joi, februarie 22, 2024
ACTUALITATECalendarul zilei 9 iunie: 111 ani de la trecerea la cele veșnice...

Calendarul zilei 9 iunie: 111 ani de la trecerea la cele veșnice a lui Ion Luca Caragiale, cel mai mare dramaturg român

Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale – astăzi I.L. Caragiale, județul Dâmbovița (sudul României), a urmat Gimnaziul ‘Petru și Pavel’ din Ploiești, studiile liceale terminându-le la București.

Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din București, Clasa de mimică și declamație a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi ședințele cenaclului ‘Junimea’ (1877-1878), în revista căreia, ‘Convorbiri literare’, își va publica principalele piese de teatru.

De-a lungul timpului, a ocupat diferite funcții: copist la tribunal, sufleur, redactor la revista ‘Ghimpele’ (1873-1875), la ziarul ‘Timpul’ (1878-1881), revizor școlar, funcționar de stat, profesor de liceu, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).

A editat revista de umor în format de buzunar ‘Claponul’ (mai-iun. 1877), un ‘Calendar al Claponului’ (1878), apoi ziarul ‘Moftul român’ (1893; 1901), ‘Vatra’ (1901).

Citești și ajuți! Cumpără cartea: Cultura noastră: ce a mai rămas din ea, de Theodore Dalrymple vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

Puțini știu că marele dramaturg a fost și…patron de berării în București.

În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepțiilor din plan social și cultural.

După debutul în gazetărie de la 21 de ani în revista ‘Ghimpele’, a continuat să colaboreze la numeroase publicații ale vremii cu cronici dramatice, schițe, traduceri: ‘Albina Carpaților’, ‘Convorbiri literare’, ‘Epoca’, ‘Literatura și arta română’, ‘Noua revistă română’, ‘Românul’, Telegraful’, ‘Tribuna’, ‘Universul literar’, ‘Viața nouă’.

De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detașează articolul-pamflet ‘Din primăvară până-n toamnă’, publicat în revista vieneză ‘Die Zeit’ (1907). În scrierile sale (piese de teatru, schițe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei și provinciei de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, afirmând că ‘nimic nu-i arde pe ticăloși mai mult decât râsul’.

S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte ‘O noapte furtunoasă’ (1878) – capodoperă a dramaturgiei românești, farsa într-un act ‘Conul Leonida față cu Reacțiunea’ (1880), comedia în patru acte ‘O scrisoare pierdută’ (1884), comedia în trei acte ‘D-ale carnavalului’ (1885); drama ‘Năpasta’ (1890).

De la Berlin, unde continuă să scrie, îmbogățind literatura română cu câteva din capodoperele ei narative (“Kir Ianulea”, “Calul Dracului”), Caragiale surprinde pe toată lumea, făcând cea mai completă și mai radicală analiză politică a momentului, în studiul “1907”. Din primăvară până-n toamnă, publicat parțial și în revista vieneză Die Zeit.

În anul 1912 refuză să participe la festivitățile organizate în țară cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Moare la Berlin în același an, în noaptea de 8 spre 9 iunie. Este înmormântat, provizoriu, într-un cimitir protestant. În toamna lui 1912 sicriul cu rămășițele sale este adus în țară și înmormântat cu onoruri la cimitirul Bellu.

„Încotro Alecule?”. Astfel își începea Ion Luca Caragiale o scrisoare adresată lui Alexandru Vlahuță, prietenul său bun alături de care a lucrat la “Timpul”. Epistola, datată 1894, a fost redescoperită de “Magazin Istoric” și publicată în 2012.

„Frate Vlahuță,

De ce să ne facem spaimă și inimă rea degeaba? La noi nu e nici mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici chiar nu s’ar putea altfel. Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pământ speță zoologica mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace!

Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut înca; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, suflă și ‘n brânză. N’a ajuns să cumpăneasca bine ceea ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-si îndrepteze soarta și să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept și precum are să și fie odată.

În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-și răfuiască socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă și de… grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești, slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor.

