Masacrul de la Moisei s-a petrecut la data de 14 octombrie 1944, de ziua Sf. Parascheva, de către unități militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la ieșirea din comună. Au fost uciși 29 de etnici români și 3 evrei români.
Au fost identificate 31 de victime, dintre care doi au rămas în viață. Cei doi supravietuitori sunt Vasile Petean, originar din comuna clujeană Pălatca, și Vasile Ivașcu, care ulterior a înnebunit parțial.Dintre cele 31 de victime, 24 erau originari din județul Mureș, 3 din județul Cluj și 4 din județul Maramureș. Acești țărani ardeleni erau internați în lagărele de muncă din orașul Vișeu de Sus, fiind acuzați de “trădare de patrie”, de patriotism românesc ori partizanat În condițiile înaintării forțelor militare aliate, cei mai mulți dintre cei încorporați în unități de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului și să se întoarcă în localitățile de domiciliu. Unii au reușit, alții, între care și cei uciși la Moisei, au fost prinși de jandarmii unguri de front și duși într-un lagăr improvizat în casa unui evreu transilvănean deportat în lagărele de exterminare naziste.
În ziua de sâmbătă, 14 octombrie 1944, prizonierii din lagărul de la Vișeu de Sus au fost urcați de militari unguri într-un camion și transportați la Moisei, comuna fiind în prealabil complet evacuată de locuitori. 12 dintre ei au fost închiși într-o căsuță de lemn, fiind împușcați de către soldații maghiari, care trăgeau prin geamuri și ușă. În continuare au fost uciși și ceilalți români. Masacrul s-a întâmplat pe la orele 15, în aceeași noapte, militarii incendiind satul și arzând circa 300 de case.[5] Cadavrele intrate deja în putrefacție, au fost îngropate la două săptămâni după comiterea masacrului, când localnicii au revenit la gospodăriile lor. Deasupra gropii comune s-a înălțat o troiță de lemn, înlocuită după câțiva ani de un obelisc din piatră.
Mărturii despre măcel
Supravietuitor al masacrului a fost si Steiu Gavril din Sat Petresti, com. Mintiu, jud. Cluj.
Mihali Ștefan Crețu și Timiș Ioan Cofă dezertaseră cu vreo săptămână în urmă dintr-o unitate horthystă și se îndreptau peste munți, prin păduri spre casă, aducând și vestea că peste o zi două forțele antifasciste vor pătrunde în Moisei, pe drumul voievodal, eliberând Maramureșul. Soldați obișnuiți cu focul, plecați de multă vreme din comună, n-au vrut să asculte povețele consătenilor întâlniți pe crestele Munților Rodnei. Voiau să-și vadă cât mai repede casele, știind ei să se ascundă șerpește, fără să fie reperați de inamic. Trecuse miezul zilei când au ajuns într-o buză de deal, de unde-și puteau contempla casele, ulițele, ogrăzile. Totul părea pustiu în nemișcare. Numai spre centrul Moiseiului se bănuia o forfotă, ca prin ceață. A început să se audă un zgomot de motor și un camion se apropie de ei, tăind satul prăfuit. Așa a început după amiaza lungă de 14 octombrie 1944. Cu un nor de praf alburiu tras ca o parașută prin mijlocul Moiseiului tăcut, observat nu numai de cei doi foști soldați în armata horthystă, ci și de alți zeci de ochi, mult mai îndepărtați, decât ai acestora, ascunși în pădure. Mașina s-a oprit în hotarul dintre Moisei și Borșa, unde casele-s din ce în ce mai rare și dealul coboară până la marginea șoselei. Din camionul acoperit cu prelată au coborât șase călăi, cu automate în mâini, țipând răgușiți la cei dinăuntru. Că oamenii erau sau nu legați la mâini, nu se știe, nu se vedea. îi urmăreau pe măsură ce se dădeau jos. Primii doisprezece au fost mânați de la spate de doi inși spre căsuța în fața căreia oprise mașina, ceilalți nouăsprezece s-au încolonat și au început să urce în dreapta șoselei, cu pas încet, sub amenințarea celor patru automate horthyste. Imediat s-a auzit răpăit de mitraliere și încolonații au avut o tresărire, ca un fior de spaimă paralizantă.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Istoria Românilor, de Petre P. Panaitescu, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
