Având în vedere că ne aflăm cu câteva zile înainte de Sfintele Paști, am ales să ne amintim împreună cum trăiau credința creștină marile personalități culturale ale trecutului nostru.
De această dată avem de-a face cu o convorbire între Părintele Lendger și dramaturgul român de limbă franceză Eugen Ionescu (fr. Eugène Ionesco), dialog intitulat „Mărturie asupra Bisericii de astăzi”, scris în luna noiembrie a anului 1975 și publicată în 1977, în volumul „Antidoturi” (Antidotes).
În prima parte a dialogului se vorbește despre Biserica Catolică (majoritară în Franța), urmând ca în a doua parte să se discute despre Biserica Ortodoxă.
Eugen Ionescu: Ceea ce mi se pare scandalos este faptul că Biserica pare că vrea să se aneantizeze în Istorie, în asemenea măsură se teme de a fi în afara Istoriei. Este aberant, pentru că rolul său este într-adevăr de a fi în afara Istoriei, de a conduce lumea, Istoria, spre cel Veșnic, de aceea ea trebuie să ridice Istoria în supra-Istorie, trebuie să ofere tehnicile rugăciunii și ale contemplației.
Acum ea pare să nu mai facă altceva decît politică și demagogie. Biserica nu vrea să-și piardă clientela, ci să-și cîștige și alți clienți. Este aici un semn de secularizare cu adevărat dezolant. Omul are nevoie astăzi tocmai de o insuliță care să nu fie dusă de vînturile Istoriei, care să reziste la furtuni, care să nu fie temporală. Adică tocmai ceea ce Biserica nu mai vrea, nu mai poate, nu mai știe, nu mai încearcă să dea sau să propună.
Părintele Lendger: Dar nu credeți că Iisus și primii creștini, erau, ei înșiși, în temporalitate?
Eugen Ionescu: Împărăția lui Dumnezeu nu e din lumea aceasta. Istoria trebuie depășită, Istoria este pierzanie, este haotică, fără orientare supranaturală. Deopotrivă în temporalitate și în atemporalitate, Biserica trebuie să indice temporalului calea spre extra-temporal.
Părintele Lendger: Dacă înțeleg bine, dumneavoastră aveți impresia că, în evoluția ei, Biserica actuală se secularizează?
Eugen Ionescu: Da, ea face concesii lumii, concesii substanțiale, fundamentale, totale. Lumea se pierde, Biserica se pierde în lume. Dacă Biserica ar întinde mîna lumii, lumea ar trebui să meargă spre Biserică, dar în fapt Biserica singură se îndreaptă spre lume și se pierde în lume, în Istorie, în politică. Nu-mi plac preoții care fumează pe stradă, se foiesc, așa, cu mîinile în buzunare, cu părul lung, așa-zișii stîngiști, sînt prinși în tumultul lumii.
Nu mă mai duc la biserică de cîtva timp, nici la Notre-Dame des Champs. Preoții sînt proști, mediocri, stîngiști, mici burghezi. L-am auzit pe un preot spunînd în biserică: „Să fim veseli, să ne strîngem mîna sau laba, Iisus vă adresează un jovial Bună ziua”. În curînd, pentru împărtășanie, pentru Pîinea și Vinul comuniunii se va instala un bar. Se vor servi sandviciuri și vin de Beaujolais.
Asta mi se pare un lucru de o prostie extraordinară, de o aspiritualitate totală. Fraternitatea nu este mediocritate, nici tovărășie. Avem nevoie de extra-temporal, ce este religia fără sacru? Nu ne mai rămîne nimic, nimic solid. Totul este acum mișcător, în timp ce noi avem nevoie de o stîncă.
Părintele Lendger: Aveți impresia că Biserica a pierdut sensul rugăciunii, că preoții au pierdut sensul rugăciunii?
Eugen Ionescu: Absolut! Sensul rugăciunii, sensul meditației, sensul contemplației, sensul metafizicii, sensul misticii. Toate acestea s-au pierdut. S-au risipit. Nu mai îndrăznim să mai vorbim despre Dumnezeu. Am auzit, acum cîtva timp, la televizor, un preot care vorbea despre o carte scrisă de el. O carte absolut uimitoare prin faptul că acest preot — pe care l-aș considera idiot — nu voia să vorbească despre Dumnezeu. El nu vorbea decît despre Fiul și nu despre Tatăl. Spunea că Dumnezeu este un naufragiat.
Sărman preot, el însuși de fapt naufragiat. Un anume Cardonnel. Înțelegea de altfel foarte rău mesajul lui Hristos. Acest preot era un imbecil spiritual, iar cartea sa în mod deliberat antimetafizică, antimistică. Biserica face astăzi tot ce poate ca să fie acceptată de marxism, de comunism. În noua Biserică politica o ia înaintea spiritualului.