Din această stăpânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea europeană. Și de aceea, este așa greu de ‘nțeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului național”, de… „pierderea românismului”!

Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!… Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…

De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muțunache maimuțește apucăturile și tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place și ce știe face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câțiva pași înapoi, ca să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mișcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală. Oamenii toți mor; unii mai de timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepeneasca ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri bătrâni și atâția bătrâni tineri… atâția sdraveni și verzi până la chemarea de sus și atâția ofiliți și muceziți înainte de a fi legat rod… …

Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și Mureșul de-a’ndărătelea către obârșia lor în creerii munților Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să ramână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare.

Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă și neamului românesc!

Dumnezeu să te țină în sfânta lui pază!

Al tău vechiu,

Caragiale”

Dragi prieteni,

dacă doriți o presă independentă, trebuie s-o susțineți. În România, mediul economic este conectat la sistemul globalist și nu există, precum în Statele Unite sau alte țări, companii care să-și asume cauze conservatoare și/sau naționale.

Recenta criză a arătat câtă nevoie există pentru o presă independentă, care să nu depindă de subvențiile guvernamentale și de banii multinaționalelor.

Nimeni nu-mi „editează” ideile și materialele publicate. Sunt un om liber. Dacă dorești să ai ce citi în continuare, contribuie și tu printr-o donație, oricât de mică. Împreună, putem reuși multe.

Mulțumesc.

Mihai Șomănescu
Publisher R3media

MAI MULTE DE LA ACELAȘI AUTOR

2 COMENTARII

  1. D-le Șomănescu,

    Articol mai bun decât acesta nu cred că am văzut în 32-33 ani de presă liberă. Când Mihail Neamțu, ori IA Pop, ori oricare alt intelectual al zilei scrie așa ceva, vă rog să mă anunțați (nici măcar Mircea Platon n-a reușit).

    Articolul este semnat de un obscur proprietar de berării bucureștene și berlineze, cunoscut maselor (înainte de ’89) drept IL Caragiale, și pare să fi fost publicat în „Adevărul”. Judecând după conținut, ILC ar putea fi primul membru român al PCR, partid ce abia fusese anticipat (cu 4 ani înaintea nașterii lui ILC) de notoriii K. Marx and Fr. Engels.

    Nici nu încape aici. Un fragment, doar; să citiți și să vă îngroziți (și poate veți înțelege fenomenul numit „Gulag” – de pe la mijlocul secolului trecut) – școala online este salvatoare, dar admit că nu poate ajuta analfabeților (nu-i nici pentru copii):

    https://cimec.ro/Carte/1907/1907.htm

    „BUCUREŞTI, Tipografia ziarului „Adevărul” str. Sărindar, 11, 1907

    Capitolul 1

    Europa era deprinsă de atâția ani să știe că tânărul Regat Român e cel mai solid element de civilizație între Statele balcanice, iubitor de pace și bună înțelegere, atât în relațiile claselor sale sociale, cât și în relațiile internaționale, — un Stat de ordine par excellence. Anul trecut, și-a serbat acest tânăr Regat patruzeci de ani de domnie pacinică și glorioasă a înțeleptului său suveran; ca o încoronare a operei de progres săvârșit în acest timp, el a făcut o frumoasă expoziție jubiliară, care a repurtat atâta succes față de reprezentanții Europei civilizate. A fost un adevărat triumf al muncii și al păcii; Regele a avut de ce să fie mândru și fericit.