Horthyștii au început să-i lovească cu automatele peste fețele îndreptate spre locul crimei, urlând să meargă mai repede. în fugă veneau acum în ajutor și ceilalți doi care-și îndepliniseră misiunea. I-au băgat într-o altă casă și țipând le-au spus, într-o românească stricată, să se așeze cu fața la perete și să se roage lui Dumnezeu! Apoi postați la cele două ferestre și la ușă, au început să tragă sute de gloanțe… Au coborât liniștiți, satisfăcuți că și-au vărsat ura și s-au apropiat de camion, nu înainte de a arunca o făclie aprinsă peste o căpiță de fân din apropierea casei. în ora următoare, ei și alții ca ei au incendiat centrul comunei. Au ars două sute cinzeci de case și dependințe, făclii de priveghi la capul celor treizeci și unu de condamnați la moarte. Căzuseră secerați, ciuruiți, unul peste altul, mormane de carne însângerată, zvâcnind spasmotic minute în șir.
Bărbații aceștia zăceau unul peste altul, saci de carne caldă într-o moară a demenței și urii, precum clădise fascismul în tot spațiul european călcat în pas de gâscă. Voiau hitleriștii și slugile ori admiratorii lor să șteargă orice urmă a cruntei fapte, făcând să mistuie oameni și case, să transforme Moiseiul într-un imens crematoriu, a cărui cenușă să o împrăștie vântul in cele patru zări, să rămână aici nimicul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, oamenii să nu mai aibă unde se întoarce și ce povesti.
Nu s-a întâmplat pe voia lor. Căzuți în nesimțire după prima rafală, Ivașcu Vasile Drăgan, din localitatea Vișeul de Mijloc, județul Maramureș și Petean Vasile, din localitatea Palatca, județul Cluj, au fost acoperiți fiecare în câte o casă, de trupurile încă zvâcninde ale fraților de osândă. Prea consumaseră multe încărcătoare călăii, prea erau mormanele pline de sânge, prea se grăbeau cu focul, pentru a mai controla dacă au murit toți ceea ce eventual nu făcuseră gloanțele să desăvârșească baionetele. Când ești între viață și moarte, timpul nu mai are dimensiuni, clipele și minutele și orele aparțin altor legi și cei ce au pășit prin vama asta nu pot spune decâi că “a fost, a trecut”. Cu hainele calde de sângele lor și al celorlalți Ivașcu ieșit din casa lui Ștețcu Ileana și Petean, din casa lui Mihali, s-au târât și s-au îndepărtat de casele morții. Căpițele din fața caselor aruncau lumină prin ferestre peste mutilați. Cei doi nu vor scăpa niciodată de spectacolul apocaliptic, populându-le mințile zi și noapte cu imagini de groază, fără putință să scape de ele până la încheierea sorocului, la 4 mai 1958 pentru Ivașcu; ani de existență chinuită, fulgerată numai rareori de normalul vieții libere a semenilor săi, pentru el ziua aceea dc 14 octombrie 1944 se dilata mereu, acoperind cu țol plin de sângele și de gemetele muribunzilor cei 14 ani cât a mai trăit. Ivașcu Vasile Drăgan a scăpat din casa unde se află acum casa memorială, că a trecut râul Vișeu și peste dealuri și s-a întors în satul său. De asemenea consider că cei împușcați au fost puși în mijlocul caselor, în picioare. Când au început criminalii să tragă, supraviețuitorii fiind în mijloc, ori au leșinat ori nu au ajuns gloanțele la ei. Au stat sub mormanul de trupuri până au plecat călăii, când s-au trezit din leșin. în casa unde a fost Ivașcu a fost și consăteanul său Andreica Ioan Vivat, care s-ar fi împotrivit Criminalii enervați de atitudinea lui l-ar fi tăiat cu baionetele și după aceea au tras cartușe în el.
