OPINIICe vrea să spună Recorder despre finanțarea cultelor?

Ce vrea să spună Recorder despre finanțarea cultelor?

Că Arhiepiscopia Bucureștilor nu se mulțumește doar să reabiliteze lăcașuri de cult cu bani publici, ci păstrează profitul asociat lucrării respective folosindu-se de firme prietenoase și intermediari. Că modalitatea în care statul acordă subvenții financiare e mai degrabă medievală sau cel puțin anacronică dacă am compara-o, spre exemplu, cu procedurile de acordare a fondurilor europene bazate nu pe „înțelegere directă”, ci pe competiție de proiecte (accentul cade mai ales pe primul cuvânt, nu pe al doilea cuvânt).

Recorder decupează o realitate care e vandabilă în social media, o piperează cu o regie reușită, dar nu sistematizează „marea descoperire” în concluzii punctuale care să servească ulterior în implementarea de politici publice. Tocmai din acest motiv, Recorder rămâne la statutul de hater și nu va genera schimbări profunde. În plus, adevărul nu e nici măcar la mijloc unde cei moderați ar fi tentați să-l caute. Nu e în legalitatea sau oportunitatea finanțării cultelor, ci în predictibilitate. În condiția democratică a predictibilității finanțării cultelor religioase.

Este finanțarea cultelor predictibilă?

Condiția predictibilității este una esențială în finanțarea cultelor. Ea corespunde în primul rând unei exigențe derivate din principiul libertății religioase: statul nu trebuie să umilească Biserică acordându-i bani pe sărite în funcție de agenda politică pentru că acest lucru duce la politizarea și instrumentalizarea vieții religioase. Altfel spus, Biserica nu mai este un actor social liber, ci este canalizată în a-și desfășura o parte din activitate în funcție de agenda sau/și finanțarea politică, ceea ce nu e consonant cu democrația. La acest moment, condiția finanțării predictibile se respectă doar parțial în privința sprijinului salarial, nu și în privința sprijinului pentru construcția și reparația de lăcașuri de cult care depinde în bună măsură de decizia și oportunitatea politică.

Apoi, predictibilitatea finanțării poate fi declinată în diverse forme. De exemplu, acordarea de granturi în cuantum fix indiferent de natura lucrării și care să acopere doar parțial costul șantierului, fără corelare cu devizul final al lucrării (despre care Recorder susține că este supraestimat). În felul acesta, o anumită parohie știe că poate obține (să zicem) 100.000 lei pe an, timp de maxim 3 ani, pentru o lucrare care costă 1.000.000 lei, urmând ca restul banilor să fie acoperiți din fonduri proprii, adică donații și contribuții ale credincioșilor. Parohia va fi atunci interesată să maximizeze utilizarea tuturor banilor publici primiți și să caute oferta cu raportul preț-calitate cel mai avantajos. Va fi, totodată, mult mai liberă de „sugestiile” sau „sarcinile” primite din partea autorităților publice. Bazându-se pe sprijinul constant și predictibil al statului, va contribui la susținerea unui șantier serios prin adunarea de fonduri private din societate și va genera: angajare de forță de muncă, plata taxelor și impozitelor etc.

Predictibilitatea finanțării cultelor religioase are un dublu scop: pe de o parte, susține un ritm constant al parteneriatului dintre stat și culte – care ar fi dat roade extinse mai ales în context pandemic, pe de altă parte, limitează posibilitatea ca politicienii să intervină în viața Bisericii solicitându-i diferite poziții publice sau chiar sprijin electoral. În fapt, ferește Biserica însăși de tentații politice. 

Divizarea opiniei publice

Smiorcăială ultra-conservatoare practicată de diverși jurnaliști e la fel de nocivă și pe lângă subiect ca și rețetarul de hate progresist pentru că ambele, în registre diferite, nu fac decât să descrie relația stat-culte dintr-o perspectivă ultra-subiectivă și nu prin comparație sau referință la, spre exemplu, bunele practici sau recomandări internaționale în domeniul libertății religioase.

