Titlul acestui articol (ce tratează un aspect al proiectului de lege a învățământului) este inspirat de un interviu acordat de pr. Ștefan Clinciu revistei “Familia ortodoxă” (nr.10/2021). Ar merita o lectură integrală, dar nu se poate găsi pe internet. Cutremurătoare biografie (carieră militară, inclusiv cu stagiu în Afganistan și Irak, cotind apoi spre preoție și misiune de caritate la azilul de bătrâni din Buzău), dar poate cea mai frumoasă poveste spusă de părintele este cea a copilăriei sale, așezate sub semnul educației materne. Figura acestei țărănci blânde, mamă a șapte copii, ne impresionează în mod deosebit:
„Mama a fost, și încă mai este – că trăiește și face și acum priveghere – este o teologie întreagă mama. Eu sunt praf și pulbere pe lângă ce cunoaște ea. Ea citește permanent, permanent. (…) Mama niciodată – nu știu dacă vă vine să credeți lucrul acesta – de când a plecat pe calea credinței, din momentul în care s-a întâmplat minunea în viața ei (o vindecare minunată, o cavernă TBC închisă singură, după apariția Maicii Domnului în vis), ea nu s-a certat cu nimeni, niciodată! Niciodată ea n-a zis nimic despre nimeni, nici acum, și zice: Indiferent ce ar zice de tine, tu iartă-l, tu iubește-l. Și-i chema la masa noastră și pe alții, chiar așa, cât de săraci eram (…). Mama ne învăța pe toți: Înainte să ne așezăm la masă, gândiți-vă că Dumnezeu ne-a dat, și tot ce avem pe masă este de la Dumnezeu și noi suntem datori să îi dăm și celui care n-are! Și ea ne învăța: Indiferent, dacă ai un covrig, îl împarți la cinci, la șase, la șapte, la câți sunt acolo prezenți. Și întotdeauna, când vă așezați la masă, dați cuiva ceva de pomană, ca semn de mulțumire pentru ceea ce Dumnezeu ne-a dat nouă și ne-a pus pe masă. În mediul acesta am crescut eu, într-o familie extraordinară, cu o frică de Dumnezeu și cu un respect față de oameni. Eu am crescut într-un colț de lume minunat, în satul Cărpiniștea din Buzău, unde omenia, bunul-simț, respectul erau la înălțime, erau ceva sfânt! Între tatăl meu și ceilalți vecini a fost o prietenie extraordinară și un respect și o legătură nemaipomenită. Erau oameni serioși, oameni hotărâți: când spuneau un cuvânt, îl și făceau! Ți-era mai mare dragul, când ne întâlneam – că noi, când eram copii, mai dădeam târcoale pe lângă ei și ascultam cum povesteau și puneau țara la cale… Nu ca-n ziua de astăzi! Înainte îi interesa comuniunea, bucuria de a se întâlni în jurul unui pahar de vin sau a unei bucăți de porumb copt, toamna..”
Mergând acum spre anunțata temă a articolului, să vedem ce este cu acest nou proiect al legii învățământului. În primul rând, trebuie spus că nici la momentul apariției acestui articol, el nu este postat oficial și anunțat pentru dezbatere publică. Lumea se plânge de secretizarea lui, care nu are altă explicație decât mimarea democrației și frica de reacții negative.
Să ne amintim că proiectul Cîmpeanu, din vară, a strâns extraordinar de multe critici, iar noul ministeriat pare să dorească evitarea acestora.
Ca puncte pozitive, merită totuși semnalat că proiectul Deca a renunțat la numeroase aspecte nevralgice aspru criticate anterior: desființarea palatelor copiilor, calificative la unele materii, bacalaureatul standardizat digital și cu probă comună din cel puțin șase discipline, desconsiderarea limbii naționale, desființarea CNADTCU, accesul la catedră fără studii psiho-pedagogice etc. Pe de altă parte, în aceeași cheie absconsă, a lucrului făcut în spatele ușilor închise, multe prevederi (în special cele care țin de evaluare sau de curricula din afara trunchiului comun) sunt lăsate a fi reglementate ulterior, prin ordin de ministru. Practic, avem un cadru foarte general și lax al legii, care permite cu generozitate (și discreție) multe, foarte multe.
Ar fi multe de discutat, dar acum mă voi opri asupra obligativității învățământului începând cu vârsta de 3 ani. Spre deosebire de specialiștii în educație ce consideră măsura drept abuzivă și o contestă foarte puternic, mie mi se pare mai puțin îngrijorătoare de facto (oricum majoritatea părinților nu au soluții, din pricina profesiei, și duc copilul foarte devreme la grădiniță), dar mi se pare îngrijorătoare ca principiu.
