Socotită a fi cea mai populară scriere a Vechiului Testament, Psaltirea a rămas de mii de ani cartea de rugăciune, molitfelnicul şi aliluiarul celor ce cheamă în ajutor numele lui Dumnezeu. Este arma duhovnicească nelipsită din rugăciunea monahului şi totodată mângâierea fiecărui creştin la vreme de postire şi întristare. Cei 150 de psalmi din care se alcătuieşte cuprind în sine „tot ceea ce este mai folositor în toate”, definindu-o întru totul ca pe „o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos”.
Confirmarea Psaltirii ca şi carte de căpătâi pentru viaţa duhovnicească a omului credincios vine din însăşi cuvintele Mântuitorului Hristos, care le-a spus ucenicilor Săi după Înviere că trebuia să împlinească toate cele scrise despre Sine „în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi” (Lc. 24, 44). Căutând la profunzimea conţinutului din această lucrare plină de har dumnezeiesc, Sfinţii Părinţi au căutat să surprindă şi să tâlcuiască folosul şi roada duhovnicească adusă pentru suflet şi pentru trup. Între toţi, Sfinţii Vasile cel Mare şi Efrem Sirul au rămas cei mai reprezentativi exegeţi al Psaltirii, cuvintele lor de învăţătură însoţind şi astăzi conţinutul liturgic al acestei lucrării.
Psaltirea „îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos”
Nevoitor neîntrecut şi teolog luminat al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat un comentariu unic la Cartea Psalmilor. Cuvintele sale pun în lumină folosul aparte al acestei cărţi sfinte prin care părinţii de odinioară făceau minuni, alungau demonii şi aduceau pe îngeri pe pământ. De la el aflăm că rugăciunea Psaltirii „vindecă rănile cele vechi ale sufletului şi aduce cât se poate de grabnic însănătoşirea celui de curând rănit. Îngrijeşte de cel bolnav şi păstrează întreg pe cel sănătos. În genere, ea face ca patimile, care de-a lungul vieţii omeneşti caută să se cuibărească în suflete, să fie îndepărtate şi la aceasta ajunge prin crearea îngijită a unei stări sufleteşti pline de bucurie şi de plăcere, care face ca în suflete să ia fiinţă cugetele cele înţelepte” (Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt înainte la Psalmi). Cuvântul Psaltirii este doctorie pentru trup şi pentru suflet. În învăţăturile psalmilor, Sfântul Duh amestecă „doctoria” cea mult trebuincioasă mântuirii noastre. „De astfel, tot asemenea fac şi doctorii cei înţelepţi atunci când au dat bolnavilor doctorii amare: căci ei le amestecă mai întâi cu miere şi numai după aceea le dau celor care nu ar putea să le ia altfel. Deci, aceasta este cauza care a făcut ca să se ajungă şi pentru noi la cântările acestea pline de armonie ale psalmilor, pentru ca cei care-i vor citi, să creadă că fac cântări, iar în realitate să-şi cultive sufletele” (Ibidem). În această stare creştinul dobândeşte „liniştea sufletului” şi alungă de la sine „valul gândurilor”, slăbeşte „mânia sufletului” şi înfrânează „pornirea către patimi”.
Citești și ajuți! Cumpără cartea: Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenții creștini, de Rod Dreher, vei contribui la susținerea libertății ideilor și implicit, a siteului R3media.
„Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor”
Cel mai mare teolog şi imnograf al Siriei creştine, dăruit cu numele de „Harpa Duhului Sfânt”, Sfântul Efrem Sirul laudă la rândul său foloasele psiho-somatice ale Psaltirii. Asemenea Sfântului Vasile, poetul sirian vede în Psaltire medicamentul duhovnicesc care vindecă suferinţele cele ascunse ale sufletului şi dă trupului putere să lucreze cele ce sunt spre folosul mântuirii. „Psalmul este alinarea sufletului, dăruitor al păcii, Psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducătorul de ajutor al îngerilor, armă întru frica de noapte, odihnă ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, botrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită. Psalmul pe pustietăţi le face sălaşe, pe târguri le înţelepţeşte, al celor noi începători învăţătură de slovă, al celor sporiţi creştere, al celor desăvârşiţi întărire, glas al Bisericii. Acesta praznicelor le dă strălucire, acesta pe întristarea ce după Dumnezeu o zideşte. Că Psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi. Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor” (Sf. Efrem Sirul, Cuvânt pentru Psalmi).
Psalmi cu efecte taumaturgice
Din punct de vedere structural, putem distinge Psalmii după ideea principală pe care o transmit. Există în acest sens: Psalmi dogmatici sau de adorare, Psalmi cu conţinut moral, Psalmi de mulţumire şi de pocăinţă, Psalmi istorici, Psalmi liturgici, Psalmi mesianici, Psalmii sau cântarea treptelor şi Psalmi taumaturgici. Efectul generat asupra naturii psiho-somatice a omului se reflectă cel mai bine în conţinutul Psalmilor taumaturgici.
Între aceştia, Psalmul 22 (în unele ediţii scripturistice numerotat cu 23) este socotit între „psalmii însănătoşirii”, alături de Psalmul 102. Acesta este recomandat ca remediu duhovnicesc pentru orice fel de tulburare psiho-somatică. Citirea lui se face în stare de desăvârşită linişte interioară. Efectele pe care le produce vin dinspre suflet spre trup. Forţa pe care o imprimă cuvinte psalmistului sunt o certificare a protectoratului paternal divin: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La loc de păşune, acolo m-a sălăşluit, la apa odihnei m-a hrănit. Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii, pentru numele Lui. Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” (v. 1-4). De cele mai multe ori, sufletul „se poate înstrăina de sine însuşi, de propria lui autenticitate” (Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ioan Traia, Psalmii în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Bucureşti, 2009, p. 129). În acest caz, „revenirea le sine se face prin Dumnezeu”. „Dacă Împăratul nostru Hristos ar fi depărtat de noi prin spaţiu” – spune Sf. Ioan Gură de Aur – „ai avea dreptate să te întrebi cum poţi fi lângă El; dar cum El este de faţă în orice lor, atunci este alături de orice om care îl doreşte, de orice om cu viaţă curată” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LIV, 5). Prin prezenţa Sa în suflet, Domnul scoate afară orice frică şi odată cu ea, toată suferinţa trupească.
Psalmul 102 conferă prin conţinutul său sugestii puternice asupra psihicului uman. Mesajul este unul al regenerării şi al întineririi duhovniceşti: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi nu uita toate răsplătirile Lui. Pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale” (v. 1-3). Înntr-una dintre cele mai frumoase exegeze atonite la acest text, părintele arhim. Emilianos Simonopetritul punctează câteva elemente de interferenţă psiho-somatică: „Tot ce există mai autentic, mai puternic înlăuntrul meu, cu osebire duhul, care cârmuieşte toate puterile de mai sus ale omului care se întorc către Dumnezeu, Îl slăveşte pe Dumnezeu. Dar de ce se exprimă în acest fel? De ce se îndeamnă pe el însuşi? De ce îşi porunceşte? Deoarece trupul este neputincios, fiindcă, de cele mai multe ori, avem o înclinare către moţăială duhovnicească. Aşa că încearcă să se trezească pe sine însuşi, să-şi scoale puterile adormite ale sufletului, firea sa leneşă. Grăbeşte, îşi zice, scoală, ridică-te, umblă, trezeşte-te din letargia care te chinuie! Chiar şi cel mai duhovnicesc om se află zilnic în pericolul de a cădea în amorţire, pentru că nu lipseşte niciodată din noi acea înclinaţie a sufletului care ne face să ne întoarcem spre cele de jos şi vrea să ne culce la pământ, să ne reîntoarcă în pământul din care am fost luaţi” (Tâlcuiri la Psalmi. Veniţi să ne bucurăm de Domnul, Ed. Sf. Nectarie, Arad, 2011, p. 251-252).