    Firește dar că recentele răscoale ale maselor țărănești, cari au luat proporțiile unei hotărâte revoluțiuni teroriste, aproape ale unui crunt răsboiu civil, trebuia să producă în Europa emoțiune și uimire. Cine însă cunoaște ca noi de-aproape organele acestui Stat și funcționarea lor se miră acuma, nu de ceea ce se ‘ntâmplă, ci — dacă a existat (precum era îndreptățit să nu mai crează) atâta energie în acele mase — cum de n-a izbucnit acest enorm scandal public cu mult mai nainte. În adevăr, poate că nici într-un Stat, din Europa cel puțin, nu există atâta extravagantă deosebire între realitate și aparență, între ființă și mască…

    Țara românească este o țară aproape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într-un mod scandalos de către Stat, și chiar începuturile de exploatare a petroleului, stau, ca producție de avuție națională, într-o proporție infimă, aproape neglijabilă față cu producția agricolă. Pământul țării este stăpânit:

    de proprietarii mari; între aceștia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundațiile de binefacere, ca Eforia Spitalelor; cele culturale, ca Academia, etc.; și marii proprietari particulari;
    de proprietarii mijlocii, și
    de proprietarii mici, masa enormă a țăranilor, împroprietăriți de la 64 și de la 88.

    Toți țărănii sunt plugari; ei cultivă micile lor proprietăți și proprietățile mari și mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populație de vreo 6 milioane), nu le poate ajunge producția proprietăților lor; căci, pe de o parte, nevoile traiului și dările au sporit și sporesc mereu; iar pe de alta, pământurile lor s-au micșorat și se micșorează necontenit, trecând în fragmente la copii prin moștenire după dreptul comun, — alienarea fiind prohibită prin lege și fiind permis numai schimbul prin compensare dela țăran la țăran, — și se fragmentează în porțiuni așa de mici până în fine, încât ar mai putea servi doară la o rafinată cultură intensivă — un fel de muncă imposibilă aci din cauza deprinderilor străvechi, lipsei de inteligență specială și de răbdare, ignoranței metodelor pentru așa cultură savantă, și din cauza lipsei de capital și de credit.

    Pe de altă parte, proprietatea mare și cea mijlocie nu au forțe pentru cultura lor extensivă decât brațele țăranilor Aceștia solicită porțiuni de pământ pentru a munci și produc cât mai mult, după putere. Ei plătesc pentru porțiunile arendate, ori în bani și ‘n muncă, ca în Moldova, după obiceiul locului; ori în natură, ca în Muntenia. În cazul acesta, țăranul muncește pământul , iar produsul se împarte cu proprietarul mare, după cum s-a prevăzut în anume învoială, întărită prin autoritatea comunală. Țăranul mai este silit la această învoială și prin faptul că proprietatea mică nu are de loc pășune pentru vitele lui; pășunea o stăpânește exclusiv proprietarul mare. Învoielile agricole, deși sunt obligațiuni de natură civilă, sunt executate, la nevoie, de către autorități, manu militari, ca și așa numita în dreptul penal „muncă silnică”. (Constrângerea corporală s-a desființat în 1881 prin legea modificatoare a barbarei legi anterioare. De drept nu mai există; dar de fapt se aplică înainte. Acesta este un adevăr ce nimeni nu l-ar putea tăgădui, tot așa precum niciun țăran n-ar îndrăzni să se prevaleze de desființarea constrângerii corporale prin lege, știind bine că atunci s-ar expune la pedepse corporale, desființate și mai de mult, prin Constituția din 1866).

    Aceasta este generalitatea… Mai este însă, din nenorocire, și o altă generalitate. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile; cei mai mulți, foarte mulți, și le arendează în bloc la cine dă mai mult. Particularii fac arendările pe cale de contract între particulari; iar Statul și fundațiunile, pe cale de licitație publică, potrivit legii Contabilității Statului; numai domeniile Coroanei sunt administrate de a dreptul, fără amestec de arendași în bloc. Cu oarecare capital dar și cu potrivit credit, oricine poate concura la acapararea moșiilor mari și mijlocii. În Moldova trebuiește mai mult, deoarece, după obiceiul locului, pământurile se subarendează la țărani pe bani și muncă, și arendașul mare are nevoie de vite, care, mașini, etc.; în Muntenia, trebuiește mult mai puțin: aici ai luat moșia, plătești o rată de arendă, ai câțiva bani pentru sămânță și pentru avansuri ca împrumut țăranilor nevoiași; după aceea, rearendezi aproape tot în porțiuni la țărani Aceștia lucrează din primăvară până în toamnă, din revărsatul zorilor și până în răsăritul stelelor; iar toamna, potrivit învoielii, țăranul îi cară întâi arendașului partea acestuia la hambar sau la gară, și numai în urmă are voie să-și ridice și el partea ce i se mai cuvine și lui.

