„Bolnavul nostru, dușmanul nostru”

Ce s-a descoperit la spitalul „Sfântul Pantelimon” uimește nu doar pentru practica în sine, ci, mai ales, pentru caracterul său intenționat, sistematic și deliberat.

Una este să ai de-a face cu medici cinici și indiferenți cărora nu le pasă de moartea pacienților, sau cu un sistem kafkian precum cel din „Moartea domnului Lăzărescu”, alta este să ai de-a face cu o intenție clară, o decizie clară luată pentru a înceta viața pacientului. Și acest lucru te duce la întrebarea, de unii pusă ca o apărare a celor acuzați, care ar fi mobilul, motivația intervenției criminale? De ce?

Acea parte a presei care a preluat cazul o încadrează tolontănește politic și o duce spre actualul ministru al Sănătății, acuzat de mușamalizare. Dar cred că aici avem de-a face cu două niveluri ale mușamalizării, dacă nu chiar mai multe. Căci un nivel este acesta, vizibil, apropiat, politic. Dar cel care contează mai mult este cel mai profund, care ar trebui să ducă la un răspuns la întrebarea „De ce?” Răspunsul nu cred că este nici în zona politică, nici în zona unor băieți buni vs băieți răi, ci dă seama, mai degrabă, de o adâncă dezumanizare a sistemului sanitar.

Desigur că sunt întotdeauna excepții, desigur că sunt întotdeauna figuri luminoase și situații în care dai peste mâna lui Dumnezeu prin medici, asistenți etc. Dar sistemul ca atare pare a fi profund corupt, profund cariat.

Citeam de curând tulburătorul jurnal al Galinei Răduleanu, medic psihiatru la Obregia. Acolo este o mărturie cât se poate de clară și de răspicată despre cum mulți, prea mulți medici privesc pacientul ca un soi de dușman, ca o povară, ca un subiect subuman. Decizii aberante, fără niciun fel de preocupare pentru consecințe, experimente clinice pe pacienți, folosirea unor medicamente contraindicate afecțiunilor, dar indicate pentru profitul personal al unor medici și al companiilor furnizoare: sunt toate acolo, mult înainte de era Covid.

Epoca medicului umanist, care se preocupă de pacienții săi, îi privește ca niște …oameni, se percepe ca un fel de misionar social, a trecut demult. Medicul este mai degrabă un gestionar de „resurse”, un gatekeeper care este esențial în circuitul banilor și al mărfurilor, marfa fiind pacientul.

Repet: nu generalizez, dar sistemic așa tind să fie lucrurile. Protocoalele, acordurile și relațiile netransparente cu companiile furnizoare de medicamente, propriul profil personal sunt mult mai importante decât viața pacientului. Sigur, dacă ești cineva, persoană publică, om cu stare, se schimbă lucrurile. Ești important, rentabil și atunci vei beneficia de atenție și grijă. Dacă ești un oarecare domn Lăzărescu…

Tot Galina Răduleanu nota în jurnal că „spitalul este oglinda societății noastre.” Ce se întâmplă la spitalul „Sfântul Pantelimon” este o oglindă a ceea ce se întâmplă cu societatea noastră în mare.

Dezumanizare și reducerea persoanei la o simplă cifră, la care dat delete oricând din momentul în care nu mai e rentabilă. Închei tot cu un citat din jurnalul său:

„Zilele astea mi-a dat telefon dr AP, anunțându-mă că își întrerupe activitatea prin pensioare.

Și dânsa făcea parte din vechea generație, care se apleca asupra omului suferind cu compasiune și profesionalism. Nimeni dintre ei nu și-ar fi permis urletele, țipetele și duritatea pe care o constat la urmași (mai ales la urmașele noastre). Acestea parcă ar avea ca deviză „Bolnavul nostru, dușmanul nostru”.

Fără să vreau, îmi redeșteaptă imaginea gardiencelor de la Jilava.”