OPINIICâteva considerații despre relația Poliție-Biserică / polițist-preot

Câteva considerații despre relația Poliție-Biserică / polițist-preot

Cartea face parte din mărturisirea creștină, mai mult decât din istorie. Poporul român astăzi are nevoie de politie. Lucrarea domnului Şinca este un act întâi de igienizare sufletească şi istorică și în același timp o mărturisire creștină. Mai știm şi noi ce istorie am avut și ce oameni am avut în spate. Sub uniforma polițiștilor români stau ascunse inimi de martiri” – Dan Puric

Din vechime și până acum, mi se pare că Poliția a fost instituţia cea mai ancorată în realităţile societăţii româneşti, pe care le cunoaşte mai bine decât oricare altă autoritate, fiind prezentă 7 zile din 7, practic la foc continuu, vizibilă ori necunoscută cetăţeanului de rând, în toate mediile vieţii sociale, de la un sătuc şi până în capitala ţării. Felul în care arată țara depinde și de poliție. Dar și Biserica e de permanență, prin preotul din mijlocul poporului său, care viețuiește și făptuiește în parohie, prin ierarhii de toată lauda pe care i-am văzut luând atitudine patriotică și care, nu de puține ori, se războiesc cu aceeași realitate la care trebuie umblat pentru tămăduire și cu aceeași potrivnici ca ai polițistului, la care e nevoie de faptă curajoasă.

Istorie a românilor fără pecetea creştină nu se poate așterne pe hârtie, că nu există. Și nici pagină de istorie a Poliției Române fără să poarte structura creștină n-avem. Nu poți rupe o părticică dintr-un întreg care-a fost întotdeuna într-un fel, oricât de rău la suflet ai fi.

De la acel politeia grecesc a plecat poliția de azi. Cum Biserica e alcătuire de oameni cu drag de cele sfinte, poliția n-are cum să nu fie decât alcătuire de oameni cu drag de dreptate. Alăturarea nu poate fi decât fericită. Ce frumos a gândit luminatul om Simion Mehedinți despre ,,simbioza între Biserică și Stat, fără antagonism, absența pornirilor spre răzbunare, acceptarea suferinței ca mijloc de purificare morală și prioritatea frumuseții morale asupra justiției formale”.

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton și vei contribui la susținerea siteului R3Media.

Din câte-am văzut în cariera mea de trei decenii nu am găsit cea mai mică nepotrivire între Creștinism și Poliție. De fapt, este o legătură ambivalentă: Biserica ajută Poliția și Poliția sprijină Biserica. Bunăoară Biserica pune umărul la formarea unei familii, o pecetluiește cu harul sfințeniei, și lucrează prin mama care-l învață pe prunc graiul țâței, adică limba maternă, care-și îndrumă odrasla, prin tatăl care e icoana cinstei și a hărniciei, prin bunicii cu ghiocei la tâmple, cu greutatea cuvântului și cu înțelepciunea de-o viață, prin virtuțile preotului parohiei, prin câte altele știute ori taine. Toate îl îndeamnă pe românaș să fie bun creștin, darnic, cinstit, milos, vrednic, omenos, cuminte, cu drag de aproapele, să respecte cele ale semenului, să facă toate cele ,,ca lumea”. Iar Poliția ajută Biserica, că face misiune de prevenire a răului, de întoarcere a rătăcitului de orice fel și face adevărată slujbă polițienească de curățire, de îndreptare a păcatelor. Iar atunci când omul chiar făptuiește ceva rău, Poliția e prima instanță care-l scoate pe acela din mijlocul obștii, fiind dăunător societății și potrivnic cu deosebire enoriașilor cuminți, pentru ca mărul putred să nu le strice pe cele sănătoase.

Slujbă face și Biserica și Poliția. Cele mai frumoase slujbe sunt în Poliția Română și în Biserica Ortodoxă Română: cea de la biserică e dătătoare de nădejde în mântuirea sufletului, cea de la poliție dă siguranță. Ambele domenii sunt privite cu prețuire. Din vechime, de res sacra și de res militari nu te atingi fără să riști a comite un sacrilegiu.

A răposat un creștin. Nu e oare preotul sau cineva din familie care rostește necrologul? Și care e înțelesul acestuia, dacă nu tot învățătură despre virtuțile celui plecat din lumea aceasta. E tot în sprijinul legalității în cetate, pentru că, de la copil la om în toată firea, se ascultă acest portret ultim de pe lumea pământeană, se zugrăvește binele („Despre morți, numai de bine”, zice românul), iar puterea exemplului e mare. La priveghi (lat.perviglium) se șade trei zile la un răposat; cu mare priveghere și vigilență e polițistul în misiune.

