miercuri, aprilie 17, 2024
ACTUALITATEBarbu, Iliescu și ai noștri    

Barbu, Iliescu și ai noștri    

Două lucruri sînt în noi, rămîn cu noi și ne ajută să refuzăm cunoașterea pură: condiția tribală și, sora ei prea-supusă, frica de adevăr. Mai simplu: în ciuda bunei noastre opinii despre umanitate, sîntem dintotdeauna și pentru totdeauna sortiți să gîndim mitic, nu rațional, totemic, nu    obiectiv, mereu dependenți de apartenența la un grup și la valorile lui. Vulgar dar mai simplu: noi și ai noștri!

Dacă asta e o consolare, e de spus că această deformare  defilează susținută de o logică morală schiloadă: ai noștri sînt întotdeauna mai buni pentru că sînt ai noștri – ai lor sînt întotdeauna mai răi pentru că nu sînt ai noștri. De unde rezultă că nesuferita teorie a lui Carl Schimtt e corectă (principiul fundamental al politicii e distincția prieten-dușman) și, încă mai important, că autorul acestor rînduri e simpatizant fascist. Dar asta se știa. Ce nu se știa e că el cochetează, mai nou, cu marxismul și ceaușismul. Așa cum se va putea lesne vedea în rîndurile de mai jos.

Două șocuri recente au zdruncinat pacea festivă a ierarhiilor noastre. Mai întîi, Revista Dilema Veche a îndrăznit să publice un dosar aniversar-critic, la  centenarul nașterii scriitorului Eugen Barbu. Apoi, Ion Iliescu a revenit, probabil pentru ultima oară, în actualitate, cu un lung interviu confesional-analitic acordat fostului Ministru PSD al Culturii, Ionuț Vulpescu.

Ce au în comun Barbu și Iliescu? Prea puțin, în istoria reală a anilor premergători lui 1989. Barbu și Iliescu au trăit sub comunism, în poziții de vîrf. Primul, într-o ascensiune care l-a pus în postura de ”ministru” delegat de Securitate peste scena și culisele culturii. Puterea lui Barbu a fost curmată abia în decembrie 1989. Puterea lui Iliescu a început abia din decembrie 1989.

Ce îi leagă cu adevărat pe Barbu și Iliescu apare abia după 1989 și ține de de indignarea cu care e întîmpinată orice încercare de a-i reevalua în calitatea lor strict profesională: de scriitor, respectiv politician.

Atît Barbu cît și Iliescu pedalează în fruntea plutonului Paria care asigură nevoia de puritate și orientare morală a lumii bune – acea lume care se definește pe sine prin delimitare de rău și prin refuzul de a atinge orice lepros sau lucru atins de vreun lepros.

Trebuie spus că aceste observații nu sînt un reproș. Greața de impuritate, fetișul igienei morale și angoasa de  contagiune sînt (prea)umane. Numai că aceste limite și interdicții descriu o realitate pe care promotorii moralității astăzi dominante o practică în timp ce o resping.

Pentru ei, a fi tribal e tot ce poate fi mai greșit și, în același timp, tot ce poate fi mai natural (dacă e vorba de nevoile propriului trib). Cum se împacă aceste două verdicte incompatibile? Simplu. Contradicția trebuie ignorată pentru că nu există. Cine a decis că e și că reprezintă binele, nu poate încălca binele, orice ar face.

Această dispensă care îi scutește pe practicanții purității etice de propria teorie asigură mari beneficii formale dar provoacă inevitabil pierderi de conținut. Cultura și istoria sînt primele atinse și împuținate.

Astfel, Barbu Eugen e intangibil pentru că a fost o figură de frunte a tribului advers. Într-adevăr, Barbu a oficiat abject ca mare preot al calomniei, șantajului și defăimării, sub comanda Securității. Același Barbu a scris proză și a dat cîteva opere de vîrf (Oaie și ai săi, Groapa, Princepele). Manualul contemporan de etică  spune că lucrurile trebuie despărțite. Barbu jandarmul cultural trebuie separat de scriitor. Operația revine elitelor noastre culturale care se revendică tocmai de la capacitatea rară de a face loc valorii, indiferent de context. În fond, dacă Barbu a lăsat în biblioteci proză de calibru, valoarea lui trebuie recunoscută – cu dinții strînși – iar prezența lui în cultura contemporană nu trebuie să mire sau să scandalizeze. În acest punct, ne întîlnim, însă, cu o neputință înverșunată. Logica tribală bate măr principiile înalte.

Am ajuns, iar, în situația idioată în care nu ne mai putem privi literatura fără a consulta mai întîi ghidul de orientare corectă. A-l lăuda pe Barbu a devenit totuna cu a-l critica pe Cărtărescu. Pe acest drum, nu ne așteaptă decît bigotismul agresiv: etapa în care a nu-l insulta suficient pe Barbu devine totuna cu a-l insulta suficient pe Cărtărescu. Neplăcut sau nu, există, în literatură, nu în morală, un platou pe care Barbu și Cărtărescu se întîlnesc.