La Sacre-Coeur la Paris, în 1971, în timp ce în alte părți se celebra centenarul Comunei, un preot a vrut să facă o misă în memoria unui episcop ucis de comunarzi. „Creștinii” de stînga au pătruns în Biserică și l-au împiedicat. Atunci ce mai este mila și iertarea dușmanilor noștri?
Au existat acum cîțiva ani oameni care trăiau în comun, pentru a se cunoaște și a se iubi. De fapt, ei organizau orgii. Nu sînt împotrivă. Erotismul poate fi o cale de apropiere. Dar ei nu se gîndeau la rugăciune, la contemplația în comun. Toate comunitățile de acest fel au sfîrșit de altfel prin scandaluri și catastrofe, prin eșecuri.
Biserica se aranjează de așa manieră încît să fie acceptată de orice fel de stat; Bisericii îi este atît de frică de marxism, încît s-a predat cu totul marxismului! Și marxismul este acum mult mai religios decît Biserica.
Părintele Lendger: Numai că el nu are dimensiunea divină.
Eugen Ionescu: Ba da, el a păstrat anumite mituri: paradisul pierdut, fraternitatea, omul transfigurat, depășirea Istoriei, tot felul de mituri degenerate, degradate în ideologie.
Părintele Lendger: Asta este: degradate și lipsite de dimensiunea spirituală.
Eugen Ionescu: Dar unde mai găsiți dumneavoastră această dimensiune spirituală? Îndrăznesc să vă spun că ea nu se mai află nici în Biserică. I-am ascultat pe noii creștini, l-am văzut pe noul preot. Au pierdut cu toții orice dimensiune metafizică. Își astupă urechile dacă încerci să le vorbești despre metafizică, despre contemplație.
Lucrul e grav. Contemplația este esențială. În așa măsură a intrat Biserica în Istorie încît se confundă total cu Istoria: dreptate, libertate (ce fel de dreptate, ce fel de libertate?), egalitate, mai întîi grație drapelului albastru, alb și roșu — și apoi îndată, drapelului roșu.
Părintele Lendger: Dumneavoastră, vă considerați un creștin?
Eugen Ionescu: Da, da. Un creștin, un creștin rău, dar totuși creștin.
Părintele Lendger: În opera dumneavoastră teatrală, in limbajul dv. de scriitor, credeți că este posibilă denunțarea acestei pierderi a dimensiunii metafizice a Bisericii și propunerea unui mod nou sau a unuia vechi, mai tradițional?
Eugen Ionescu: În ultima mea piesă, Ce formidable bordel, sau în Les Chaises, e vorba despre Dumnezeu într-o manieră atît de evidentă încît nimeni nu și-a dat seama.
Părintele Lendger: Posibil, dar nu e oare prezentat ca într-un gol, nu apărând, ci ca întrebare esențială?
Eugen Ionescu: El este întrebarea esențială. Nu poate fi decît interogația esențială.
Părintele Lendger: Și continuați să puneți această întrebare?
Eugen Ionescu: Nu fac decît asta. Și faptul e atît de evident, încît este normal, de fapt, ca nimeni să nu-și dea seama.
Părintele Lendger: Dar, cred că faptul acesta este resimțit de mulți oameni.
Eugen Ionescu: Opera lui Samuel Beckett este un apel permanent la Dumnezeu, este un apel precis, un S.O.S. Atît de evident este faptul acesta, încît nici nu a fost sesizat. Nu s-a vrut ca faptul acesta să fie văzut. Dar En Attendant Godot este tocmai speranța zilnic dezamăgită, zilnic reînnoită.
În admirabila carte care se numește Le Depeupleur personajele încearcă să urce la lumină și nu sînt decît niște larve pentru că nu pot atinge această lumină. În Fin de partie, Ham și Clov tînjesc, sînt bolnavi de absența lui Dumnezeu. „Ticălosul, nu există”, spune Ham. Nu e vorba decît despre Dumnezeu. Dar noi, mai cu seamă, nu trebuie să o spunem, nu trebuie să o știm, să o observăm. Regizorul lui Beckett, Roger Blin, încearcă prin toate mijloacele să-i înșele pe oameni, pe spectatori. S-ar zice că trebuie să-l credem, că e vorba de altceva, dar despre ce?
P. Lendger: Roger Blin este mai degrabă un adversar al Bisericii.
Eugen Ionescu: Este împotriva Bisericii; atunci de ce a montat Beckett? Trișează cu autorii, trișează și cu el însuși. Acum, însă și oamenii Bisericii sînt împotriva lui Dumnezeu. Una din cărțile cele mai importante ale lui Beckett se numește Ulnnomable. Nenumitul este Dumnezeu.
