La prima vedere, mai nimic. Ați putea spune doar că prima îl include pe al doilea. La o privire mai atentă, putem însă observa multiple fațete ale unui fenomen urât mirositor, slinos și greoi care a cuprins România postdecembristă și care nu poate fi definit nicicum, din păcate, ci doar analizat post-factum.
Așa cum Generalul (pe atunci doar locotenent-colonel) a „condus” un batalion românesc în Bătălia de la Nassiryiah, numai că la aproape un an după ce americanii și britanicii deja o câștigaseră, așa și societatea noastră a crezut că a inventat o democrație proprie după multe decenii de când democrația era, deja, funcțională în alte state și nu arăta deloc așa cum o percepeam noi.
Așa cum Generalul a promis solemn că nu va face niciodată politică, în 2018, când încă era militar activ, așa s-au jurat și ai noștri că nu vor mai repeta greșelile, nedreptățile și celelalte grozăvii ale regimului de tristă amintire, însă metehnele Epocii de Aur nu s-au schimbat mai deloc, la nivelul mentalului colectiv. Bine, nici nu prea aveau cum. Regimul comunist a avariat grav fibra mentală și comportamentală a românilor. Aceasta este, totuși, o altă discuție. O vom aborda negreșit, însă nu aici.
Așa cum Generalul și-a plagiat, relaxat, lucrarea de doctorat, așa și noi ne dorim, de multe ori, să părem ceea ce nu suntem. Să avem, dacă se poate, un soclu mic, portabil, pe care să-l asamblăm rapid sub noi de fiecare dată când vrem să ne afișăm undeva. Să epatăm oriunde, chiar și în autobuz, de exemplu. Sau într-o toaletă publică.
Sigur că există și prin alte țări tendința de a impresiona forțat prin statut social sau intelectual. Îmi vine în minte, la întâmplare, Cehia, unde doi miniștri au fost prinși în 2018 cu ocaua mică: Taťána Malá, la Justiție, și Petr Krčál, la Muncă și afaceri sociale și-au plagiat și ei lucrările de diplomă. Dorința de a părea mai important decât alții se află bine ancorată în natura umană și doar un antrenament susținut o poate reprima în adâncurile subconștientului nostru. Apelul la ethos a contat întotdeauna mai mult decât apelul la logos, iar snobismul poate fi identificat în multe epoci, culturi și medii sociale.
Însă o asemenea goană după diplome, după glorie și după recunoaștere ca în societatea românească postmodernă rar a mai existat. E adevărat, în Europa Centrală și de Est s-a cam pus mereu accent pe statut. Poate ne încadrăm doar în tiparul sociocultural al regiunii. Să nu uităm că, după 1500, procentul „nobililor” (boieri, grofi, șleahtici, oricum vreți să-i numiți) din Europa Centrală și de Est depășea deja de vreo 3-4 ori, în medie, procentul omologilor din Occident. Probabil că o anumită nevoie de a masca lipsurile proprii și de a sări repede treptele sociale a existat constant în subconștientul colectiv, prin părțile acestea de Europă.
Totuși, mi se pare că noi, românii, conducem aici detașat. Suntem o țară burdușită cu „doctori”, deși eram ultimii din Europa la capitolul „studii” în 2020, când doar 16,2% dintre români absolviseră o facultate. Suntem o națiune ticsită de intelectuali, dar în jur de 50% din cetățenii acestei țări nu pot înțelege un text pe care îl citesc. Suntem un stat în care parlamentarii abia iau Bacalaureatul înainte de preluarea mandatului (eventual și licența, dar pe la vreo fabrică privată de diplome), însă după patru ani sunt deja experți în securitate, mai toți trecuți pe la Academia Națională de Informații, unde SRI se prinde repede, probabil, pe cine poate manevra în orb și pe cine nu.
Așadar, ne mai surprinde că prim-miniștrii noștri plagiază și nu pățesc nimic? Ne mai surprinde că opinia publică îi privește chiar cu un soi de simpatie pe cei care „se descurcă” în viață? Ei, trebuie că suntem naivi în cazul ăsta…
Soluții? Bineînțeles că există, nimic nu durează la nesfârșit într-o societate. „Toate trec”, cum ar spune vocea folclorului românesc. În plus, suntem obișnuiți să supraviețuim greutăților istoriei. Avem un arsenal bogat de mijloace.
Totuși, pentru a putea începe să lucrăm concret la o renaștere națională, trebuie mai întâi să conștientizăm cine suntem și unde am ajuns. Să fim sinceri. Cu noi înșine.