Amîndoi sînt imitatori și prelungitori de canon. Barbu imaginează și scrie un neo-folclor literar deja inventat de cîntăreți ai mahalalelor și visători orientali ca N. Filomn, G.M. Zamirescu și V. I. Popa. Cărtărescu iese de sub mantia exotic-levantină a lui D. Bolintineanu și I.Barbu. În ambele cazuri, stilul, atmosfera și recuzita trăiesc din parafraza voit vetustă a timpurilor trecute și a lumilor proiectate nostalgic. Dar, toate astea numai și numai într-o geografie care acceptă literatura română și nimic altceva. Barbu și Cărtărescu nu sînt identici sau egali. Amîndoi sînt literatură.

Nu există sau n-ar trebui să existe scriitori izgoniți din litertatură de fotografia lor de prim-plan politic. Există sau ar trebui să existe doar scriitori care comunică în sînul aceleiași culturi. Excepție fac impostorii care se agață de literatură știind prea bine că îi sînt străni, fără să își facă o problemă din asta (lista e vastă, de la A.Toma la N.D. Fruntelată). Răspunderea pentru păstrarea echilibrului natural în această rezervație spirituală e enormă și aparține celor ce au în grijă cultura, înțeleasă ca istorie și expresie spirituală a lumii românești.

După 1989, elitele noastre culturale, fosta țintă a dejecțiilor lui Barbu, au cîștigat tot. Asta înseamnă că au preluat cultura, literatura, artele și direcția ideilor publice. E mult mai mult decît puterea economică și politică – amîndouă dependente de temperatura morală și de ideile la putere. În aceste condiții, e cu totul normal ca oamenii noștri de carte să trateze cultural cultura și să respecte, fără interdicții și rescriere, tot ce au cîștigat și au luat în păstrare. Inclusiv, dacă nu mai ales, cazurile limită ca Eugen Barbu. Dacă vor să se ferească de ridicol, oamenii culturii învingătoare nu trebuie să mai poarte un război pe care l-au cîștigat acum 30 de ani. Criza terminală care amenință cultura românească nu e recuperarea lui Barbu ci, infinit mai grav, dispariția culturii înseși, asediată, negată și masacrată de nihilismul născut sub chipul libertății de a ignora sau de a exploda orice a împlinit mai mult de 15 minute.

Aceeași problemă a fost transferată în istoria noastră politică după interviul lui Ion Iliescu. Iliescu a vorbit mult, inteligent și revelator despre o viață care acoperă toată istoria noastră postbelică. Interviul lui Iliescu nu e străin de problemele ce au însoțit figura omului politic. Din păcate, prin omisiune. De-a lungul unui interviu amplu și „testamentar”, nici Iliescu, nici Vulpescu n-au găsit timpul de a rosti măcar un cuvînt despre Piața Universității, despre Mineriadă sau despre moartea deja uitaților Crăiniceanu și Frumușanu.

Oricum intervenția lui Iliescu nu contează (încă). Personajul istoric și gîndurile lui sînt, în continuare, blestemate. Din 1989 încoace, un amestec indestructibil de ură, suspiciune și credință ardentă în toți zeii Anti ai noii lumi democratice îl înconjoară și dețin pe Ion Iliescu. Interdicția nu a fost ridicată și unul din motivele acestui blocaj e tocmai examenul sever pe care reevaluarea lui Iliescu îl cere celor tentați să o facă. A recunoaște valoarea și importanța lui Iliescu înseamnă a lepăda multe din idealurile tinereții și a descoperi în ele măcar un grăunte de naivitate, exaltare și prejudecată.

În ce mă privește, sînt dator să o fac. Asta poate duce ușor la concluzia că m-am înscris retro-activ în FSN și activ în PSD. De fapt, e mai simplu. Mă obligă deceniile petrecute profesional și moral în preajma sau chiar în mijlocul lumii născute după decembrie 1989. L-am insultat, pătimaș și ironizat cu poftă pe Ion Iliescu, întotdeauna sincer și de multe ori greșit.

Reconsiderarea de astăzi nu are a face cu omul. Cine îi va citi recentele declarații îi va remarca limitele. Adevărat, Iliescu gîndește pătrunzător și face, de fapt, cea mai importantă analiză-meditație asupra istoriei noastre comuniste și post-comuniste, din cîte s-au scris după 1989. În același timp, însă, Iliescu e prins în clișeele  scientismului-sociologic marxist al anilor ’70. Iliescu nu mai e comunist dar e un om de stînga, așa cum ar fi fost bine să fie, încă de la mijlocul anilor 60, mulți din colegii lui demnitari ai Partidului Comunist.