Cînd îl numim, Dumnezeu fuge, pentru că este cel care nu poate fi numit. El este în spatele scenei, în acel gol, cum spuneți dumneavoastră, chestiune de cuvinte. Dumnezeu este. El nu există, El este. El există prin Iisus Hristos. Sau Dumnezeu este și atunci literatura nu are nici o semnificație, sau El nu este, și atunci literatura nu are nici o semnificație.
Părintele Lendger: Deci, în toate cazurile ea nu are nici o semnificație, și totuși pentru dumneavoastră, Dumnezeu este și sînteți și un creator, un scriitor, un autor.
Eugen Ionescu: Vreau să spun că fără Dumnezeu literatura nu are nici un sens, nici o importanță. Și dacă Dumnezeu există e mai bine să faci altceva decît literatură.
Părintele Lendger: Vreți să spuneți că pentru cineva care e convins că Dumnezeu este, rugăciunea și contemplația sînt singura cale posibilă. Dar nu credeți că este inevitabil ca această lume, care într-un anume fel îl alungă pe Dumnezeu prin materialitatea ei, prin ritmul ei de viață, să aibă consecințe asupra Bisericii înseși?
Eugen Ionescu: Da, adică lumea are atît de grave, de dure consecințe asupra Bisericii, încît Biserica se pierde în ea, se pierde în lume. Astfel, eu regret enorm că nu vă văd în sutană, regret că Biserica se ascunde, că nu mai îndrăznește să se arate ca atare: neclintită, nemișcată, imagine și simbol al eternității.
Părintele Lendger: Sînteți scriitor, vă adresați unor cititori, sau unor autori, sau unor spectatori, utilizați un limbaj. Credeți că Biserica, preoții, pot să-L vestească pe Dumnezeu astăzi în același limbaj de acum un secol? Există totuși o evoluție a literaturii.
Eugen Ionescu: Preoții nu se pot adresa lumii decît într-un limbaj care nu este limbajul veacului, un limbaj sacru. Dar limbajul pe care-l vorbesc ei nu este un limbaj sacru. Este cel al timpului, al societății, al efemerității. Trebuie căutat mijlocul de a regăsi un limbaj sacru, căci există imuabil și în limbajul modern.
Cuvintele: mister, mistică, credință, rit nu s-au schimbat. Sînt și gesturi ceremoniale care nu se pot schimba. Euharistia rămîne Euharistie. Comuniunea se face cu Dumnezeu și nu între oameni fără transcendență; trebuie să ne gîndim la transcendență, ea este esențialul.
Comunitatea Bisericii nu este o comunitate socială, fraternitatea în Dumnezeu nu este colegialitate sau tovărășie. Nu-i poți iubi pe oameni decît dacă ei îl au pe Dumnezeu în ei. Trebuie să existe această ruptură evidentă cu Istoria și apoi această înfruntare a Istoriei.
Dar Biserica nu mai înfruntă Istoria, ea se vinde. Istoriei. Nu mai auzim vorbindu-se de contemplație, totuși este singura cale ce duce la Dumnezeu. Ni se vorbește despre dreptate socială în locul iubirii frățești, de libertate, de egalitate și de alte prostii. De altfel, vedeți, cu cît se vorbește mai mult de libertate, cu atît există mai puțină libertate. Cu cît se vorbește mai mult de egalitate, cu atît există mai puțină egalitate.
Părintele Lendger: Înțeleg ce spuneți și văd că sînt multe lucruri de reținut și care mi se par adevărate. Dar cred — și spun asta nu pentru a mă apăra ci pentru a vă urmări pînă în pînzele albe — cred că preotul de azi este un om care trebuie să comunice un mesaj ce aparține în întregime eternității, transcendent oricărui lucru, care este Dumnezeu, și ca atare Inaccesibilul, Nenumitul, dar el trebuie să rostească într-un asemenea mod încît să poată fi înțeles și primit de oameni.
Eugen Ionescu: E justificarea tuturor predicilor dumneavoastră. Pe Dumnezeu nu-l putem înțelege, în Dumnezeu trebuie să credem. Tindem spre inaccesibil. Nu putem face inaccesibilul accesibil. Nu putem numi nenumitul. Această realitate nu este realistă. Preoții nu se mai folosesc de limbajul Celui Veșnic. De exemplu, cînd ne vorbesc de dreptate, nu ne vorbesc de dreptatea trans-istorică, ci de cea a tribunalelor. Dreptatea lui Dumnezeu nu e dreptatea oamenilor. Fratele meu nu este tovarășul meu.
Părintele Lendger: Presupun că sînteți convins că marea criză a epocii actuale este una spirituală: sau lumea se revarsă într-un materialism pur și simplu care ne face să rămînem la suprafața omului, sau dimpotrivă redescoperă profunzimile omului. Pentru dumneavoastră, alegerea e făcută.