Astfel, la articolul 244 din noul proiect de lege a educației (varianta min. Ligia Deca), la punctul 3, citim: a) grupa mică din învățământul preșcolar devine obligatorie începând cu anul școlar 2030-2031. Prevederea este greu de explicat dacă ne gândim, de pildă, că ministerul acceptă homeschoolingul (sub umbrela unor organizații educaționale, adesea din străinătate), dar vrea coborârea instituționalizării la vârsta de 3 ani. Cu alte cuvinte, statul acceptă ca un copil să nu intre în învățământul de masă deloc (decât prin examene și echivalări), dar nu acceptă ca o familie să își crească copilul acasă până la vârsta de 6-7 ani, deși uneori aceasta are soluții care pot fi viabile și educative: mame casnice, bunici disponibili – adeseori intelectuali, ce pot oferi un mediu sănătos, cu activități variate (viață în natură, mers la muzee, teatru de copii, vizite, grădini botanice, zoo, lecturi de seară etc).
Majoritatea părinților români apelează la grădiniță îndată ce copilul este acceptat, ca vârstă. Majoritatea nu au alte soluții, considerând (ceea ce e just) și că cel mic are nevoie de provocările vieții în colectivitate, iar educatoarele sunt cadre specializate care se vor ocupa în mod profesionist de el. Așadar, dacă deja ai un procent foarte mare de părinți ce înscriu copiii la grădiniță de la trei ani (uneori sunt cereri mai multe decât locuri disponibile), pentru cine legiferezi în mod așa de ferm și drastic obligativitatea învățământului preșcolar? Nu se obține mai degrabă doar o ostilizare stat-familie și transmiterea ideii (parcă din ce în ce mai apăsate) că statul știe el cel mai bine cum trebuie educat un copil? Nu vi se pare că ne uităm admirativ spre modele străine, unde statul ranforsează instituții precum serviciile sociale și protecția copilului în așa măsură încât nu mai este abuz ce știam noi că este abuz (violența fizică, abandonul, neglijența) ci un set întreg de comportamente, mult prea în detaliu observate (sau, de fapt, pândite)? Avem școli vestice care sunt cazemate inexpugnabile (accesul părinților este drastic reglementat), avem amenzi pentru absențe care la noi se consideră justificate și motivabile, avem evaluări stabilite pe 23 decembrie și la final de iunie, pentru ca familiei să nu îi treacă prin cap că poate învoi copilul mai devreme, avem programare strictă la consultații (nu telefon sau sms la orice oră, către cadrul didactic) etc. Poate că da, școala românească este prea laxă și balcanică atunci când, de ex, diriginta motivează absențele din ultima săptămână pentru că „doamna, am găsit bilete ieftine la mare”. Poate că, iarăși, suntem prea înțelegători când permitem unui copil să nu apară deloc la ora de sport (iar nu să stea, învoit, pe marginea terenului, așa cum e obligatoriu în vest). E o chestiune de gusturi și opțiuni. Dar, cu toate poticnirile și reproșurile reciproce, relația școală-familie în România este una mai curând prietenoasă și relaxată. Sau…era. Observăm că tinde să nu mai fie. Este grav și foarte grav când statul (și școala) vine să dea cu rigla peste degetele familiei, când se bagă prea mult în chestiuni ce țin de jurisdicția acesteia din urmă (desigur, excludem abuzurile și aspectele penale). Oare același stat și aceeași școală se mai bagă atunci când familia constată ratarea copilului?
Ce face statul român pentru miile de tineri cu adicții de jocuri de noroc, de pariuri, de droguri, de videochat, cu refuz de maturizare și responsabilizare, cu probleme de inserție în societate, cu depresii puternice (tineri care stau în casă cu draperiile trase și fac din noapte zi și invers, refuzând să iasă în societate)? Cine trebuie să tragă și să cheltuiască apoi (timp, energie sufletească, bani) pentru toate provocările sau eșecurile unui tânăr? Își asumă școala sau statul vreo responsabilitate? Rămân ele, instituțiile statului, să răspundă și să tragă consecințele? Sau o face doar familia care, desigur, este considerată automat și din oficiu unica vinovată? (Deși azi lumea, mediul acesta nociv “fură” copiii famililor, fie ele și familii bune, vigilente).