    Să nu uităm a spune că țăranii nevoiași, peste iarnă, când nu au de lucru și nu pot produce în genere nimica, având nevoie de bani, fac împrumuturi, cu camătă, mai mult sau mai puțin infamă, tot de la arendași, rămânând a se răfui la socoteala din toamna viitoare. Adesea țăranii, după o muncă de peste opt luni, se văd rămași datori pe anul următor. Și iar vine o iarnă aspră peste tristele și umilele lor vetre, și iar rugăminți cu căciula-n mână pentru un nou împrumut… Și așa mai departe…

    Concurența arendașilor a ridicat și ridică necontenit prețul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, și din aceasta, firește, crescânda îngreunare, pentru mulțimea plugarilor, a condițiilor de subarendare. Așa dar, avem următoarea formulă strictă: coarda îndrăznelii la concurență din partea arendașilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendașilor mici, a plugarilor.

    Ei ! aci stă rădăcina răului; aci stă ascunsă cauza actualei stări de lucruri — coarda s-a întins peste măsură. Și răul mai are și alte rădăcini cum vom arăta îndată…

    Să notăm în treacăt că marea majoritate a arendașilor mari este compusă din străini, — în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi și puțini români ardeleni supuși unguri, — în genere, afară de rare excepțiuni onorabile, oameni de joasă extracțiune, aspri la câștig, fără sentimente omenoase și lipsiți de orice elementară educațiune Cruzimea interesului, comună lumii, se mai înăsprește aici prin lipsa de solidaritate națională, prin nesocotirea tradițiilor și opiniei publice, prin îndrăzneala ce o dau pe o parte coruptibilitatea administrației publice, pe de alta protecția or a pavilionului străin, or a cine știe cărei puternice Alianțe universale, și printr-un manifest dispreț brutal față de țăranul incult, umilit și îndelung-răbdător.

    Ce a rezultat din această sistemă ? Iată:

    Scăpătarea atâtor proprietari mari, cari și-au sporit cheltuielile pe măsura creșterilor arenzilor, înecându-se în risipe de lux din ce în ce mai exagerate pe speranța unei continue progresiuni a veniturilor;
    Prosperitatea fenomenală a clasei arendașilor mari și, pe lângă asta, avântul prodigios al băncilor și institutelor de credit, din cale afară disproporționat cu o țară agricolă; și
    Mizeria țăranilor.

    Trebuia să fie așa Din stoarcerea forțelor acestora din urmă a rezultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului.

    Pe de-asupra acestei realități, ia să vedem acum ce politică, ce administrație, ce cultură intelectuală se fac în acest Stat.

    Partidele politice, în înțelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradițiune, pe interese vechi sau noi de clasă și prin urmare pe programe de principii și idei, nu există în România.

    Cele două așa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt, în realitate decât două mari facțiuni, având fiecare, nu partizani, ci clientelă. Capii facțiunilor sunt mai mult sau mai puțin ambițioși politicieni. Firește că nu punem la îndoială nici patriotismul, nici curatele lor intențiuni: „toți, toți, cum zice Antonius, sunt bărbați onorabili !” Iar clientela este plebea incapabilă de muncă și ne-având ce munci, negustorași și precupeți de mahalale scăpătați, mici primejdioși agitatori ai satelor și împrejurimilor orașelor, agenți electorali bătăuși; apoi productul hibrid al școalelor de toate gradele, intelectualii semiculți, avocați și avocăței, profesori, dascăli și dăscălași, popi liber cugetători și răspopiți, învățători analfabeți — toți teoreticieni de berărie; — după aceștia, mari funcționari și impiegați mititei, în imensa lor majoritate amovibili. (Comerțul e cea mai mare parte în mâinile străinilor: în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, albanezi, români supuși unguri, toți străini fără drepturi politice, nici comunale.)