Și Poliția și Biserica au avut oameni care, în trecerea lor grăbită, marchează timpul. Pentru că i-a ales Dumnezeu să fie un picuţ mai răsăriţi. N-am darul înainte-vederii, dar la cum se arată semnele, vor veni vremuri cumplite, va fi nevoie de români cu trăire înaltă, iar aici polițiștii și preoții vor fi tot în linia întâi a bătăliei.

Avem o istorie grea de exemple mari. Între zidurile jilave ale temnițelor comuniste au suferit și polițiștii și preoții deținuți politici, unii aici și-au dat duhul și mărturie a caznelor la care au fost supuși stau arhivele și memoriile celor care-au supraviețuit.

Atât în îndeplinirea misiunilor, cât şi în timpul liber, când legea și bunul simț îi obligă să intervină, poliţiştii sunt permanent în lupta cu răul. Polițistul operativ e făcut pentru asta, e un căutător, un cercetaș, un pionier, un neliniștit, un neobosit, el e gata oricând. În definitiv armata se pregăteşte pentru o eventualitate, un război, însă poliţiştii operativi sunt luptători în linia întâi. Ei sunt pregătiţi ori să se jertfească, ori să izbândească.

Ultima strofă a Imnului național vorbește despre preoți și ostași; „Preoţi, cu crucea-n frunte! Căci oastea e creştină” și nu e deloc întâmplător că această splendidă creație botezată de Andrei Mureșanu „Un răsunet” a fost pusă pe note de protopsaltul Anton Pann și cântată pentru început la biserica Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului și nu altundeva.

Să luăm aminte la ce zicea Petrică Țuțea: „Omul e guvernat pe pământ de două morale. De morala dogmelor, care e creștină și eternă, adică absolută, și de morala normelor, care, ca morală laică, e construită pe puținătatea și imperfecțiunea omului. Morala laică nu poate fi desprinsă de morala absolută și ea arată că omul se mișcă asimptotic la perfecțiune, pe care n-o poate atinge niciodată.”

Nu există polițist să nu fi rostit cel puțin o dată în viață ,,Tatăl nostru”, ori măcar un ,,Doamne ajută!” Și chiar dacă ar fi un rătăcit în pustiul necredinței, tot au rostit nașii pentru el, măcar la Botez. Și cel ce se socotește liber cugetător, adică batal, de ce se agață când e la ananghie, de Lucifer? Iar care polițist n-a fost în situații limită, ăla nu e de fapt polițist.

Am convingerea unicității și trăiniciei poporului român în liniile majore ale evoluției sale istorice și am convingerea existenței polițistului de vocație, menit slujbei sale. Tot așa sunt încredințat că există preotul cu har, omul Bisericii, iar nu acela pe care se chinuie să ni-l arate smintiții de la știrile-circ. Unicitatea lor în hora profesiunilor din România este de netăgăduit. În vreme ce preotul e un sacerdot al altarului, ce este un ofițer de poliție decât un sacerdot al firescului vieții, un slujitor al obiceiului pământului? De asta este o așa așteptare și de aceea se cer atâtea și atâtea calități și polițistului și preotului. În aceste profesiuni de vocație nu e de glumit, nu poți lucra cu jumătate de normă și nu poți aduce suplinitori. Dacă polițistul apare mai spre vremurile de acum, preotul e cam același de acum două milenii. Nu mai are căciulă ciobănească, nu mai umblă călare pe cal, are mașină. Dar e la fel preotul. Și așa trebuie să rămână.

Poliția și preoția nu sunt de fapt profesiuni, sunt vocații. Profesia polițistului se sprijină pe câteva principii, care o susțin ca o coloană vertebrală, între care aş aminti continuitatea, supremația legii, patriotismul, apolitismul, secretizarea, cooperarea, altruismul, prioritatea interesului obștesc, profesionalismul desăvârşit, onoarea, cinstea şi integritatea morală, devotamentul, spiritul de sacrificiu și dragostea de aproapele. Fără ele, e aflare în treabă, construcția se năruie. Dacă vocația polițistului înseamnă câteva principii, despre vocația preotului pot spune doar că presupune numai principii. În cazul nefericit, când ai trecut ca gâsca prin apă de „cei șapte ani de acasă”, trebuie să observăm cum societatea are niște filtre, să le spunem praguri sau supape de siguranță: părinții și frații, bătrânii satului, prietenii. Polițistul și preotul sunt și ei în acest filtru. Toate sunt date să te oprească din drumul spre pierzanie, să te întoarcă de la fărădelege la lege, să n-ajungi ,,clientul poliției”.

Adesea mă minunez când văd câte valențe, câte înțelesuri cuprinde munca de poliție. Poliția în uniformă ne apare în chip de sperietoare, cea în civil trudește ca o furnică pentru binele cetățeanului, pentru legalitate, pentru scoaterea virusului din organism. Măcar o data în viață, cine poate spune că nu a prețuit munca polițistului? Nu în legendele și basmele românilor ne apare la tot pasul Maica Domnului și asta arată aici persistența din cele mai vechi vremuri a credinței în triumful binelui, a dragostei de legalitate, de dreptate? Nu e Sf.Ap. Petru un fel de polițist, de gardian al Raiului? Făt-Frumos nu e atât frumos la trup, unde negreșit că e voinic. E virtuos, viteaz, gata de jertfă. Dar nu de asta e frumos. Deși e în drum spre fapte de mare ispravă, el ia țânțarul din arșiță și-l aruncă la umbra pădurii! E milos. Face bine unei făpturi. Când pleacă la luptă cu balaurul, prințul nu alege cel mai frumos cal, ci ia armele ruginite, odinioară ale tatălui său și calul cel mai răpciugos, ceea ce înseamnă că prețuiește moștenirea și nelăcomia. Ăsta e sufletul românesc.

Ortodoxia este învățătura celui cinstit, drept, cuminte, cumsecade. Doctorul tămăduiește bolnavul, nu pe cel zdravăn. De aceea, creștinismul se adresează mai cu deosebire celui la nevoie, adică taman aceluia cu care are de-a face poliția: ucigașul, tâlharul, hoțul, nelegiuitul, deviantul, scandalagiul, cel fără noimă și fără Dumnezeu, care nu e de nicio lege. El e chemat spre îndreptare, nu cel care merge drept pe cărare.

În analele polițienești de la noi nu vei găsi asuprirea semenului pentru credință. N-am osândit pentru cele ale sufletului, noi am lăsat ,,în plata Domnului”, pentru că așa e lumea: ,,Câte bordeie, atâtea obicee”. Nu e resemnare, nu e lașitate: e îngăduință, nădejde în justiția divină și credință în existențe tainei și în mintea mărginită a omului. Că nu toate sunt făptuite de om.

Oare pe vremuri nu de la schimnicii risipiți prin toate sihăstriile carpatice, departe de lume și de drumuri, aflau vânătorii de urme știri despre fugari, despre pribegi care săvârșiseră rele, despre vrăjmașii țării? Nu pe poteci tainice, prin tâlhărișuri, cum se zice la mine la Pietriceaua, scotoceau polițiștii acelor vremuri? Când erau asupriți național, religios și social, românii transilvăneni pribegeau cu sutele peste Carpați la frații din Muntenia ori Moldova și primii care le săreau în ajutor umanitar erau preoții și cei cu oarecare slujbă  prin sate.

N-a statornicit Sf. Vasile cel Mare introducerea între voturile monahale a tăierii voii, fecioriei și sărăciei? Și nu a greșit câtuși de puțin, că din toate avem și în poliție, dintre care cel al ascultării e și mai și.

Cât de importantă este ora de Religie la școală! Aici profesorul ori adesea preotul e cel care face apologia dragostei, a legalității, a dreptului în general, a virtuților creștinești. Ce frumos e tabloul cu preot și polițist la început de an școlar (două straie în slujba binelui) și cum l-au atacat și pe acesta vânduții care nu au cum să facă parte din acest neam!

De 2000 de ani ce predică preotul duminica și la marile praznice, dacă nu îndemn la lege, la bunătate, pilde din vechime? Ce e Cazania, ce sunt toate ale Bisericii care pot atinge și cele mai împietrite inimi și nu se întoarce oare rătăcitul, nelegiuitul, prin lucrarea și forța Bisericii și a Poliției?

Biserica și Poliția sunt două surori. De aceea, este de neînchipuit să fii al Bisericii și să nu prețuiești Poliția și să fii al Poliției și să nesocotești Biserica!

Preotul e cel care te îndrumă la cinste și știm că prin necinste sufletească avem pâlnia prin care intră mulțimea păcatelor? Nu e oare o ordine, o lege a vieții românești, un firesc al lucrurilor, un dat, cu icoane în casă, cu bărbat și femeie ,,luați” în fața preotului, nu separați, cu sărbători rânduite de calendar, cu troițe la răspântii de sat, cu turla bisericii înțepând cerul?

Străbunii au răzbit prin istorie cu greu, dar ne-au lăsat o țară și o credință. Și când nu mai puteau să zidească biserici, de năvăliri, de beteșug și neputință, străbunii ciopleau troițe ca acum. Că și troița e pusă acolo cu un rost, să te (re)aducă la lege, la legalitate adică, așa cum te aduce polițistul. Zicând acel ,,Doamne, ajută!” faci semnul crucii, dar în același timp nu are cum să nu te apese, să te strângă o autocenzură de la fapte neplăcute lui Dumnezeu. De aia sunt bune troițele peste tot. Așa e și echipajul de poliție, ține loc de troiță!