Revenind la școlarizarea obligatorie de la trei ani, aș menționa propria copilărie. Deși mama, actualmente pensionară, a fost educatoare (terminând un prestigios liceu pedagogic, de o acerbă concurență la intrare), totuși ea a preferat ca, pentru etape lungi în copilărie, să mă lase în grija bunicilor. Am rămas așadar de la țară cu niște amintiri extraordinare, cu o formare pe care nu știu dacă aș fi găsit-o doar la acea grădiniță cu program prelungit, unde mă duceam din când în când. Desigur, îmi amintesc cu plăcere poveștile de la grădiniță, materialul didactic, colegii (aveam un bun prieten), jocurile în curte (unde era și o căbănuță de lemn), masa lungă și joasă, vesela din tablă (ca să nu o spargem?) care făcea o muzică anume etc etc. Dar nimic nu poate concura acele spații atât de largi de la țară, plimbările cu Ghiocel (un câine alb, numit așa de mamarea), lumea satului în care fiecare avea un rost și un rol, imaginile acelea extraordinar de plastice, precum mieii puși lângă pat, într-o lădiță (erau fătați prea devreme, într-o iarnă geroasă), câteva drumuri de noapte prin zăpada sticloasă, asistarea bunicilor la treburile gospodăriei, asistarea la rugăciunea de seară a bunicii din partea tatălui, somnul acela așa de binefăcător, cu nasul în macatul de perete… Și, în cel mai înalt grad, trezitul târziu, când mamarea ne deschidea ferăstruica dintre cameră și bucătărie și, pentru ca noi să nu mai traversăm tot holul rece, ne lua în brațe și ne trăgea prin această fereastră de 35/35 cm în căldura bucătăriei. Seara, aceeași mamarea ne spunea povești din război (cum se întorsese soțul ei pe jos, rănit, din Germania), ne povestea de propria sa mamă (care era adoptată de un frate ce nu putuse avea propriii copii, iar părinții ei biologici se chinuiau să pară reci față de ea, să nu îi creeze atașamente)… Ne vorbea despre oameni, despre legende, mituri, povești, despre blestemul rândunicii căreia nu ai voie să îi strici cuibul, despre șarpele casei și atâtea altele. Când mergeam la bunicii paterni, regăseam căprițele și șodoul sau cartofii înfășurați la gât când eram răcită. Și, mai ales, acolo era tataie care spunea povești din război trăite de el însuși, în munții Tatra. Nu știu câți ani aveam când am început să le înțeleg realmente, dar am devenit destul de repede conștientă de culorile, miresmele, dialogurile și configurația generală a lumii aceleia, pe care și azi o port cu mine.
Ca atare, nu pot înțelege de ce cineva ar declara ca neconformă sau interzisă această manieră de a face educație. Cel mai probabil noi, adulții de azi, suntem cu greu capabili să mai oferim copiilor noștri o copilărie liberă, spontană, în natură și în apropierea bunicilor lor, din motive ce țin de o altă constituție și dinamică a societății noastre. Dar a declara din start că există o unică direcție de educație, mai ales când copilăria timpurie se caracterizează prin descoperire, explorare, joacă, originalitate, asta este nu doar abuziv, ci și nepedagogic.
Greu de spus ceva, mai ales când aveți deja un comentariu … Mda, poate că nici bunicii de azi nu mai au „vechimea” obligatorie în copilărie. Ce să spui mai întâi, ce să spui mai întâi ?
Părintele o fi văzut lumina doar când a luat-o pe calea Domnului ? În Democrațiile emergent-peticite, oamenii au mers să „lupte” în Iraq/Afganistan(/Siria nu ?!) de foame; cei din democrațiile avansate … ca să apere Demmocrrația (Afganistanul fiind țara-erou care doborâse URSS-ul – pentru Demoocrație! – și lichidase dreptul fetelor de a merge la școală, vârât lor pe gât de URSS, care „invadase” în dec. ’79 fiindcă … Democrația îi alimenta cu arme de vreun an bun … cam ca în Ucraina. Iar Iraq-ul era țara care luptase eroic 8 ani cu țara ayatolahilor care dăduseră jos – cu vreun an mai devreme – un „rege-al-regilor” de sorginte democrată, Reza Pahlavi etc. ).
Altfel da, laș n-o fi părintele … Să se mai și laude cu asemenea trecut … nu știu ce spune despre înțelegerea sa despre cum merge lumea.
Să nu fi știut părintele că WMD nu fuseseră găsite nici până s-a oferit dânsul să meargă să le caute (și nici până azi!) ? Să nu fi știut părintele că „banda celor 20 de aviatori” nu era afgană, ci dintr-o țară aliată ? Să nu-i fi spus nimic ilustra sa mamă, în toată copilăria ? Ce-i drept, cummuniștii n-au pus Internet la sat, nici limbi străine n-au prea îngăduit – de un’ să știe bieții rumâni ?
Într-o iarnă magică, în ajun de an nou, am trăit și eu taina botezului la români. Copilul, născut cu două săptămâni mai înainte, este „botezat” de tatăl moț (fiu de moți) cu … pălincă. Anume, a explicat el: cu unghia degetului mic muiată în „apa vieții” și pusă în colțul buzelor pruncului – să se bucure și el și … să fie primit. Mama, fiică de universitari și universitar ea însăși, a exploddat. (Eu mă întrebam ce căutasem acolo …) Altfel, moțul era om de toată isprava: dusese casa în cârcă cât fusese soția în școală, iar de vorbit vorbea fără să știe și să scrie … Iar în gospodărie făcea/dregea/repara tot – și chiar și gătea, pescuia, conducea mașina etc. Terran model. Era și medic, apropo.