    După Constituția și Legea electorală în vigoare, reprezentația națională este aproape 70% produsul acestor elemente; 30%, fiind date de proprietarii mari și mijlocii și câțiva dintre comercianți și puțini industriași români Imensa clasă a țăranilor nu are, propriu vorbind, niciun reprezentant natural al intereselor ei în Camere; deși această imensă clasă ar avea după lege dreptul să trimită (ca al III colegiu electoral) din toată țara cam 20% din membrii Camerei deputaților Dar colegiul III votează prin delegațiune, iar delegații sunt recrutați tot din plebea de care vorbim mai sus și impuși, fără putință de împotrivire, maselor țărănești Astfel dar, Camerele sunt în marea lor majoritate reprezentantele intelectualilor și ale plebei orașelor Pe lângă agricultură deci, trebuie să-nflorească în România și o vastă industrie, industria politică, și, ca orice industrie bine și inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze.

    Administrația e compusă din două mari armate. Una stă la putere și se hrănește; alta așteaptă flămânzind în opoziție Când cei hrăniți au devenit impotenți prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la completă famină, încep tulburările de stradă… Plebea, clienții, cu studenții universitari și școlarii din licee, conduși uneori de profesori universitari, cer numaidecât răsturnarea guvernului. Facțiunea de la putere, supranutrită, este incapabilă a mai ține piept torentului popular, adică facțiunii răzbite de foame; iar Regele, gelos de reputația europeană de liniște și ordine a Statului său, este silit să concedieze, avec force compliments, cabinetul, care avea aproape unanimități în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziției cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului și a tuturor consiliilor județene, urbane și rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament și unor noi consilii, — care toate, după bunele obiceiuri consacrate, sunt firește aproape unanime partizane ale noului guvern.

    Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentației naționale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Și asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puțin decât o legislatură întreagă… A căzut un guvern și a venit altul, îndată, toată administrația țării, și cea de Stat, și cea de județ, și cea comunală — de la prefecți și secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliție și până la moașa de mahala — se înlocuiește,… pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitență. Și asta așa mereu și pe rând din trei în trei ani, ba și mai des uneori.

    De la o administrație astfel recrutată și constituită pe termene provizorii, se înțelege că numai seriozitate și scrupuluri nu se pot pretinde. Toți oamenii de afaceri, începând de la arendașul care plătește milioane arendă și sfârșind cu micul precupeț, care învârtește în mizerele-i daraveri abia câțiva lei, sunt rançonnés, în proporție, de către acești baroni feudali mari și mici, cari se numesc agenții administrației Statului român.

    Și oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în așa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfială — poate nedreptăți mare pe mic, poate înșela mic pe mare, — puțini reducând în mizerie pe mulți Rar, din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă un homme á la mer — cine știe ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s-a lăsat prea stângăcește mituit. Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepții onorabile. De aceea, cu un zâmbet plin de amărăciune, Românul numește țara lui patria bacșișului și hatârului.

    Cu așa parlamente se fac legi peste legi — cu așa administrație se aplică.

    Justiția ?… Judecătorii de pace și membrii tribunalelor de primă instanță, afară de prezidenți, sunt amovibili, ca și agenții și funcționarii ordinari. În justiție, poporul n-are încredere; ea are, astfel, autoritate, dar nu și prestigiu; și între această justiție fără prestigiu și poporul sceptic, se răsfață formidabila și excesiv numeroasa clasă a avocaților — cea mai prosperă în România după a arendașilor mari. Avocații constituie grosul intelectualilor; clasa lor este pepiniera cea mare a bărbaților de Stat.

