Calendarul zilei 30 martie: 35 de ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia

Părintele Nicolae Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt: numele la naştere) s-a născut la 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, fiul lui Oscar Steinhardt, inginer, şi al Antoanetei (născută Neuman). Clasele primare le-a urmat în particular şi la şcoala „Clemența” din Bucureşti (1918-1922), iar liceul la ”Spiru Haret” (1922-1929).

Potrivit propriilor sale note, la liceu a fost singurul dintre elevii de confesiune mozaică înscris la cursurile de religie creştină, scrie Agerpres.

Licențiat al Facultății de Drept a Universității din București (1934), tot aici şi-a luat şi doctoratul, în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului a continuat studiile la Paris şi în Anglia.

Citești și ajuți!Cumpără cartea: Dacă Dumnezeu nu ar exista de G.K. Chesterton vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.

A fost avocat în Baroul Ilfov (1934-1948), funcționar la diverse întreprinderi şi instituții (1949-1959), muncitor necalificat (1964-1969). În ianuarie 1960 a fost arestat.

Referindu-se la împrejurările care au dus la arestare, Nicolae Steinhardt spunea în notele sale că s-a împăcat greu cu regimul introdus în 1947. A suferit alături de atâţia alţii, a fost dat afară din casă şi barou şi a dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc.

 „Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate”, – părintele Nicolae, despre curaj.

În anul 1959 grupul de prieteni pe care îl avea de câţiva ani a început să fie arestat, şi Nicolae Steinhardt a fost chemat la Securitate, unde i s-a cerut să fie martor al acuzării şi i s-a pus în vedere că, dacă refuză, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionar”, potrivit volumului „Dicționarul General al Literaturii Române”, (Editura Univers Enciclopedic, București, 2007).

Îndemnat cu putere de tatăl său, chiar certat pentru așa zisa sa nehotărâre, a refuzat să fie martor al acuzării; a fost arestat şi judecat în cadrul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi condamnat la 12 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.

Despre momentul acestei cruciale decizii, Nicolae Steinhardt scria: „Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu e acolo (…) Aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezda: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari băiete, aici, pe loc, alegi” (“Jurnalul fericirii”).

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind ca e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alții, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog și să mă îmbunătățesc; chem pompierii, alerg la cișmea. De nu, se numește că sunt fudul și că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întamplă să fie atacat. (Eisenhower și Foster Dulles în toamna lui ’56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi” – părintele Nicolae Steinhardt

A fost eliberat în anul 1964, după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla. La 15 martie 1960 a fost botezat ortodox în camera 18, de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu.

Două decenii mai târziu, în 1980, a primit haina monahală, fiind călugărit de arhiepiscopul Teofil Herineanu. Îşi va petrece ultimii nouă ani la Mănăstirea de la Rohia, din Maramureş, unde a avut ascultarea de bibliotecar.

Părintele Nicolae Steinhardt este autorul volumului „Jurnalul fericirii” – „una din primele zece cărți ale deceniului de după 1989. Prin ea, Steinhardt a intrat în programa şcolară şi în atenția facultăților de litere”, notează „Dicționarul scriitorilor români”, 2002.

Debutul său a avut loc în “Revista burgheză” (1934). A colaborat cu articole şi eseuri la “Revista Fundaţiilor Regale”, “Universul literar”, “Victoria”, “Libertatea”, “Tribuna poporului”, “Secolul 20”, “Convorbiri literare”, “Viaţa Românească”, “Revista de istorie şi teorie literară”, “Ethos” (Paris) etc. Debut editorial a avut loc în 1934, cu volumul “In genul… tinerilor”, semnat cu pseud. Anthistius. Este autor al mai multor volume de eseuri: “Între viaţă şi cărţi” (1976), “Incertitudini literare” (1980), “Geo Bogza, un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului” (1982), “Critică la persoana întîi” (1983), “Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte” (1987), “Prin alţii spre sine” (1988). A tradus din Alain, Anderson, Barlow, Kipling ş.a. A primit Premiul de critică al Asociaţie Scriitorilor din Bucureşti pe 1980.

„A scris despre literatură, artă, morală, istorie şi religie; despre scriitorii vechi şi noi, români sau străini; era competent în teologie, deşi fără studii speciale, ca şi în teatru şi muzică. Informația lui Steinhardt este uriașă. El pare a şti totul despre toate. O memorie excepțională îi furnizează, în orice clipă, ori de câte ori are nevoie, datele necesare şi îi permite să facă orice conexiune dorește (…) Stilistic, Steinhardt este volubil până la contagiune, stăpân pe o limbă română foarte personală, în care arhaismele fac casă bună cu neologismele sau cuvintele cele mai recente, iar topica mlădiază fraza după reguli numai de el știute. O limbă ‘înțeleaptă’, îţi vine să spui, cu un eminescianism, chiar dacă nu numaidecât şi veche, după cum arătam. Cultura acestei limbi este la fel de frapantă ca şi cultura, în general, a eseistului”, arată “Dicţionarul scriitorilor români”, 2002.

S-a stins din viaţă la 30 martie 1989. După moartea sa, chilia în care a vieţuit ca monah a fost amenajată ca un mic muzeu, în care să se păstreze lucrurile sale personale: manuscrise, cărţi, icoane, tablouri, precum şi mobilierul.