Ultra-conservatorii se rățoiesc steril la opinia publică subliniind cele mai bune intenții ale patriarhului Daniel. Și o fac contraproductiv pentru că:

  1. Dezbaterea nu e deloc despre Biserica strămoșească și contribuția ei la devenirea neamului românesc inclusiv prin construirea Catedralei Naționale și pentru că
  2. Oricine este familiarizat cu istoria BOR din ultimii 30 de ani, recunoaște cu ușurință faptul că patriarhul Daniel a reușit ceea ce în timpul patriarhul Teoctist era doar în așteptare: eliminarea compromisurilor cu statul comunist din administrația bisericească, orientarea Bisericii către societate prin TV și Radio Trinitas, înzecirea disponibilității sociale și filantropice a Bisericii și multe altele.

Apoi, cine cunoaște micro-istoria personală a Patriarhului Daniel știe că acesta este ultra-dedicat binelui Bisericii, este un intelectual de calibru, că își pune la bătaie toată energia, chiar și pentru chestiuni de detaliu și că majoritatea colaboratorilor săi rămân pe poziție doar atât timp cât reușesc să țină ritmul de lucru cu exigențele sale.

Momentul T0 invocat de Recorder, anume asumarea de către PF Daniel a ascultării de patriarh, e complet fals. Istoricul trebuie coborât cel puțin până la momentul Revoluției din decembrie 1989 și anii de reconstrucție de după, când Biserica lăsată nu doar fără foarte multe proprietăți și atribuții sociale în comunism a fost nevoită ca într-un ritm alert să-și reconfigureze infrastructura pentru a răspunde nevoilor sociale post-comuniste și noilor provocări pastorale. În anii 1990 ceea ce se recâștiga greu la București din lipsa de vigoare managerială a echipei patriarhului Teoctist, era compensat la Iași prin tenacitatea mitropolitului Daniel. Prin urmare, patriarhul Daniel de azi și-a început misiunea (proiectul de management în termeni seculari) încă din 1990 și numai ritmul constant susținut a făcut ca, la 30 de ani după, Biserica Ortodoxă să aibă la dispoziție o serie de instrumente care să îi permită, spre exemplu, asistarea socială a celor care au avut de suferit în timpul pandemiei cu câteva milioane de euro.

Se apropie Recorder de adevăr?

Parțial DA. Pentru că scoate în evidență cât de slab este statul în a ordona riguros din perspectivă legală nu doar finanțarea cultelor, ci mai ales modalitatea de finanțare bazată încă, în multe cazuri, pe înțelegeri ad-hoc. Principiul se aplică multor domenii din țara noastră, cel religios nefiind cu siguranță cel mai problematic.

Pe de altă parte NU, pentru că nu pune degetul pe rană, nu vede dincolo de senzaționalul unui episod ale cărei concluzii sub obținute forțat și direcționate către o temă falsă: „Marele Alb”, versiunea 2.0 a CEO Daniel.

Vrea cineva să discearnă adevăratele subterane ale relației stat-culte dincolo de afinitățile pro- sau anti-clericale? Atunci trebuie să se uite la natura politicilor publice din acest domeniu și mai ales la ce reforme NU s-au făcut în special după apariția Legii nr. 489/2006 a libertății religioase, lege care ar trebuit să constituie un moment T0 în relația stat-culte dacă ar fi fost urmată de consolidarea unui nucleu de expertiză la nivel guvernamental, de un set de politici dezbătute public în prealabil și de cadre predictibile de finanțare a proiectelor cultelor religioase.

Anchilozarea statului

De la apariția Legii nr. 489/2006 a libertății religioase încoace, din birourile guvernamentale n-a reieșit vreo strategie națională referitoare la domeniul stat-culte, așa cum, bune sau rele, România are pe majoritatea domeniilor. Rolul unei strategii naționale este să ofere publicului repere și obiective predictibile pentru o perioadă lungă de timp. Nu au apărut politici publice (legate inclusiv de finanțarea cultelor) în acord cu transformările fiscale și administrative de tipul New Public Management din Uniunea Europeană. Anchilozarea statului în relație cu Biserica și-a atins apogeul în valul de restricții aplicate abrupt și comunicate stângaci în special în timpul anului 2020 și confirmate ca ilegale de către Curtea de Apel București și mai ales în insuccesul statului de a obține sprijinul cultelor religioase în campania de sănătate publică de care România are atât de multă nevoie în acest moment.