    Să vedem acuma cum se fac în Statul român educația și cultura publică, în ce scop se fac și ce rezultate dau. Toate școalele, de la cele populare până la Universități — școale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moașe, de muzică, de alte arte, facultăți de toate ramurile culturii înalte — toate dau mai mult sau mai puțin d’emblée absolvenților lor drepturi la dignități și funcțiuni publice. Astfel școala română, în loc de la fi un mijloc de educațiune și cultură a poporului și a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetățenii, de ieftină parvenire, de scutire de îndatoriri, de sporire de drepturi și privilegii. Și din ce în ce, din gradul cel mai de jos până la cel de sus, școalele sunt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați — o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, adevărați cavaleri de industrie intelectuală, cărora le trebuiesc numai decât onoruri cât de multe fără niciun merit și câștig cât de mare fără multă osteneală.

    Aceste fabrici alimentează oligarhia publică ce stăpânește exclusiv țara românească Din aceste fabrici iese și se primenește și crește, în oarba luptă de concurență pentru repurtarea rangurilor, distincțiunilor și profiturilor, oligarhia de aventură. An cu an apar proaspeți pe arena publică, în poze teatrale, teoreticienii, reformatorii și patrioții, placizii făuritori de sisteme noue, instigatorii exaltați, șoviniști, naționaliști, iredentiști, antisemiți, xenofagi, călărind pe întrecute fiecare pe calul său de bătaie, spre uimirea naivei trândavei plebe, servanta oligarhiei Familiile sărmane din plebea orășenească, lipsite de orice mijloace de producție, trăind din mică precupeție, or din slujbe sau slujbușoare, or din cârciumăritul de mahala, ori din meserii mai puțin ușor de mărturisit — toate aspiră, grație școalelor naționale, să-și vadă copiii cât mai degrabă, după vârsta majoratului, în cel mai rău caz funcționari; în cel mai bun, măcar deputați ministeriabili, dacă nu chiar miniștri… Și, ca la cele mai absurde loterii, și aci, nu toate iluziile sunt amăgite.

    Așa se recrutează oligarhia care stăpânește țara românească Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiție istorică, de bravură, de obligațiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă premeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. Îndrăzneală multă, lipsă de orice scrupuluri, renunțare la demnitate personală, la onoarea familiei, infamie chiar, dacă trebuie, și puțintel noroc — și cariera strălucită e gata. Așa se face concurența; așa se parvine; așa se intră în rangurile nobiliare ale oligarhiei române Astfel dar, niciun salt social de la o generație la alta, oricât de enorm, nu este exclus. Dintr-un fiu de țârcovnic iese un bărbat de Stat care umple lumea cu personalitatea sa marcantă; dintr-un fiu de familie istorică, mari boieri până ieri, iese un escroc, care moare victima vițiului, când a scăpat de pușcărie, grație intervenției rudelor influente; dintr-un copil de cârciumăraș, un avocat ilustru, care, în câțiva ani, din sărac lipit, ajunge milionar; dintr-un fiu al unui ministru remarcabil, un mititel agitator, trepăduș electoral, la solda unui ambițios politic deja ajuns la culme, fost odinioară fecior în casă la casa răposatului ministru.

    Asta, în țara românească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică… Și oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cât de incapabilă de producție utilă or de gândire, pe atât de lacomă la câștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului: cu o crudă și revoltătoare neobrăzare, ea tăgăduiește țăranilor (imensei mase, supusă și cuminte producătoare a avuției naționale), sub pretextul ignoranței și lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție „istorice” — liberal și conservator, — bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.

    Se-nțelege de la sine că tot ce spunem și aci privește generalitatea; firește, între politicienii români și în rândurile profesiunilor liberale, se găsesc și mulți oameni de inimă, de caracter și de ispravă; ei văd și deplâng, ca și noi, răul patriei; dar, pierduți în mulțimea celor răi n-au puterea să răstoarne blestemata sistemă, în care sunt ținuți captivi, cu zălogirea intereselor lor vitale…

    Iată ce se petrece deasupra; ceea ce se petrece dedesubt am spus, și lumea uimită asistă la prăpăstiosul faliment al oligarhiei de strânsură din România, la catastrofa care era inevitabilă. […]”

    Dacă nu v-ați îngrozit încă, vă rog să mă scuzați.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE