Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua, din fostul comitat Solnoc Dăbâca, în prezent judeţul Bistriţa-Năsăud, fiind cel dintâi fiu dintr-o familie numeroasă, cu 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi al Ludovicăi, potrivit site-ului www.liviurebreanu.eu, citat de Agerpres.
Copilăria și-a petrecut-o în satul Maieru, apoi în Prislop, pe unde l-a purtat meseria de învăţător a tatălui. Rebreanu mărturisea: „În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu” (www.poezie.ro). Primele clase le-a făcut la şcoala unde preda învăţătorul Rebreanu, apoi a urmat liceul românesc din Năsăud, de unde s-a mutat, după doi ani, la liceul german din Bistriţa, apoi la cel maghiar din Sopron, în nordul Ungariei. Mai târziu, Rebreanu îşi va aminti cum, în timpul ultimului an de şcoală petrecut la Sopron, şi-a văzut tipărită o schiţă într-o revistă de la Budapesta, care era semnată cu pseudonim şi „alte mărunţişuri aşa-zis literare”.
După absolvirea școlii, s-a mutat la Budapesta, apoi s-a înscris la şcoala militară din Sopron, pe care a şi absolvit-o, apoi a studiat la Academia militară Ludoviceum din Budapesta (1903-1906). Reuşeşte să termine Academia Militară cu gradul de locotenent. Ajuns ofiţer în armata austro-ungară, a fost trimis, în 1908, la Regimentul 2 Honvezi regali din Gyula, de unde a demisionat, în acelaşi an, în urma unui conflict cu autorităţile. La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat), precizează site-ul www.poezie.ro.
A debutat la Sibiu, în revista „Luceafărul”, cu nuvela „Ofilire”(1908), urmată, în 1909, de povestirea „Codrea (Glasul inimii)” şi de nuvela „Răfuiala”.
În 1909, a participat la serbările Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA), unde a cunoscut numeroşi scriitori din ţară, cu ajutorul cărora a trecut munţii, stabilindu-se la Bucureşti. A colaborat aici, ca scriitor şi gazetar, cu diferite publicaţii, precum „Convorbiri critice”, „Viaţa românească”, „Flacăra” etc.
La 15 februarie 1910, la cererea guvernului ungar, a fost încarcerat la Văcăreşti şi a fost extrădat, apoi închis la Gyula, până în august 1910. A fost secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova (1911-1919), unde a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie, actriţa Fanny Rădulescu. În 1928, a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o până în 1929.
A fost secretar (1914), vicepreşedinte (1923) şi preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (ales în 1925). În această calitate, a participat la diverse manifestări literare din ţară şi din străinătate (delegat la Congresul internaţional al scriitorilor şi Congresul autorilor dramatici). A mai fost şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-1930 şi 1940-1944); preşedinte al Asociaţiei pentru educaţia poporului.
A debutat în revista “Luceafărul” (la 1 noiembrie 1908), a colaborat la “Convorbiri critice” (în paginile căreia a debutat în 1909 cu nuvela “Volbura dragostei (Cântecul iubirii)”), “Lumina”, “Flacăra”, “Revista idealistă”. Revenit la Bucureşti în 1910, după detenţia de un an de la Gyula, şi-a continuat activitatea jurnalistică la “Rampa”, “Viaţa românească”, “Adevărul” şi a editat împreună cu Mihail Sorbul revista de teatru “Scena” (la 15 septembrie 1910). În 1919, a început colaborarea la cenaclul şi revista “Sburătorul”, cu cronici de teatru şi nuvele. De asemenea, a condus şi revistele de mare prestigiu “Mişcarea literară” (1924-1925) şi “România literară” (1932-1934).
În 1912, prozatorul debutează editorial cu volumul de nuvele „Frământări”, urmat de volumele de nuvele şi de schiţe „Golanii” şi „Mărturisire”, apărute în 1916, şi de „Răfuiala”, în 1919, în care sunt adunate schiţele şi nuvelele publicate deja în periodice.
Faima lui Liviu Rebreanu a crescut cu romanul „Ion” (1920) prima versiune a acestuia fiind încheiată în timpul ocupaţiei germane, roman pentru care scriitorului i-a fost acordat Premiul “Năsturel-Herescu” al Academiei Române. Succesul de care s-a bucurat primul mare roman al său a fost susţinut şi de următoarele: romanul psihologic „Pădurea spânzuraţilor” (1922) – Marele Premiu al romanului al Societăţii Scriitorilor Români; „Adam şi Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăişorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934), „Gorila” (1938), „Amândoi” (1940). În paralel, a scris şi piese de teatru – „Cadrilul” (reprezentată în premieră în 1919), „Plicul” (1923), „Apostolii” (1926), considerate de unii critici şi istorici literari sub nivelul artistic al romanelor.
Printre celelalte opere ale prozatorului se numără: „Calvarul” (1919), „Răscoala moţilor” (1919), „Norocul” (1921), „Cuibul viselor” (1927) – nuvele şi schiţe, “Cântecul lebedei” (1927), „Metropole. Berlin. Roma. Paris” (1931). A tradus mult din Gorki, Cehov, Tolstoi, Balzac, Prevost, Zola, Nietzsche. A mai fost distins cu Premiul naţional pentru proză (1929).
Membru al PEN-Clubului (1933); membru titular (ales la 25 mai 1939) al Academiei Române, unde a ţinut, în 1940, celebrul discurs de recepţie „Laudă ţăranului român”, menţionează siteul oficial al Academiei Române.
La începutul anului 1944, un control radiologic a semnalat opacitate suspectă la plămânul drept. La 4 aprilie 1944, grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras la Valea Mare, iar la 7 iulie, scria în ”Jurnal”: „Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.” La 1 septembrie 1944, a murit, la Valea Mare, iar câteva luni mai târziu a fost deshumat din cimitirul din localitate şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Prin întreaga sa operă românescă, mai ales prin capodoperele „Ion”, „Pădurea spânzuraţilor” şi „Răscoala”, Liviu Rebreanu rămâne în istoria literaturii noastre drept creatorul romanului românesc modern, el „fiind în proză ceea ce a fost şi a rămas Eminescu în poezie”, după cum consideră criticul literar Ion Dodu Bălan.