Creștinismul e în viața săteanului, a orășeanului și a polițistului, pe negândite, pe nesimțite, ca o contaminare de bun augur. Și e și în viața hoțului, fie că vrea, fie că nu, că altfel se comportă cu el la anchetă un polițist care prețuiește valorile creștine și altfel cel care se ia la trântă cu Dumnezeu. De aia erau securiștii și milițienii așa de răi, de necredință.

Un polițist care nu luptă pentru înnoire, muncă, adevăr și lege la unitatea din care face parte, săvârșește un păcat îndoit: mai întâi pentru că nu-și face misiunea pentru care e salariat, apoi pentru că îngăduie necinstea și, în definitiv, lucrarea diavolului. El este omul acelei obști. Și preotul este bărbatul unei episcopii și într-un fel, este polițistul parohiei. Dar un polițist care nu arestează și nu lovește cu zgârbaciul, ci doar biciuie cu vorba, dojenește. De câte ori nu s-au înțeles ei doi, tainic și creștinește, biruind opreliștile comuniste, să boteze pruncul, să cunune finii, să facă sfeștanie în casa milițianului?

Pe vremuri, era în firescul lucrurilor ca, de pildă, ministrul de interne Dimitrie Ghica (1816-1897), fiu de domn, să ia parte la sărbătorirea a patru veacuri ale Mănăstirii Putna (1871), laolaltă cu tot clerul, cu oameni cu simțire patriotică și cu creștinul genial, Mihai Eminescu.

„Frumos e să faci așa?” sună o dulce dojană românească, unde frumos înseamnă legal. Iar frumos e aproape sinonim cu fermecător și de aici „Farmacie”, cea chemată să te vindece. Frumosul vindecă. Ziceau învățații noștri: „simbioză între Biserică și Stat” și „primatul sufletului”, absența pornirilor spre răzbunare, că „răzbunarea e arma prostului”.

Biserica și Poliția sunt ajutoarele deopotrivă ale statului român (care o mai ia pe arătură) și ale poporului român (care are mereu dreptate). Ele fac parte din acel sistem imunitar, uneori nevăzut, dar prezent și eficient, căci să nu se creadă că dacă microbii nu se văd, ei nu viețuiesc. Un polițist care e mare și tare cu cel nevoiaș și arată slăbiciune în fața celui puternic, e iarăși un păcătos.

Biserica e pentru bolnavii de păcate, iar Poliția pentru bolnavii de fapte.

Biserica are ierarhie și trepte de urcuș duhovnicesc. Poliția are ierarhie, trepte de împlinire profesională și spirituală, sau ar trebui să aibă, că uneori am văzut că nu prea ținem seama de exemplul Bisericii. Poliția presupune tăierea voii, preoția la fel, iar călugăria mai cu deosebire.

Poliție înseamnă har, misiune, trudă, vocație, credincioșie, discreție, jurământ. Preoția înseamnă tot la fel, că un preot dintr-un sat de munte ca al meu face mișcare mai mult decât un polițist, e un atlet pe coclauri, e bărbat nu în aparențe, ci în puterea cuvântului, cum era Petrică Lungu, primul exemplu al enoriașilor și cum e acum părintele Valentin Dima.

Ce face Poliția și Biserica dacă nu lupta cu diavolul, cenzura unor porniri rele, nepotrivite cu morala, nefolositoare, păgubitoare, pierzătoare de suflet? Căci ce nu interzice legea, oprește bunul simț de român și de creștin și sigur era mai bine când nu se făcea osebirea între normele juridice, morale și religioase.

De aceea, le zic polițiștilor și preoților de acum: fraților, apărați-vă conducătorii! Când vrei să risipești turma, bați păstorul, când vrei să dărâmi liantul poporului lovești în Patriarh, când vrei să slăbești ordinea publică și țara, ataci comandanții, lovești în inspectorul general al poliției!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul global și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume susținerea cauzei naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Trebuie să știți: nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă îți place și dorești să citești și în continuare materiale pe R3Media, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3Media

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

IMPORTANT

Fiți LEI pentru R3: Am strâns 16.620 de lei din 34.620...

Dragi prieteni, de azi începem o nouă colectă pentru a asigura finanțarea siteului R3Media, dar de data asta pentru următoarele șase luni. Grație vouă, dragi prieteni,...

Alătură-te R3media și pe Telegram

Pentru că știm cât de important este să primești cât mai ușor știrile și informațiile de care ai nevoie, te invităm să accesezi canalul...

Articole relaționate

Cele mai citite