Publicistul Cătălin Sturza scrie că bazându-ne pe criterii strict obiective, existența României nu ar fi trebuit să existe mai târziu de secolul al XVI-lea.
Cu toate acestea, notează el, România există și în zilele noastre, iar asta se datorează factorilor care nu se pot cuantifica în mod obiectiv, unul dintre aceștia fiind „forța morală” a poporului român.
În vremea masteratului (prin 2004-2005) mă prinsese un joc de strategie turn-based axat pe istoria Europei Centrale și de Est. Unul dintre cele mai dificile și frustrante jocuri pe care le-am jucat, încerca să fie mai degrabă un simulator de istorie. Jocul pornea de undeva din Evul Mediu Timpuriu și se putea desfășura până în modernitate. Puteai alege să joci cu țările mai puternice, precum Polonia, Lituania, Ungaria, Rusia Kieveană sau Imperiul Bizantin, sau cu țările mai mici, precum Croația, Serbia, Valahia sau Moldova.
Jocul era gândit, cum spuneam, să fie un simulator realist de istorie. Țările puternice dispuneau de un avantaj net în ceea ce privește resursele, puterea economică, politică, diplomatică și militară. De asemenea, „comportamentul” lor era unul imperial, în sensul că se repezeau rapid și agresiv să acapareze teritoriile mai slabe din jur. Iar țările mici erau ținte facile, înghițite foarte de timpuriu de vecinii mai mari din joc.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton și vei contribui la susținerea siteului R3Media.
Favoritul meu era Imperiul Bizantin, și scopul era să îl duc până în modernitate, rezistând cuceririi otomane. Fiind gândit ca un simulator de istorie, acest lucru nu era deloc ușor de realizat – la un moment dat devenea practic imposibil să rămâi pe hartă, aproape indiferent de ce ai fi făcut. Am încercat, pe de altă parte, să joc și cu țările mici, în special cu Valahia sau Moldova. Am petrecut ore și ore în șir încercând să le fac să rămână cât mai mult pe hartă. Experiența era și descurajantă, și frustrantă. Cel mult reușeam să duc Moldova până în secolul XVI, în vremea domniei lui Ștefan cel Mare. Însă deja în secolul al XVI-lea, când Imperiul Otoman ajungea la apogeu, țărișoare precum Moldova și Valahia era imposibil să supraviețuiască. Pur și simplu, erau înghițite imediat.
Poate veți spune că jocul era făcut prost. Nu era făcut deloc prost, încerca să fie cât mai realist, ținând cont de criteriile cuantificabile: putere militară, economică, politică brute. El măsura lucrurile măsurabile și-ți arăta ce înseamnă să fii ori un imperiu în expansiune, ori o țară mică, aflată în fața unui astfel de imperiu, în Europa de Centrală și de Est. Și într-un caz, și în celălalt, sentimentul era ca în versurile lui Eminescu: „Cum, când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot / ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?” Jocul fiind făcut, din câte îmi amintesc, de niște americani care sigur nu auziseră de Eminescu.
Au trecut mulți ani de când am abandonat jocul, părându-mi-se mult prea frustrant și consumator de timp. Am rămas, însă, cu câteva idei în cap. Unu, că pur și simplu principatele românești nu ar fi trebuit să existe; judecând după factori obiectivi, era imposibil ca ele să treacă de secolul al XVI-lea. Doi, că existența unei „oaze de latinitate” aici, în această mare de slavi, e pur și simplu un miracol – al istoriei sau al Providenței. Trei, că un Ștefan cel Mare nu avea cum să bată vreodată un ditai pașă sau sultan al Imperiului Otoman, judecând, iarăși, după criterii pur obiective. Nici nu se punea problema, în joc, ca un purice ca Moldova să declare război unui gigant ca Imperiului Otoman; darămite să învingă, chiar și accidental.
Așadar, există și alți factori care conduc istoria dincolo de forța economică și militară, și mai importanți decât forța economică și militară. Dacă ar fi să identific un astfel de factor, pe care jocul respectiv (și nici un alt joc) nu avea cum să-l cuantifice, acesta este forța morală. O națiune nu rezistă pe hartă și în istorie atât prin forța ei militară, cât prin forța morală; corolar – când forța morală slăbește sau dispare, nu trece mult până când dispare și nația respectivă. Iar istoria nu este condusă de factori obiectivi, sau doar de factori obiectivi; există o mare doză de neprevăzut și de lucruri inexplicabile, pe care le putem numi lucrarea harului, sau a Providenței.
Chiar dacă jocul respectiv a eșuat și nu a reușit să fie un simulator realist al istoriei Europei de Est, el a reușit totuși în altă privință, poate mai importantă. Și anume, să prezinte lucrurile într-o altă perspectivă. Jucându-l, mi-am dat seama că, în mod obiectiv, noi nu ar fi trebuit să existăm; și ce miracol a fost nu doar supraviețuirea principatelor române, ci apariția României Mari, la 1918. Un miracol care se poate explica doar prin forța morală a unor oameni, poate puțini, care au izbutit imposibilul, în condiții extrem de grele. Să fi reușit, pe de altă parte, condițiile mult mai favorabile (măcar în privința confortului cotidian) de acum să dilueze această forță morală? Și să dărâme 30 de ani de relativă prosperitate materială ce nu au dărâmat nouă secole extrem de tulburi de istorie?”
Ca o concluzie, Cătălin Sturza ne îndeamnă „să ne amintim, până una-alta, că facem parte dintr-un mic miracol; so close to never happening, și totuși aici; o oază de latini pierduți într-o mare de slavi; primitori cu străinii și cruzi, foarte cruzi cu frații români; și de treizeci de ani puși tot mai mult pe harță, pe dezbinare, și gata să disprețuim sau să aruncăm la coș marile daruri pe care le avem”