În tot acest timp, exact ca în anii comunismului s-au tămâiat prin discursuri „bunele relații dintre stat și culte”. Dar cum arată ele: ca în reportajul Recorder? sau ca în decizia Curții de Apel invocată mai sus? sau ca în „succesul” campaniei de sănătate publică atât de lăudat încă din decembrie 2020? Pentru a fi cu adevărat bune și democratice, relațiile stat-culte trebuie normate de predictibilitate, transparență și subsidiaritate – concepte care nu pot fi puse în practică decât prin politici publice concrete care să pornească nu de la hate-uri progresiste, nici de la tânguieli conservatoare, ci de la supremația principiului libertății religioase.

Nicăieri în democrație, Biserica nu este exclusă de la finanțare publică. Nicio organizație privată, fie ea și de utilitate publică (cum sunt cultele religioase), nu poate intra sub incidența legislației în domeniul achizițiilor publice pentru că libertatea religioasă ca și celelalte drepturi și libertăți fundamentale protejează organizațiile religioase de ingerința abruptă a statului (principiul autonomiei bisericești, al autonomiei universitare, libertatea presei etc.). Niciun organism de presă, nici chiar Recorder, nu ar trebui să fie obligat să-și publice detaliile contabile tocmai pentru că societatea civilă din care fac parte deopotrivă Recorder și BOR, trăiește, respiră și-și proiectează activitățile dincolo de ochiul indiscret al statului.

Paradoxal, acolo unde statul e incapabil sau complet dezinteresat să normeze și să proceduralizeze finanțarea cultelor, atât Arhiepiscopia Bucureștilor, cât și Patriarhia Română și-au asumat reguli interne suplimentare pentru gestionarea fondurilor publice mult mai clare decât statul însuși. Cu alte cuvinte, există disponibilitate din partea Bisericii nu doar la nivel declarativ, dar și la nivel practic de a accesa liniile de finanțare publică cât de poate de transparent.

În plus, puțină lume este atentă la faptul că Radio și TV Trinitas sunt eminamente finanțate din fondurile Bisericii, fără contribuții de la bugetul de stat și fără a rula reclame plătite. Oare câte alte organisme de presă din România, cu excepția celor aparținând cultelor religioase, reușesc să-și facă misiunea dincolo de puterea statului, dar și a pieței?

Ce e de făcut?

Este obligația statului, nu a Bisericii, de a face ordine în relația stat-culte. De a racorda „bunele relații stat-culte” la principiile democratice și standardele internaționale privind libertatea religioasă. De a stabili norme complete de finanțare în jurul unor principii consacrate la nivel european:

  1. Principiul subsidiarității: finanțarea de la guvern vine doar acolo unde mai întâi parohia, apoi administrația locală fac dovada faptului că nu reușesc să acopere nevoile locale;
  2. Principiul transparenței: procedurile sunt publicate în cel mai mic detaliu, iar întregul proces de selecție este la vedere tocmai pentru ca fiecare entitate (parohii, firme, asociații profesionale etc.) să știe, în mod predictibil ce șanse are o anumită parohie să primească respectiva finanțare;
  3. Principiul competiției de proiecte: autoritatea publică trebuie să se asigure că oferă cu prioritate fonduri parohiilor care au capacitatea de a duce la bun sfârșit proiectul și de a antrena inclusiv fonduri private;
  4. Principiul proporționalității: are rolul de a păstra un echilibru între culte printr-un acces proporțional cu numărul de membri și de a da posibilitatea autorităților publice să practice discriminarea pozitivă la adresa organizațiilor religioase mai mici;
  5. Separarea liniilor de finanțare pentru monumente istorice, lucrări de întreținere, construcții noi, proiecte de dialog interreligios sau cercetări sociologice.

Cred că, de orice parte a baricadei ideologice am fi, reportajul Recorder nici nu trebuie să ne entuziasmeze, nici să ne scârbească. În schimb, statul poate face mai mult în a rafina libertatea religioasă și a circumscrie relația stat-culte unei practici mai democratice.

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

3 COMENTARII

Cele mai populaR3 articole

Articole R3laționate

IMPORTANT

Fiți LEI pentru R3: Am strâns 12.851 de lei din 45.000,...

Dragi prieteni, aici o să vă țin la curent cu campania de donații pe care am început-o pe 1 iulie 2021 și care se termină...