Eugen Ionescu: Da, pentru mine ea e făcută.
Părintele Lendger: Pentru dumneavoastră omul l-a ucis pe Dumnezeu. Biserica l-a ucis pe Dumnezeu?
Eugen Ionescu: Biserica a făcut totul ca omul să se piardă în Istorie.
[Până aici, dialogul a fost despre Biserica Catolică. De acum înainte, va fi despre Biserica Ortodoxă]
Părintele Lendger: Vorbiți despre Biserica Catolică. Dar există deopotrivă și Bisericile Ortodoxe.
Eugen Ionescu: Da, dar acolo e altceva. Biserica Catolică a început de mult să înlocuiască metafizica prin morală și catolicismul era de mult timp pe cale de a se pierde în lume. Și dacă există o absență a contemplației și o absență a metafizicii în lumea modernă, aceasta se datorează în mare parte catolicismului, istoricizării catolicismului.
Părintele Lendger: Aveți impresia că Biserica ortodoxă a păstrat mult mai multă puritate?
Eugen Ionescu: Da, o puritate pe care catolicismul a pierdut-o. Biserica ortodoxă, deși a dat cezarului ce este al cezarului, deși a acceptat aparent Istoria, a rămas în afara Istoriei. Ea n-a declarat niciodată război Istoriei, nu s-a amestecat în Istorie, a coexistat. A găsit întotdeauna compromisuri cu epoca [istorică], niciodată cu Cerul. Biserica Catolică face compromisuri cu Cerul. Rămîne în Biserica ortodoxă ceva insolit, ceva ascuns, pur, imuabil și uneori mi-ar plăcea să trăiesc în Rusia sau în Polonia. Cînd citesc Temoignage chretien sau La Croix, [ziare catolice] sînt consternat. Nu am găsit decît articole politizate.
Părintele Lendger: Am reflectat ascultîndu-vă la diferența care există între Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă. Biserica Occidentului și Biserica Orientului: Biserica Orientului este o Biserică care s-a închinat mai mult decît cea catolică cezarului; și în același timp a rămas în mai mare măsură fidelă sieși decît Biserica Catolică.
Eugen Ionescu: Da, s-a închinat cezarului, dar a rămas separată de cezar. Eram foarte tînăr, eram în România. Am fost botezat în Biserica Ortodoxă, dar cum am venit în Franța de cînd aveam un an, am fost la catehism în Franța și am fost crescut ca un catolic, iar la 13 ani și jumătate, cînd m-am întors la București, m-am dus la Biserica Ortodoxă.
Pe la 18 ani am simțit o nevoie ceva mai acută de a găsi ceea ce numim Dumnezeu și am văzut un călugăr athonit (tocmai ce se întorsese de la Muntele Athos). M-am mărturisit; acesta m-a întrebat:
„Te ascult, ce dorești să-mi mărturisești?” — „Părinte, am făcut fapte înfricoșătoare” — „Da, bine, asta nu mă interesează.” Am vrut să i le spun. — „Da, da, înainte de a-mi spune ce ai făcut, spune-mi în ce crezi?” — „Dar, nu știu, aș vrea şi eu să știu.” — „Ei bine, acesta e lucrul cel mai important; că ai făcut nu știu ce, că ai omorît, că ai săvîrșit incest, că ai furat, toate astea sînt lucrurile acestei lumi și n-au nici o importanță. Trebuie să crezi, asta e totul.”
Părintele Lendger: Mă simt aproape de acest călugăr. Cred în ceea ce ați spus adineauri, că Biserica Catolică a transformat mistica în morală, în vreme ce esențialul, miza acestei lumi, este credința; sînt convins într-adevăr că Biserica Ortodoxă a păstrat această credință, de altfel, poate chiar grație regimului în care trăiește.
Eugen Ionescu: Regimului în care a ființat: a ființat sub turci, a ființat sub diferite regimuri, cu episcopi cupizi, cu domnitori care purtau război, omorau o groază de oameni și apoi construiau biserici, prea puțin le păsa lor de morală. Iată de ce mi se pare că, de multe secole încoace, catolicismul se degradează coborând în lume, se desfigurează. L-a desfigurat lumea, în loc s-o transfigureze el, cum ar fi trebuit
Părintele Lendger: Și ce i-ați spune unuia ca mine, care este preot în această epocă și care crede?
Eugen Ionescu: I-aș spune: ce căutați la mine îmbrăcat în civil?
Părintele Lendger: Asta e tot? Mi-ați putea spune să cred!
Eugen Ionescu: Asta este, și fiți ceva inacceptabil, neașteptat, nu din acest veac, puneți-vă o sutană! Ce e cravata asta? Sînteți ca toată lumea. Eu am nevoie de cineva care să fie în afara lumii, în lume dar în același timp în afara lumii.
