„…Marea Unire din 1918 a fost și va rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei românești. Măreţia sa stă în faptul că desăvârșirea unităţii naţionale nu este opera nici a unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române, realizată într-un elan râvnit cu putere, din străfundurile conștiinţei unităţii neamului…Nu o victorie militară a stat la temelia României Mari, ci actul de voinţă al naţiunii române de a-i da armătura teritorial-instituţională, care este statul naţional”, spunea istoricul Florin Constantiniu, iar felul în care s-au desfășurat lucrurile în Banat dovedește acest lucru cu desăvârșire!
Proclamată la 1 decembrie 1918 la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Unirea a întâmpinat numeroase opreliști, deși românii bănățeni s-au pronunțat ferm în favoarea unei Uniri „imediate și necondiționate” cu România. Maghiarii, sârbii și germanii, deveniți importanți numeric în spațiul bănățean prin colonizările derulate de imperiu timp de două secole, au încercat să-și impună propriile proiecte pentru a stăpâni Banatul.
Prima încercare le-a aparținut maghiarilor. La 31 octombrie 1918, dr. Otto Roth, membru în conducerea Partidului Social Democrat din Ungaria și adversar al unirii Banatului cu România, proclama la Timișoara, împreună cu locotenent-colonelul Albert Bartha, Republica Bănățeană. Cei doi erau proaspăt întorși de la Budapesta, unde avusese loc întrunirea liderilor politici maghiari. „Republica” urma să fie subordonată Budapestei, ca organism temporar autonom în cadrul Ungariei, cu un comisar civil și unul militar. Manevra cercurilor maghiare a sucombat aproape instantaneu, sub opoziția românilor. Aurel Cosma, liderul românilor din Banat, avea să le răspundă: Noi, românii, nu putem primi propunerea domnului Otto Roth. Aspirațiile neamului nostru ne îndeamnă să urmăm altă cale. Vom constitui Consiliul nostru național.” În seara aceleiași zile de 31 octombrie, mii de români din Timișoara și din satele învecinate au participat la o impresionantă adunare națională în Piața Libertății și au aprobat cu ovații cuvintele rostite de dr. Aurel Cosma: „De astăzi înainte s-au rupt pentru totdeauna lanțurile robiei națiunii române.”
Situația și ferma poziționare a românilor este surprinsă de marele patriot român bănățean Avram Imbroane, într-un articol din presa epocii,: „În acest stadiu și răbdarea noastră este pe sfârșite și a sosit momentul ca să rostim în această chestiune un cuvânt energic. Acest cuvânt se rezumă în următoarele: nu vă vom mai răbda; la amenințarea voastră, a celor puțini, răspundem noi, cei mulți.(…) Îi știm ce fac și în ce căi umblă. Le adresăm ultimul îndemn să părăsească aceste căi. Altfel, ca mâine nu vor mai avea ce căuta în mijlocul nostru. Îi vom invita să-și facă bagajele și să plece de unde au venit.(…) Tot nu va fi bolșevism în Banat, cum nu va fi nici republică bănățeană, oricâte drumuri s-ar face la Belgrad și la Budapesta și oricâtă cerneală ar strica cutare fiu de magnat ungur făcând jonglerie de statistică și împărțind Banatul în cantoane elvețiene, pe hârtia atât de răbdătoare a gazetei.”
Cea de-a doua încercare le-a aparținut sârbilor. Sesizând oportunitatea existentă, trupele sârbe au trecut Dunărea înainte de parafarea acordului de armistițiu și au ocupat Timișoara la 14 noiembrie 1918, în timp ce armata română neutraliza trupele germane ale lui Mackensen, iar ulterior răspundea atacurilor Ungariei bolșevice a lui Bela Kuhn, care au dus la scurtul război soldat cu ocuparea Budapestei de către trupele românești. Ajunse la Timișoara, trupele sârbești au fost întâmpinate cu amiciție, ca trupe ale Antantei, deci aliate României. La scurt timp, lucrurile s-au schimbat radical, după ce românii bănățeni au devenit ținta predilectă a persecuțiilor noii administrații. S-a trecut la anihilarea sistematică a mișcării naționale românești, la desființarea consiliilor naționale române și a gărzilor românești. În funcțiile oficiale au fost numiți tot mai mulți sârbi. Otto Roth și reprezentanții social-democraților din rândul minorităților maghiare și șvăbești, vedeau în armata sârbă un ajutor pentru perpetuarea stăpânirii maghiare. Ei sperau în continuare că războiul se va termina cu o Ungarie Mare, care să cuprindă și Banatul. Pe de altă parte, sârbii duceau în occident o puternică propagandă pentru cauza lor, urmărind politica “faptului împlinit” și încheierea războiului cu un Banat aflat în întregime, de facto, sub suveranitate sârbească, deși sub 18% din populația sa era alcătuită din sârbi.
În ciuda restricțiilor și impedimentelor de tot felul impuse de trupele de ocupație, mii de bănățeni au răspuns la chemarea Consiliului Național Central și s-au îndreptat către Alba Iulia pentru a lua parte la Marea Adunare care avea să proclame Unirea. Alegerea delegaților a fost un eveniment de mare importanță pentru comunitățile românești. Procesul de alegere a fost pe toate căile împiedicat să aibă loc, iar cei care au reușit să fie aleși, au fost împiedicați să părăsească Banatul. Armata sârbă a închis trecerile către Ardeal, pentru a bloca ajungerea bănățenilor la Alba Iulia. Nu a reușit să îi oprească , însă, pe toți: delegația bănățenilor a avut în final 359 de membri oficiali, reprezentând toate categoriile sociale și principalele organizații politice, sociale și culturale bănățene. Alte câteva mii de bănățeni au ajuns la Alba Iulia trecând de patrulele armatei sârbe cum și pe unde au putut. Conduita armatei sârbe se domolește doar după ce în Banat a ajuns generalul Berthelot și a început instalarea trupelor de pace franceze. Armata sârbă părăsește Timișoara abia pe 27 iulie, nu înainte, însă, de a recurge la rechiziționarea de bunuri materiale. O ultimă încercare de a bloca Unirea Banatului cu România venea din partea germanilor, care pe 16 aprilie 1920 aveau să trimită o petiție la Conferința de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii bănățene, care ar fi inclus nu doar Banatul, ci și regiunea vecină Bacika. Noua „republică” s-ar fi întins pe un areal în care fuseseră colonizați numeroși germani și, după planurile inițiatorilor, urma să fie împărțită în cantoane administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferința de Pace de la Paris a refuzat această propunere.
28 iulie – 3 august momentele mult așteptate
La opt luni de la Proclamarea Unirii de către bănățeni, pe 28 iulie 1919, avea să fie instalată administrația românească. Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru județul Caraș-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma pentru județul Timiș-Torontal, cu sediul la Timișoara. Peste o sută de mii de români din toate colțurile Banatului vin să-și întâmpine frații la Timișoara pe 3 august, când armata română ajunge în oraș. „Străzile erau inundate de mulțimea celor dornici să ovaționeze soldații. La ora 10:00, pe Calea Lugojului, intră în oraș coloana militară. În acordurile Răsunetului (Deșteaptă-te Române), îi întâmpină un banderiu de 900 de tineri bănățeni călare, toți în haine albe, naționale, cu căciulă de dorobanț, decorată cu panglică tricoloră”, consemnează Prof. univ. dr Ioan Munteanu. Prefectul Aurel Cosma adresează salutul de bună venire: „Veacuri de-a rândul am avut bucurii puține, supărări multe, după cum arată istoria. Acum, frații noștri, ați venit în leagănul românilor, vărsând sânge pentru noi, care am gemut sub stăpânire străină.” Avea să le răspundă tuturor, colonelul Virgil Economu: „Dumnezeu a fost totdeauna în inimile românilor, în inimi curate, cu sentimente valabile și ne-a învățat ca românul să se iubească și să nu trăiască despărțit”.
Banatul avea să fie împărțit între România și Regatul Serbiei, Croaților și Slovenilor (numit mai târziu Iugoslavia), prin decizia puterilor învingătoare din primul război mondial, o mică parte fiind cedată și Ungariei. Revendicarea sârbilor nu se baza pe vreun drept istoric, ci pe existența a 250.000 de sârbi locuitori la nord de Dunăre și pe poziția geografică a capitalei Belgrad, aflată exact la granița cu Banatul și prin urmare vulnerabilă din punct de vedere strategic și militar. Cea mai mare parte a Banatului a revenit României, parte în care peste 65% din populație era românească. În țara vecină au rămas aproape 80 000 de români bănățeni, o parte alegând ulterior să treacă în România, o alta perpetuându-și românitatea până astăzi, când comunitatea lor încă numără aproximativ 30 000 de suflete.
La 10 august 1919 are loc la Timișoara o mare adunare populară a tuturor bănățenilor, veniți din nou cu zecile de mii din toate colțurile provinciei, să consfințească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluție ce va rămâne în istorie: „Declarăm unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române. Jurăm credință și supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor. Aducem omagiile noastre glorioasei armate române pentru măreața operă și jertfă depusă pe altarul dezrobirii noastre de sub jugul de o mie de ani, pentru învingerea bolșevismului maghiar și pentru intrarea triumfală în capitala Ungariei. Luăm cu mulțumirea la cunoștință hotărârile Suveranului nostru și a sfetnicilor săi de a impune tuturor respectarea drepturilor istorice, teritoriale și suverane ale statului și neamului românesc. Pretindem respectarea tratatului din 4 august 1916, încheiat de către Regatul român cu marile puteri aliate, pretindem întreaga provincie a Banatului cu hotarele sale naturale Dunărea, Tisa și Mureșul, din punct de vedere istoric, etnografic și economic, protestăm prin urmare contra oricărei încercări de schimbare arbitrară a hotarelor României Mari. Protestăm contra oricărei încercări de a știrbi, sub orice pretext, suveranitatea neamului și statului românesc, contra oricărui amestec în chestiunile interne ale statului român.”
Articol publicat mai întâi pe Demnitatea și preluat cu acordul autorului.