Și noi avusesem acasă (aproape un șopron, peste hrube turcești) o ferestruică între două camere (fusese „han” …), dar avea zăbrele, nu puteam fi tras pe acolo … dar se putea măcar simți ce mâncare făcea bunica, mai ales dimineața … Înghesuiți, patru oameni în două cămăruțe și jumătate (dintre care doar unul lucra, jumătate de normă, iar bunicul avea o „pensie comunistă”, inclusiv pentru bunică). Societatea (inclusiv cea democcrată se dumirise cu multe decenii în urmă că poate împărți cheltuielile salariale în două, și să plătescă din a doua jumătate și femeile – cu condiția să se prezinte la muncă! Și nici după asta n-a dormit, a inovat continuu: a introdus munca prin contract (pe termen scurt – dacă se găsea muncă), apoi a mutat munca în Asia … ca să-i ajute să se dezvolte! Bunicul (născut în ajunul Marii Răscoale) fusese și el la oaste și la răzbel: „ăl cu paie, ăl cu fân” era comanda „stâng-drept” pentru terrani – nu știu cât o fi fost adevărat. Nici câtă școală avusese nu voia să spună, cert era că ar fi fost sergent în Armata Regală. Din tot războiul știa doar un crunt bombardament german (cu Luftwaffe nu era glumă nici pentru Armata Regală!), din care zicea că n-ar fi scăpat dacă nu ar fi văzut o canalizare în preajmă …
Altfel fusese terran român model: îl iubise pe Bacchus, dar și pe mine.
(Și da, autoarea are dreptate: terranii fuseseră dintotdeauna oameni dârji: unchiul se căsătorise cu fiica unor astfel de oameni, trăitori în „bordeie verzi” (vorbim de România Regelui! recolta 1940), în care copilașii de terran mai isteți repetau clasa a 4-a, „ca să aibă cinci clase”, iar apoi el și soția s-au susținut reciproc ca să „facă liceul, noaptea” – spoiala cummonistă, anume; era aproape AD 1970.)
Nici bunica nu a spus mare lucru de război. Despre primul a zis că „papa a plecat la război când fratele meu avea două săptămâni”. Ea având atunci doi ani și ceva (diferența lor de vârstă), asta însemna 1915. Așa vorbeau românii, și fără să fie terrani: totul era în funcție de alte evenimente, mai ales sărbători. Așa vorbea însuși Ion Barbu! Bunica uitase până și puținele (?!) cuvinte învățate la școală, de frica autorităților, în afară de numărat până la 100 și două-trei cuvinte nu m-a putut învăța. Dar și ea m-a iubit. Fusese băgată în școala de maici până la 17 ani (desenat, țesut – scris, citit, socotit), apoi dată unui terran român, proprietar de ceainărie. Mai târziu (prin ciumații ani ’50) a fost depistată de autorități și i s-a făcut cinstea să fie între cei aleși să-și învețe vecinii (unii, desigur) să scrie și să citească și chiar să socotească. Era unul din primele zece orașe ale țării, distruse de cummonism în nici zece ani … Despre al doilea a spus că ofițerii germani erau foarte politicoși, iar rușii (nu se știe gradul, dar se poate bănui) se urcau în pat pe cuverturi fără să-și scoată cizmele – îi găzduise România Regelui și pe unii și pe ceilalți.
Era România Regelui.
Despre învățământ: Se așterne deja colbul anilor de când istoricul Mircea Platon a susținut în interviu audio-video că România a semnat „de bună voie” să își „reformeze” învățământul – printre alte „restructurări”, în schimbul „finanțării”. Instituția fiind internațională (iar practica nu chiar nouă – vorbea și tov. nea Nicu pe la congrese de ea), se înțelege că România nu-i excepție la învățământ, dovadă fiind că nici Trufașul Occident n-a fost iertat de „reformă”.
Dar de unde să găsești „jurnaliști de investigație”, care să „sape” pe subiect ? („Ești nebun ? Pentru învățământ ?!”) Nici măcar celebra E. Șercan, copoiul care nu putea de grija unor „doctorate” de politicieni (ai Demmoccrației!) nu s-a deranjat (n-o fi având FOIA ?) să sape. Vorba ceea: de „educație” nu te atingi, că are proptele sus-puse.
Ș.A.M.D.
-DACA PARINTII SI BUNICII AU AVUT CEI 7 ANI D’ACAS…….