac plimbări lungi, să fac sport. Mi se pare important ca trupul să funcționeze bine, de aceea sunt atent să mănânc sănătos și să merg și la antrenamente de fitness. Atunci când fac vreun exces sau neglijez sportul, parcă trupul meu îmi spune: „de ce îmi faci asta?”. E esențial să ai o disciplină. Novak Djokovic, de exemplu, conaționalul meu, are și el tot o abordare holistică, este atent la sănătatea lui și la stilul său general de viață.

Dorești să rămâi în Serbia, sau vrei să te stabilești altundeva, ca artist?

Nu, sunt născut și crescut în Serbia și aș vrea să rămân aici. Simt că țara mea este cumva la o răscruce, un pod între est și vest. Sau mai curând Belgradul și alte orașe mari. În afara acestor mari orașe, lucrurile sunt mai așezate, oamenii trăiesc în alt ritm, mai simplu. Dar în orașe există o tensiune între tradiții și valorile liberale, occidentale… Belgradul este foarte multicultural, în ultima vreme, ceea ce nu e neapărat rău, dar eu cred că este necesar să conservăm și tradițiile, specificul național. Moștenirea noastră, până la urmă. Sunt artiști care țin foarte mult la această moștenire și o cultivă, precum Dusan Bogdanovici.

Mulțumim foarte mult, Pavle Filipovic, și te mai așteptăm în România. De altfel, premiul tău, pe lângă o recompensă financiară, presupune și invitația la festivalul internațional de chitară clasică Harmonia Cordis de la Târgu-Mureș, din august.

Publicul iubitor de muzică se poate întâlni cu chitara clasică și în toamna aceasta, în luna octombrie, la București, cu prilejul concursului internațional Tudor Pamfile.