După violul comunist din 1947, istoria noastră a deraiat tragic, pentru a doua oară, la mijlocul anilor ’60. Cauza: lipsa sau implozia gîndirii reformist-marxiste la vîrful Partidului Comunist și între intelectualii care făceau politică admisă sau dizidentă (spre deosebire de cazul ceh, polonez, maghiar, iugoslav și, mult mai tîrziu, sovietic).

Pare absurd dar lipsa unei școli de reflexie marxistă printre intelectuali și, mai ales, în activul superior de partid ne-a costat enorm. În absența ei, comunismul s-a brutalizat, a dezvoltat un delir național-autarhic și a măturat orice mijloace de cunoaștereși auto-cunoaștere. Cu această observație ciudată, ajungem la secretul nerostit al revoluției sau loviturii de stat din decembrie 1989 – aici titulatura contează mai puțin.

Problema societății românești și a celor ce puteau să o reprezinte e absența. Lumea intelectual-culturală nu a participat la istorie. Din multe motive: frică, șantaj, nepregătire, calcul prudent. La fel de înțeles, poporul a fost de-asemenea absent. Și mai limpede, partidul însuși era nepregătit pentru orice altceva decît eternizarea dinastiei Ceaușescu. În consecință, schimbarea de putere și apoi de regim a fost culeasă de Iliescu și grupul asociat lui. Revoluția a fost făcută de un eșalon de partid marginal încurajat foarte probabil de sprijin extern. Asta nu îl face vinovat pe Ion Iliescu, deși i-a asigurat ura și defăimarea perpetuă a celor ce se știau absenți de la istorie.

Iliescu a reușit să evite catastrofele care puteau duce România într-un ungher sîngeros și nedemn. A pornit, desigur, cu iluzia unui socialism respirabil dar a pierdut rapid această speranță-proiect. Mai mult, faimoasa lui temporizare, plicticosul limbaj de lemn și experiența cenușie acumulată în decenii de ședințe au dat stabilitate unei societăți confuze. Pragmatismul l-a făcut să se replieze repede pe direcția pro-occidentală. Astăzi, odată cu explicațiile veridice ale lui Iliescu, toate aceste lucruri par mai clare.

Ce putem face în fața blocajului Barbu-Iliescu e să ne apropiem de o stare de conștiință în care să înglobăm propria istorie și cultură. Ion Iliescu nu trebuie reabilitat ci, pur și simplu, recunoscut la dimensiunile reale. La fel, Eugen Barbu. Asta nu înseamnă a face din Iliescu un Churchill și din Barbu un Rebreanu. Dar nici a-l ține pe Iliescu pe postul de Ceaușescu II și pe Barbu alături de Sahia.

Nu avem de ce să le mulțumim dar avem de ce să fim cinstiți cu noi înșine iar asta cere să ne luăm în primire istoria. Și pe a noastră și pe a lor.

CITEȘTE MAI MULT

PARTENERI

Loading RSS Feed

Loading RSS Feed

 

5 COMENTARII

  1. @Adrian
    ” aplaud haita de moraliști mediocri gen colceriu care m-au făcut să vreau să citesc Eugen Barbu
    independent de context, pur estetic. De ciudă 🙂 ”

    poti sa citesti Sartre & Malraux
    independent de context, pur estetic
    ca tot nishte scursuri (sub)umane au fost.

  2. “Două șocuri recente au zdruncinat pacea festivă a ierarhiilor noastre. ”

    -3 shockuri:
    maestru Coroiu pe cristoiublog
    ii face curte lu Froim Bernard
    cunoscut ca “terroristul din decembrie ’89”
    Teodor Brates din buletin.

    https://www.youtube.com/watch?v=CqigLNRQ8zc

    “dispozitivul infernal” fusese intradevar montat in poarta televiziunii, TVR:
    era interfonul,
    azi oricine recunoaste mecanismul…
    -atentie,
    vezi cum se fereste “genistul” sa traga concluzii!

  3. M-a mirat dosarul Eugen Barbu din Dilema-expirată. Dar cum explică TRU, Eugen Barbu asigură puriștilor clarității morale un antonim in care ei să se dea moraliștii curați și sfinți.

    nu m-am omorât eu cu Eugen Barbu insă aplaud haita de moraliști mediocri gen colceriu care m-au făcut să vreau să citesc Eugen Barbu independent de context, pur estetic. De ciudă 🙂

    Dar și pentru că m-am săturat de eternul onanism porcos al lui Căcărescu, un reper inventat dar eșuat al generației 90/2000 care consacră eșecul acestora de a ajunge la călcâiele interbelicilor.

    generația Pleșu & co se dovedește o clică de slugi care nu pot rivaliza cu interbelicii, aici e esența. Gălăgia din jurul lui Eugen Barbu (care nu mă pasionează in mod deosebit), ascunde eșecul creator al acestei generații de hiene mediocre și activiste.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

38,400FaniÎmi place

CELE MAI CITITE 24 h

Articole RELAȚIONATE