În memoria victimelor
În anul 1983 cele două locuințe în care s-au săvârșit crimele au fost transformate în case memoriale, muzee deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră – 2 chipuri omenești și 10 măști tradiționale maramureșene – fiind realizat de sculptorul maramureșan Gheza Vida.
Profesorul moiseian Gheorghe Coman relatează în cartea Pe urmele eroilor de la Moisei o întâlnire memorabilă cu Vida Gheza, petrecută în anul 1975:
„Am continuat drumul spre Baia-Mare, județul Maramureș, pentru o întâlnire cu marele sculptor Vida Gheza, care a dăltuit cele 12 statuete din lemn și apoi din piatră. Pe traseu s-au făcut filmări cu expediționarii, cu diferite aspecte frumoase din natură. Ajunși la Baia-Mare, la locuința lui Vida Gheza, am sunat, s-a deschis ușa și a apărut soția maestrului, care ne-a comunicat că nu putem sta de vorbă cu maestrul fără aprobarea Comitetului Județean de Partid, întrucât Vida era deputat în Marea Adunare Națională și membru al Comitetului Central al Partidului și că nu are voie să se filmeze fără aprobări. Am mers la Comitetul Județean și am primit aprobarea de trebuință. Am fost invitați în casă, apoi în grădină, unde a stat de vorbă cu noi. Dânsul ne-a felicitat pentru acțiunea începută, acțiune care va contribui la scoaterea adevărului privind crimele de la Moisei. Că se vor cunoaște cei care au fost împușcați.
“Maestre, a început cronicarul Coman Vălean Cozacu, i-ați cunoscut pe acei oameni împușcați?” “Măi, coconi, eu nu i-am cunoscut, pe atunci eu eram în Franța. Figurile lor sunt niște măști populare, care au primit câte un nume, dar scriitorul Pop Simion le-a numit niște fastuoase și laice table de legi. Parcă aud țâșnind din stâlpii-mască, din stâlpii flăcări, din stâlpii rug. cele zece glasuri, psalmodiind ca într-un cor antic de bărbați motivele împotrivirii noastre față de cel ce ne calcă fruntariile cotropind:
Întâia mască: să nu se mai tragă în oameni nevinovați! A doua mască: să nu se mai prade grânele din hambare și fructele din pomi! A treia mască: să nu mai fie aruncați feciorii în războaie! A patra mască: să nu mai fie închisă lumea în țarcuri! A cincea mască: să nu se mai ia vitele din bătătură! A șasea mască: să nu mai fie pângărite fiicele omului! A șaptea mască: să nu mai fie spurcat meleagul cu tranșee, sârmă ghimpată și icre ale morții! A opta mască: să nu mai piară oameni, în dorul lor de libertate, pe drumurile înstrăinării! A noua mască: să nu se mai dea foc caselor! A zecea mască: să nu mai existe lagăre ale morții!
Astfel se auzea noul glas al monumentului dedicat tragediei celor douăzeci și nouă de eroi de la Moisei. Am vizitat atelierul de sculptură, sera cu cele peste 1200 de specii de cactuși și oiștile cu bufnițe.
Întrebat de ce și-a ales cultivarea cactușilor, Vida Gheza a răspuns că în ei vede figuri, îl inspiră în creațiile sale. Înainte de plecare expediționarul Coman Gheorghe l-a întrebat: “De ce ați pus 44 de trepte la monument?” “Cele 44 de trepte semnifică anul când au fost împușcați cei 29 de români.” Ne-am despărțit cu multe regrete, întrucât bătrânul sculptor era un mare povestitor în grai maramureșean, om glumeț, cu care nu te puteai plictisi.“
Masacrul de la Moisei în cinematografie
Masacrul de la Moisei a constituit sursa de inspirație a filmului artistic Ultima frontieră a morții, regizat de Virgil Calotescu în anul 1979, avându-i în distribuție pe Florin Piersic, Ion Dichiseanu, Vlad Rădescu, Emanoil Petruț, Mihai Mereuță, Mariana Mihuț
